ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5343/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5343/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

situației de fapt derivând din hotărârile judecătorești pronunțate în cauză

Prin Sentința nr. 274 din 22 decembrie 2010

Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanta J.M.D. în contradictoriu cu pârâta agenția de

Plăți și Intervenție pentru Agricultură, și, în consecință, a dispus anularea

Deciziei nr. 739 din 18 aprilie 2008, emisă de pârâtă, privind acordarea

preavizului și eliberarea din funcția publică de director a reclamantei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 739 din 18

aprilie 2008 emisă de directorul general al APIA; reclamantei i s-a acordat un

preaviz în perioadă 18 aprilie 2008 - 17 mai 2008 cu mențiunea că la data

expirării termenului de preaviz va fi eliberată din funcția publică de

director. S-a mai reținut că reclamantei nu i s-a comunicat niciun act

administrativ în afară de cel contestat.

A mai reținut

instanța că decizia a cărei anulare s-a solicitat nu cuprinde motivele care au

determinat adoptarea măsurii de eliberare din funcție iar indicarea

dispozițiilor art. 37 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3) alin. (5),

alin. (7) și alin. (4) din Legea nr. 188/1999 nu este de natură a conferi acestuia

un caracter legal.

Concluzionând,

instanța a apreciat că motivarea în drept a deciziei nu corespunde exigențelor

legale.

Prin Sentința nr. 35

din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea de completare a Sentinței nr. 274 din 22 decembrie

2010 și a dispus completarea dispozitivului sentinței precizate, în sensul că a

dispus și reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior.

Împotriva Sentinței

nr. 35 din 8 februarie 2011, Sentinței nr. 274 din 22 decembrie 2010 și a

încheierii din 21 decembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Galați a declarat

recurs Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

formează obiectul cererii de revizuire

Prin Decizia civilă

nr. 5710 din 29 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de Agenția de

Plăți și Intervenție pentru Agricultură împotriva încheierii din 21 decembrie

2010, a Sentinței nr. 274 din 22 decembrie 2010 și a Sentinței nr. 35 din 8

februarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal și, în consecință, a modificat hotărârile recurate,

respectiv Sentința nr. 274 din 22 decembrie 2010 și Sentința nr. 35 din 8

februarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal, în sensul că a respins acțiunea că nefondată, precum

și cererea de completare.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin Decizia nr. 739 din 18

aprilie 2008, directorul general al Agenției de Plăți și Intervenție pentru

Agricultură a dispus acordarea preavizului în perioada 18 aprilie 2008 - 17 mai

2008, urmând că J.M.D. să fie eliberată din funcția publică de director la data

expirării acestuia.

În preambulul

deciziei au fost invocate prevederile Regulamentului-cadru de organizare și

funcționare al Centrelor Județene APIA, aprobat prin Decizia nr. 75 din 15

ianuarie 2008 precum și dispozițiile art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit.

b), alin. (3), alin. (5), alin. (7) și art. 100 alin. (4) din Legea nr.

188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, făcându-se

trimitere și la reorganizarea APIA și a centrelor județene.

Anterior intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 89/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 1/2004

privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției de Plăți și

Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală,

autoritatea recurentă-pârâtă a funcționat ca o instituție publică în subordinea

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, cu personalitate

juridică, având în subordine un număr de 42 sucursale județene, fără

personalitate juridică, conduse de către directori, potrivit organigramei și statului

de funcțiuni.

Prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 93/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 89/2007 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 1/2004 au fost modificate prevederile art.

4

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2004, potrivit cărora centrele

județene sunt conduse de directori executivi, care au calitatea de ordonatori

terțiari de credite, pentru fondurile de la bugetul de stat, cu excepția

cheltuielilor prefinanțate și cofinanțate prin schemele de plată FEGA și

schemele de plată FEADR, astfel că a fost modificată atât structura

organizatorică a APIA cât și a centrelor județene.

Urmare a

reorganizării instituției efectuate în baza O.U.G. nr. 89/2008 aprobată și

modificată prin Legea nr. 93/2008, postul de director, a fost desființat

înființându-se funcția publică de director execuție al centrului județean, ale

cărui atribuții depășesc cu mai mult de 50% pe cele ale foștilor directori,

având în vedere diversitatea și complexitatea acestora, ca urmare a

transformărilor sucursalelor județene fără personalitate juridică, în centre

județene cu personalitate juridică, cât și a faptului că noua funcție de

director executiv, având și calitate de ordonator terțiar de credite, presupune

îndeplinirea tuturor atribuțiilor legale privind derularea operațiunilor

financiare, angajarea și utilizarea creditelor bugetare conform destinațiilor

aprobate, răspunzând potrivit legii de angajarea, lichidarea și ordonanțarea

cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate și aprobate.

Înalta Curte a mai

reținut că aceste modificări ale atribuției postului de director în proporție

de peste 50% ca urmare a modificărilor legislative mai sus prezentate, precum

și a condițiilor specifice de ocupare a noii funcții publice de director

executiv au determinat emiterea Deciziei nr. 739 din 18 aprilie 2008 privind

acordarea preavizului intimatei-reclamante, în cauză fiind îndeplinite

condițiile art. 99 alin. (1) lit. b) și art. 100 alin. (4) din Legea nr.

188/1999 privind statutul funcționarilor publici republicată privind reducerea

funcției publice de director.

Astfel fiind,

instanța de control judiciar a constatat că în mod eronat s-a reținut prin

sentința atacată că actul administrativ nu ar fi fost motivat, având în vedere

temeiurile legale în baza cărora acesta a fost emis cât și faptul că acesta

conținea elementele de fapt și de drept necesare evaluării efectelor acestuia

asupra persoanei căreia i s-a adresat.

A mai constatat că

hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond nu

a analizat legalitatea deciziei atacate în raport cu dispozițiile legale

invocate drept temei legal, respectiv nu a analizat susținerile și argumentele

autorității pârâte cu privire la îndeplinirea condițiilor legale prevăzute de

art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), alin. (5) și alin. (7) referitor la

reducerea personalului ca urmare a reorganizării, a obligației de punere la

dispoziție a unui post vacant în cadrul instituției, respectiv la prioritatea

ocupării unei funcții vacante și art. 100 alin. (4) referitor la reducerea

postului, din Legea nr. 188/1999.

În ceea ce privește

recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 35 din 8 februarie 2011 prin

care a fost admisă cererea intimatei-reclamante de completare a Sentinței nr.

274 din 22 decembrie 2010 și s-a dispus completarea dispozitivului acesteia

prin dispunerea reintegrării reclamantei în funcția deținută anterior, Înalta

Curte a apreciat că acesta este fondat având în vedere soluția de admitere a

recursului formulat împotriva sentinței a cărei completare s-a solicitat cât și

faptul că reintegrarea nu poate fi dispusă într-o funcție publică care a fost

desființată.

revizuire și motivele invocate

Împotriva Deciziei

civile nr. 5710 din 29 noiembrie 2011 a formulat cerere de revizuire J.M.D., în

temeiul dispozițiilor art. 322 C. proc. civ., coroborat cu art. 21 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 554/2004.

Arătând că

admisibilitatea căii extraordinare de atac promovate derivă din împrejurarea că

aceasta este îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de

recurs, prin care a fost evocat fondul, fiind reclamată și încălcarea de către

instanța de recurs a principiului priorității dreptului UE, revizuenta a

susținut, în esență, următoarele critici vizând soluționarea cauzei în recurs:

- instanța de recurs

a încălcat principiul securității juridice sau al stabilității raporturilor

juridice, recunoscut în jurisprudența Curții Europene de Justiție și a Curții

Europene a Drepturilor Omului, că o componentă a dreptului unei persoane la un

proces echitabil;

- principiul

securității juridice este legat indisolubil de obligația unui stat membru UE de

a asigura interpretarea unitară a legii, elocventă în acest sens fiind

hotărârea Curții Europene de Justiție din 3 decembrie 1998 pronunțată în cauza

Belgocodex v. Statul Belgian C-381/97;

- lipsa practicii

unitare la nivelul instanței supreme constituie o încălcare a principiului

securității juridice, fiind reclamată, în concret, împrejurarea că în cauza de

față Înalta Curte, în mod nemotivat s-a dezis de cele anterior statuate în

cauze similare, expres arătate, deși temeiurile de fapt și de drept erau

aceleași, acțiunea de eliberare din funcție a directorilor APIA fiind una

concertată;

- revizuenta a

beneficiat de un tratament inechitabil și discriminatoriu, raportat la

persoanele aflate în aceeași situație, în mod evident principiul securității

juridice fiind încălcat, în egală măsură în care au fost încălcate și

principiile încrederii legitime, al nediscriminării, al legalității și

previzibilității legii.

în fața instanței de revizuire

Prin întâmpinarea

formulată la data de 3 aprilie 2012 intimata Agenția de Plăți și Intervenție

pentru Agricultură (APIA) a solicitat respingerea cererii de revizuire ca

inadmisibilă, justificat, în esență de împrejurarea că motivul de revizuire

invocat, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la data

motivării cererii, era abrogat prin Legea nr. 299 din 23 decembrie 2011.

La data de 3 aprilie

2012, Înalta Curte a pus în discuția părților admisibilitatea cererii de

revizuire, înregistrată la 3 ianuarie 2012, motivată la 27 martie 2012, față de

abrogarea motivului de revizuire invocat, respectiv art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, abrogat prin Legea nr. 299/2011, publicată în M. Of. nr. 916/22.12.2011.

Revizuenta a

solicitat respingerea excepției de inadmisibilitate că nefondată, arătând ca

Decizia nr. 5710 din 29 noiembrie 2011 a cărei revizuire a solicitat-o a fost

pronunțată la o dată la care alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004 era în

vigoare, astfel că potrivit art. 725 alin. (3) C. proc. civ. rămâne supusă

căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care a fost pronunțată.

Totodată revizuenta a

invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 299/2011

pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, apreciind că

aceasta este contrară dispozițiilor art. 61 alin. (2), art. 75 și art. 79 alin.

(1) din Constituția României.

Prin Încheierea de

ședință din data de 30 octombrie 2012, Înalta Curte a admis cererea de sesizare

a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată și

totodată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat

judecarea cauzei până la soluționarea excepției.

La data de 4 martie

2013 a fost repusă pe rol cauza având că obiect cererea de revizuire formulată

de revizuenta J.M.D., urmare a soluționării de către Curtea Constituțională,

prin Deciziile nr. 58 din 21 februarie 2013 și respectiv nr. 1039 din 5

decembrie 2012 a excepției de neconstituționalitate invocată. Astfel, prin

decizia din urmă menționată, Curtea Constituțională a admis excepția și a

statuat în sensul că Legea nr. 299/2011 pentru aprobarea alin. (2) al art. 21

din Legea nr. 554/2004, în ansamblul său este neconstituțională, și constatând

că prevederile art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004 sunt

neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face

obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de

instanțele de recurs, în încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii

Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Examinând așadar

cererea de revizuire pe temeiul invocat de revizuentă, Înalta Curte apreciind

asupra admisibilității acesteia conform art. 21 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 reține că aceasta nu este însă întemeiată și conform art. 326 - 328 C.

proc. civ. o va respinge că atare, în considerarea celor în continuare arătate.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se

adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor

rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20

alin. (2) din Constituția României". Acest motiv de revizuire este menit

să asigure preeminența dreptului european în lumina principiilor și

interpretărilor cristalizate în jurisprudența jurisdicțiilor Uniunii Europene.

În cauză, astfel cum

s-a arătat deja, revizuentul a invocat încălcarea de către instanța de recurs a

principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, cu referire la

principiul securității juridice, la principiul legalității și al previzibilității

normelor juridice, în esență, în legătura lor indisolubilă și în contextul mai

larg al obligației de asigurare a unei interpretări unitare a legii.

Drept urmare, din

această perspectivă va fi analizată cererea de revizuire de față, argumentele

teoretice înfățișate de revizuentă vizând, de fapt, și fiind circumscrise

pretinsei discriminări suferite prin nerespectarea practicii apreciată că

unitară la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal în această materie.

Este adevărat că

potrivit jurisprudenței comunitare și în special conform jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului incertitudinea jurisprudențială a fost apreciată

ca fiind de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție, contravenind

principiului securității raporturilor juridice, că element esențial al

preeminenței dreptului.

În plus, noțiunea de

proces echitabil presupune ca dezlegările date problemelor de drept în litigii

anterior soluționate, identice sub acest aspect, au caracter obligatoriu în

litigiile ulterioare, în sensul respectării principiului securității

raporturilor juridice.

Nu mai puțin adevărat

însă, în ceea ce privește existența unor soluții diametral opuse în situații

identice, invocate în cuprinsul cererii de revizuire, Înalta Curte are în

vedere că existența unor divergențe de jurisprudență a fost acceptată în lumina

Convenției europene că fiind inerentă oricărui sistem judiciar, important fiind

să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță ce persistă în

timp (Beian c. României, Pădureanu c. României, Zielinski și Pradal &

Gonzales și alții c. Franței). Prin urmare, existența unor soluții de speță

într-un anumit sens nu constituie de plano un temei suficient pentru

cristalizarea întregii practici în sensul dat, înțelesul hotărârilor

jurisdicției europene a drepturilor omului fiind acela de a sancționa lipsa

unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare.

Din perspectiva

considerațiunilor teoretice sus expuse, Înalta Curte apreciază că prin decizia

pronunțată, ce formează obiectul prezentei cereri de revizuire nu au fost

încălcate principiile la care a făcut referire revizuenta.

Instanța de recurs,

astfel cum rezultă de altfel și din expunerea rezumativă a deciziei atacate, de

mai sus (secțiunea 1 din prezenta) a înfățișat într-o manieră coerentă și

detaliată argumentele de fapt și de drept pe care și-a fundamentat soluția

adoptată, derivând în esență, din punerea în aplicare a O.U.G. nr. 89/2008,

aprobată și modificată prin Legea nr. 93/2008.

Prin aceste acte

normative a fost reorganizată instituția publică APIA, iar în cadrul acesteia

revizuenta a deținut, pentru o perioadă de timp determinată, funcția publică de

director din care a fost eliberată urmare a acordării preavizului, tocmai urmare

a reorganizării dispuse, reținându-se desființarea prin lege a postului de

director.

Înalta Curte reține

însă, contrar celor arătate de revizuentă, că argumentele decisive ce au fost

avute în vedere în luarea deciziei în ceea ce o privește pe revizuentă au vizat

elemente de fapt, cu referire directă la modul în care a fost respectată, în

cazul acesteia, procedura de eliberare din funcția publică de conducere, cum ar

fi motivarea și conținutul actului administrativ atacat și raportarea la

dispozițiile din lege invocate că temei legal, în contextul analizării

susținerilor și argumentelor autorității pârâte cu privire la îndeplinirea

condițiilor referitoare la reducerea personalului că urmare a reorganizării.

În acest context,

constatând așadar că celelalte considerațiuni, vizând proporția în care au

operat modificări în atribuțiile postului de director executiv, urmare a

modificărilor legislative intervenite au avut o natură subsidiară, Înalta Curte

reține că nu subzistă susținerea revizuentei în sensul că numai în cazul său, a

fost ignorată practica judiciară în materie, dezvoltată la nivelul Înaltei

Curți de Casație și Justiție în cauze similare.

În altă ordine de

idei, cu referire la celelalte 3 decizii la care revizuenta a făcut trimitere

în sensul practicii anterioare cristalizate (Decizia nr. 1710/2009; Decizia nr.

3655/2009 și Decizia nr. 5041/2009), Înalta Curte constată că nu există deplina

identitate în ceea ce privește abordarea instanței asupra chestiunilor de

drept, în mod exclusiv, fiind mai degrabă vorba despre analize punctuale, de la

caz la caz și nu despre dezlegarea evidentă a unei probleme "de

drept", în sensul arătat de revizuentă.

În fine, Înalta Curte

are în vedere că analiza justului echilibru dintre interesul public și cel

privat presupune luarea în considerare a dinamicii condițiilor sociale și

economice, ce a imprimat înseși jurisprudenței naționale și europene un

caracter evolutiv or, raportat la circumstanțele pricinii deduse judecății, nu

este lipsită de semnificație împrejurarea reținută chiar în decizia de recurs

în sensul că reintegrarea nu putea fi dispusă într-o funcție publică de

conducere care a fost desființată.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte constată că în speță nu poate fi reținută

nesocotirea de către judecătorul național a caracterului efectiv al

principiului preeminenței dreptului european, în măsură să fundamenteze

schimbarea soluției în sensul dorit de revizuentă, motiv pentru care, în

temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 326 și 328

C. proc. civ., cererea de revizuire va fi respinsă, că neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire declarată de J.M.D. împotriva Deciziei nr. 5710 din 29 noiembrie 2011

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 21 mai 2013.

Procesat

de GGC - NN