ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 171/2017

Decizia nr. 171/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu B. - C., D. Ploiești - E. Prahova, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 745 din 29 august 2014 (de suspendare a soluționării contestației) și, pe cale de consecința, în principal să se dispună anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata, stabilite de inspecția fiscala nr. F/PH/158 din 28 martie 2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. F/PH/128 din 28 martie 2014, iar în subsidiar obligarea intimatei să soluționeze contestația.

Prin sentința civilă nr. 3313 din 04 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității capetelor II și III de cerere, având ca obiect anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala nr. F/PH/158 din 28 martie 2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. F/PH/128 din 28 martie 2014, invocată din oficiu.

A respins capetele II și III ale cererii de chemare în judecată, ca inadmisibile, și capetele I și IV, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 3313 din 04 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea Deciziei nr. 745 din 29 august 2014( de suspendare a soluționării contestației) și pe cale de consecință, anularea Deciziei de impunere nr. F/PH/158 din 28 martie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F/PH/128 din 28 martie 2014.

Referitor la soluția de respingere ca inadmisibile a capetelor II și III din cererea de chemare în judecată, recurenta arată că prevederile art. 218 C. proc. fisc., în acord cu care împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative se poate formula acțiune în fața instanței de contencios administrativ, nu delimitează obiectul acțiunii de contencios fiscal, ci stabilesc calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestui act.

De altfel, art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. menționează în mod expres faptul că dreptul la acțiune se exercită în „condițiile legii”, ceea ce trimite direct la cerințele Legii contenciosului administrativ.

În concluzie, întrucât contenciosul fiscal este reglementat exclusiv de Legea contenciosului administrativ în ceea ce privește exercitarea dreptului la acțiune în fața instanței judecătorești competente, se poate argumenta în mod întemeiat și faptul că obiectul acțiunii de contencios fiscal este determinat în baza Legii contenciosului administrativ, și nu în baza C. proc. fisc.

În ceea ce privește soluția de respingere ca nefondate a capetelor I și IV din cererea de chemare în judecată, recurenta arată că decizia prin care s-a suspendare soluționarea contestației administrative este lovită de nulitate, întrucât nu a fost emisă în termenul legal de soluționare a contestației împotriva actului administrativ fiscal.

Pe fondul cauzei, arată că din analiza deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală nu rezultă probele și constatările proprii ale organului fiscal, la care fac referire prevederile art. 65 alin. (2) C. proc. fisc., toate motivările în fapt ale inspectorilor fiscali nu se bazează pe un cadru legal, se referă la deficiențele constatate la alte societăți colaboratoare ale reclamantei(completarea eronată a unor documente fără regim special) și nu la deficiențele constatate în evidențele contabile ale societății reclamante.

Operațiunile comerciale înregistrate de societate, în perioada supusă verificărilor, reflectă realitatea(existența panourilor și construcția în curs de execuție), au fost derulate în cadrul legal, în sensul că aferent acestora furnizorii de bunuri și servicii au înregistrat și declarat venitul, fapt ce conduce la concluzia că au declarat și achitat la bugetul de stat obligația fiscală (T.V.A. colectată în acest caz).

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 iulie 2016 în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 septembrie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în temeiul aret. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia, în condiții de contradictorialitate.

Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Acțiunea formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL a vizat anularea Raportului de inspecție fiscală nr. F/PH/128 din 28 martie 2014 întocmit de inspectorii din cadrul E. Prahova, a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F/PH/158 din 28 martie 2014, precum și a Deciziei nr. 745 din 29 august 2014 de suspendare a soluționării contestației iar, în subsidiar, obligarea autorității intimate să soluționeze contestația.

Prin Decizia de impunere nr. F/PH/158 din 28 martie 2014 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. F/PH/128 din 28 martie 2014, s-au stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligații fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 1.629.343 lei, reprezentând T.V.A. în sumă de 1.317.053 lei și accesorii în sumă de 312.290 lei.

Recurenta-reclamantă a contestat, pe cale administrativă, această decizie, iar autoritatea intimată a emis Decizia nr. 745 din 29 august 2014 prin care a suspendat soluționarea contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea în condițiile legii,conform celor reținute în cuprinsul deciziei.

La emiterea deciziei în procedura administrativă de soluționare a contestației, autoritatea fiscală s-a prevalat de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) și art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., având în vedere că la data de 4 aprilie 2014, organele de inspecție fiscală au sesizat prin procesul verbal din 20 martie 2014 și plângerea penală nr. 1382 din 4 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu privire la faptul că societatea recurentă a creat un circuit economic artificial în scopul obținerii de avantaje financiare și fiscale prin achiziționarea de bunuri (panouri solare) la prețuri supraevaluate, precum și alte diverse achiziții care nu au fost efectuate în scopul realizării de operațiuni taxabile pentru justificarea unui ajutor financiar nerambursabil primit de la F. în baza contractului de finanțare din 21 februarie 2011, urmând ca organele de cercetare penală să dispună asupra existenței sau inexistenței faptelor de natură penală cu influențe fiscale săvârșite de reprezentanții legali ai recurentei, respectiv dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziuni fiscale.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, investită cu acțiunea în anulare, al cărui obiect a fost enunțat în considerentele sus arătate, a examinat cu prioritate excepția privind inadmisibilitatea capetelor de cerere având ca obiect anularea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere și a concluzionat că excepția este întemeiată, impunându-se respingerea ca inadmisibile a celor două capete de cerere în discuție.

Instanța de control judiciar constată că dezlegarea dată de judecătorul fondului excepției inadmisibilității este corectă, criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în interpretarea normelor care reglementează procedura de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrativ fiscale, prevăzută de dispozițiile art. 205-218 C. proc. fisc., practica judiciară, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță supremă, în materie, a statuat în mod constant asupra caracterului acesteia de procedură administrativă prealabilă obligatorie cu caracteristica sui generis a atacării în fața instanței de contencios administrativ a răspunsului organului ierarhic superior, iar nu al celui care a emis actul administrativ fiscal de bază.

În speță, procedura prealabilă a fost declanșată prin formularea contestației împotriva actului administrativ fiscal reprezentat de decizia de impunere și împotriva raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii lui, însă nu a fost finalizată prin emiterea unei decizii de fond a autorității fiscale competente, fiind suspendată soluționarea contestației prin Decizia nr. 745 din 29 august 2014, astfel că la acest moment, instanța nu poate proceda verificarea legalității și temeiniciei celor două acte emise de organele de inspecție fiscală din cadrul E. Prahova.

Numai după ce procedura administrativă va fi epuizată, în măsura în care recurenta-reclamantă se va socoti vătămată de decizia autorității fiscale, argumentele sale referitoare la nelegalitatea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală vor putea face obiectul unei evaluări a instanței de judecată competente.

Având în vedere caracterul obligatoriu al procedurii administrative prealabile prevăzută de art. 205-218 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererilor de anulare a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, actul administrativ care poate fi contestat la instanța de contencios fiind decizia prin care se soluționează contestația administrativă.

Criticile referitoare la nulitatea Deciziei de suspendare a soluționării contestației nr. 745 din 29 august 2014 din perspectiva nerespectării termenului legal de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) coroborat c prevederile art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 554/2004 sunt, de asemenea, nefondate având în vedere calificarea contestației prevăzute de art. 205 C. proc. fisc. ca fiind o cale administrativă de atac.

Este adevărat că Legea nr. 554/2004 invocată de recurenta-reclamantă reprezintă dreptul comun în cazul contestării actelor administrative, însă normele instituite de Codul de procedură fiscală reprezintă norme speciale, care se aplică în mod prioritar, fiind derogatorii de la dreptul comun.

Decizia de suspendare a soluționării contestației, în speță, are ca fundament legal prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, conform cărora organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea contestației atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Or, în cauză, așa cum rezultă din actele dosarului, este îndeplinită condiția formulării de către organele de inspecție fiscală a unei sesizări adresate organelor penale care vizează indicii de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală (filele 107-130 dosar fond), iar stabilirea realității operațiunilor de achiziții intracomunitare de bunuri are o înrâurire hotărâtoare asupra dreptului de deducere T.V.A. al recurentei-reclamante și, implicit, asupra soluționării contestației administrative.

Nu pot fi primite nici criticile formulate pe fondul cauzei, întrucât, în acord cu instanța de fond, reținând legătura de cauzalitate între cererea de anulare a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală (capătul I al cererii de chemare în judecată) și cererea de obligare a autorității intimate la soluționarea contestației (capătul IV al cererii de chemare în judecată) apare ca nefondată solicitarea de obligare a autorității fiscale la soluționarea contestației, de vreme ce își produce efecte Decizia nr. 745 din 29 august 2014 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative.

În raport de considerentele sus arătate, din care rezultă că nu sunt fondate motivele de recurs invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 3313 din 4 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2017.