ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4650/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4650/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 301/CA din 16

septembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată

acțiunea reclamantei N.C.D.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că temeiul principal al eliberării din

funcție a reclamantei este reprezentat de măsurile instituite prin prevederile

O.U.G. nr. 37/2009, fiind de necontestat că, prin Decizia nr. 1257/2009 Curtea

Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate, conform art. 146 lit. a)

din Constituție, s-a constatat că, legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009

este neconstituțională, ca urmare a faptului că, această ordonanță de urgență

este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu

încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 115 alin. (6) din Constituție,

potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul instituțiilor

fundamentale ale statului (…)”.

Totodată, este de

necontestat că, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 105/2009 și publicarea

acesteia în M.O nr. 668/6.10.2009 au fost abrogate dispozițiile cuprinse în O.U.G.

nr. 37/2009, suprimându-se prin voința legiuitorului baza legală de numire a

directorilor coordonatori, a directorilor coordonatori adjuncți, ori,

caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental

prezumția de legalitate care funcționează în favoarea acestuia, ca urmare a

faptului că, orice act administrativ este emis în baza și în limitele legii,

așa cum este și cazul ordinului în litigiu, care a fost emis în considerarea

cadrului legal instituit de O.U.G. nr. 37/2009.

În această situație,

în mod legal și temeinic pârâtul, a procedat la emiterea deciziei din 13

octombrie 2009, deoarece nu mai exista posibilitatea continuării activității

administrative a instituției, față de pericolul real și concret al contestării

actelor emise de aceasta, ce puteau fi anulabile pentru neîndeplinirea unei

condiții de fond necesară pentru existența lor valabilă și anume, lipsa

calității cerută de lege în cazul persoanei semnatare.

Prin sentința civilă

nr. 430/CA din 9 decembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia din 13 octombrie 2009, a

obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor egale cu salariile

indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat în perioada 14 octombrie 2009-5 iulie 2010 și a respins ca nefondată

cererea de reintegrare în funcția avută precum și cererea de obligare a

pârâtului la plata de daune morale.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că prin decizia din 13 octombrie 2009 s-a dispus încetarea

contractului de management începând cu 14 octombrie 2009, potrivit O.U.G. nr. 105/2009.

Instanța de fond a mai

reținut că prin Decizia nr. 1629/2009 publicată în MO nr. 28/14.01.2010, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I

pct. 1-pct. 5 și pct. 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din

O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și

pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate

ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ-teritoriale și ale altor servicii publice, precum și pentru

reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administrația publică

centrală și locală, cancelaria prefectului și cabinetul alesului local.

Reclamanta a fost revocată

din funcție în baza unor dispoziții din O.U.G. nr. 105/2009, declarate neconstituționale.

Actul de revocare (atacat

în speță) este, potrivit legii, un act administrativ ce poate fi analizat în legătură

cu legislația în domeniu precum și raportat la statutul reclamantei, acela de funcționar

public.

Față de cele reținute

de către Curtea Constituțională, instanța de fond a apreciat că în speță nu sunt

îndeplinite cerințele art. 97 lit. c) raportat la art. 99 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 188/1999.

Însă, având în vedere

faptul că s-a reținut nelegalitatea deciziei de eliberare din funcție, aceasta fiind

emisă tot în temeiul unei ordonanțe neconstituționale, în temeiul art. 106

alin. (1) din Legea nr. 188/1999, instanța de fond a obligat instituția angajatoare

la plata de despăgubiri către reclamantă pentru perioada cuprinsă între data destituirii

și data reîncadrării în funcție a domnului P.T.

Cererea de plată a daunelor

morale a fost respinsă cu motivația că numirea în funcție a reclamantei s-a făcut

în temeiul unei ordonanțe neconstituționale (O.U.G. nr. 37/2009) iar recunoașterea

nelegalității destituirii sale tot în baza unei ordonanțe neconstituționale (O.U.G.

nr. 105/2009) constituie o reparație suficientă.

Împotriva sentinței civile

nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 reclamanta-recurentă N.C.D.R. a declarat recurs.

În motivarea recursului

se arată că la data emiterii deciziei din 13 octombrie 2009, era în vigoare O.U.G.

nr. 105/2009, în prima variantă, care prevederea la pct. IV alin. (3) ca contractul

de management al acesteia își produce efecte până la expirarea termenului pentru

care a fost încheiat, neexistând nici un fel de dispoziție legală care să determine

încetarea acestor contracte, subsemnata făcând parte din categoria de persoane prevăzută

la art. IV din O.U.G. nr. 105/2009.

Astfel că nu există nici

un temei legal al desființării contractului de management al subsemnatei.

În speța de față nu are

nici o relevanță faptul că ulterior declarării neconstituționalității O.U.G.

nr. 105/2009, prevederile art. IV au fost modificate, câtă vreme la data emiterii

deciziei din 13 octombrie 2009 era în vigoare O.U.G. nr. 105/2009, în prima variantă,

care a fost declarată neconstituțională prin Decizia 1629/2009 a Curții Constituționale.

Raportul de muncă al reclamantei

a încetat în perioada în care aceasta se află în concediu medical, deși potrivit

prevederilor art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii, concedierea salariatului nu poate

fi dispusă pe durata incapacității de muncă.

Reclamanta a mai arătat

că s-a dispus încetarea doar a contractului de management din 2009 fără ca în prealabil

să fie revocat, desființat sau atacat Ordinul nr. 899/2009 al Ministrului Muncii,

Familiei și Protecției Sociale în baza căruia a încheiat acest contract de management.

Un alt aspect care se

impune a fi reiterat este acela legal de faptul că atât soluția pronunțată la plângerea

prealabilă, cât și întâmpinarea formulată în cadrul acestei acțiuni au fost semnate

de către aceeași persoană care a emis decizia din 13 octombrie 2009, respectiv de

Inspectoratul General de Stat din cadrul Inspecției Muncii, aspect prin prisma căruia

rezultă în mod neîndoios că nu au fost respectate competențele atribuit de legea

contenciosului administrativ în soluționarea recursului grațios.

Pârâtul-recurent Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii a declarat recurs împotriva

sentinței civile nr. 430/CA din 9 decembrie 2010.

În motivarea recursului

se arată că deoarece actul normativ în baza cărora directorii coordonatori își exercitau

prerogativele (O.U.G. nr. 37/2009), și-a încetat valabilitatea, iar noul act normativ

(O.U.G. nr. 105/2009) a prevăzut expres desființarea acestor posturi, și reluarea

procedurii de desemnare a directorilor coordonatori (art. V), a fost emisă decizia

din 13 octombrie 2009.

Actul normativ, O.U.G.

nr. 37/2009, în baza căruia reclamanta a solicitat repunerea în funcția publică

deținută anterior a fost reprodus de către O.U.G. nr. 105/2009, declarată neconstituțională

de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1629/2009.

În consecință, actul în

baza căruia reclamanta a fost desemnată în funcția pe care a solicitat reintegrarea,

a fost emis în baza unui act normativ abrogat de Guvernul României de la acea perioadă

și în consecință declarat neconstituțional

În aceste condiții nu

se poate considera ca fiind legal, funcțional și actual, actul normativ (O.U.G.

nr. 37/2009) în baza căruia a fost emis Ordinul nr. 899/2009 în baza căruia reclamanta

solicită reintegrarea pe funcția deținută anterior.

Recurentul-pârât arată

că instanța, care nu a admis cererea de reintegrare a reclamantei, observând neconstituționalitatea

atât a O.U.G. nr. 37/2009, cât și a O.U.G. nr. 105/2009, a dispus totodată, în mod

contradictoriu, anularea deciziei din 13 octombrie 2009, care practic a repus reclamanta

în situația de reintegrare a sa pe funcția de director coordonator adjunct, cu toate

implicațiile ce decurg din acest aspect.

Prin anularea deciziei

atacate se ajunge astfel la situația reactivării O.U.G. nr. 37/2009, act normativ

abrogat și declarat neconstituțional, instituindu-se o prezumție de legalitate a

dispozițiilor neconstituționale din O.U.G. nr. 37/2009 reluate mutatis mutandis

în O.U.G. nr. 105/2009. În acest mod s-ar ajunge la consacrarea aplicabilității

și actualității unor prevederi neconstituționale.

Recurentul a mai susținut

că nu ne aflăm într-o situație tipică de încetare a unui raport administrativ cu

reclamanta ce vizează raporturi de muncă, ci este o situație izvorâtă dintr-o conjunctură

normativă aparte, în condițiile pronunțării unei stări de neconstituționalitate

a unui act juridic ce reglementa funcția de director coordonator. Ca atare, în condițiile

date nu se poate vorbi de emiterea unui act care să conțină elemente ce vizează

aspecte adiacente sau izvorâte din activitatea profesională a reclamantei ci neconstituționalitatea

survenită operează de drept, prin repunerea părților în situația anterioară, fără

a mai fi nevoie de alte acte prealabile care să vizeze situația celui ce ocupa funcția

desființată prin acest mecanism juridic.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de N.C.D.R. împotriva sentinței civile nr. 301/CA din

16 septembrie 2010, ca nefondat și va admite recursul formulat de Statul Român prin

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii, împotriva sentinței

civile nr. 430/CA din 9 decembrie 2010, va modifica această sentință, în sensul

că va respinge în totalitate acțiunea reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această

soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

În situația legiferării

prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative

poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității

legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv

art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost

declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea

de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale

a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional

al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea

de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ

de numire și a contractului de management.

Pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra

actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate

al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul

actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire

pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează

că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională

este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra

constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și

asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ

(ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora,

dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale,

după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate

al ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge

și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal

.

Înalta Curte constată

că nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia raportul

de funcții (și nu de muncă cum greșit se susține) a încetat în perioada în care

aceasta se afla în concediul medical, deoarece din actele dosarului nu rezultă că

acesta a fost înregistrat la angajator și respectiv la Inspecția Muncii, cea care

a emis decizia atacată.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile recurentei N.C.D.R. sunt neîntemeiate iar criticile formulate

de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția

Muncii sun fondate.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de N.C.D.R., împotriva sentinței

civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; va admite

recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, Inspecția Muncii, împotriva sentinței civile nr. 430/A din 9 decembre 2010

a aceleiași instanțe și va modifica sentința recurată în sensul respingerii acțiunii

reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată, privind toate capetele de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de N.C.D.R., împotriva sentinței civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 a Curții

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția

Muncii, împotriva sentinței civile nr. 430/A din 9 decembre 2010 a aceleiași instanțe.

Modifică sentința recurată

în sensul că respinge acțiunea reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată, privind toate

capetele de cerere.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.