ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4650/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei N.C.D.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că temeiul principal al eliberării din funcție a reclamantei este reprezentat de măsurile instituite prin prevederile O.U.G. nr. 37/2009, fiind de necontestat că, prin Decizia nr. 1257/2009 Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate, conform art. 146 lit. a) din Constituție, s-a constatat că, legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că, această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”. Totodată, este de necontestat că, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 105/2009 și publicarea acesteia în M.O nr. 668/6.10.2009 au fost abrogate dispozițiile cuprinse în O.U.G.

nr. 37/2009, suprimându-se prin voința legiuitorului baza legală de numire a directorilor coordonatori, a directorilor coordonatori adjuncți, ori, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumția de legalitate care funcționează în favoarea acestuia, ca urmare a faptului că, orice act administrativ este emis în baza și în limitele legii, așa cum este și cazul ordinului în litigiu, care a fost emis în considerarea cadrului legal instituit de O.U.G. nr. 37/2009. În această situație, în mod legal și temeinic pârâtul, a procedat la emiterea deciziei din 13 octombrie 2009, deoarece nu mai exista posibilitatea continuării activității administrative a instituției, față de pericolul real și concret al contestării actelor emise de aceasta, ce puteau fi anulabile pentru neîndeplinirea unei condiții de fond necesară pentru existența lor valabilă și anume, lipsa calității cerută de lege în cazul persoanei semnatare.

Prin sentința civilă nr. 430/CA din 9 decembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia din 13 octombrie 2009, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada 14 octombrie 2009-5 iulie 2010 și a respins ca nefondată cererea de reintegrare în funcția avută precum și cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin decizia din 13 octombrie 2009 s-a dispus încetarea contractului de management începând cu 14 octombrie 2009, potrivit O.U.G.

nr. 105/2009. Instanța de fond a mai reținut că prin Decizia nr. 1629/2009 publicată în MO nr. 28/14.01.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1-pct. 5 și pct. 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și ale altor servicii publice, precum și pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administrația publică centrală și locală, cancelaria prefectului și cabinetul alesului local.

Reclamanta a fost revocată din funcție în baza unor dispoziții din O.U.G. nr. 105/2009, declarate neconstituționale. Actul de revocare (atacat în speță) este, potrivit legii, un act administrativ ce poate fi analizat în legătură cu legislația în domeniu precum și raportat la statutul reclamantei, acela de funcționar public. Față de cele reținute de către Curtea Constituțională, instanța de fond a apreciat că în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 97 lit. c) raportat la art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999. Însă, având în vedere faptul că s-a reținut nelegalitatea deciziei de eliberare din funcție, aceasta fiind emisă tot în temeiul unei ordonanțe neconstituționale, în temeiul art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, instanța de fond a obligat instituția angajatoare la plata de despăgubiri către reclamantă pentru perioada cuprinsă între data destituirii și data reîncadrării în funcție a domnului P.T.

Cererea de plată a daunelor morale a fost respinsă cu motivația că numirea în funcție a reclamantei s-a făcut în temeiul unei ordonanțe neconstituționale (O.U.G. nr. 37/2009) iar recunoașterea nelegalității destituirii sale tot în baza unei ordonanțe neconstituționale (O.U.G. nr. 105/2009) constituie o reparație suficientă. Împotriva sentinței civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 reclamanta-recurentă N.C.D.R. a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că la data emiterii deciziei din 13 octombrie 2009, era în vigoare O.U.G. nr. 105/2009, în prima variantă, care prevederea la pct. IV alin. (3) ca contractul de management al acesteia își produce efecte până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat, neexistând nici un fel de dispoziție legală care să determine încetarea acestor contracte, subsemnata făcând parte din categoria de persoane prevăzută la art. IV din O.U.G.

nr. 105/2009. Astfel că nu există nici un temei legal al desființării contractului de management al subsemnatei. În speța de față nu are nici o relevanță faptul că ulterior declarării neconstituționalității O.U.G. nr. 105/2009, prevederile art. IV au fost modificate, câtă vreme la data emiterii deciziei din 13 octombrie 2009 era în vigoare O.U.G. nr. 105/2009, în prima variantă, care a fost declarată neconstituțională prin Decizia 1629/2009 a Curții Constituționale. Raportul de muncă al reclamantei a încetat în perioada în care aceasta se află în concediu medical, deși potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii, concedierea salariatului nu poate fi dispusă pe durata incapacității de muncă.

Reclamanta a mai arătat că s-a dispus încetarea doar a contractului de management din 2009 fără ca în prealabil să fie revocat, desființat sau atacat Ordinul nr. 899/2009 al Ministrului Muncii, Familiei și Protecției Sociale în baza căruia a încheiat acest contract de management. Un alt aspect care se impune a fi reiterat este acela legal de faptul că atât soluția pronunțată la plângerea prealabilă, cât și întâmpinarea formulată în cadrul acestei acțiuni au fost semnate de către aceeași persoană care a emis decizia din 13 octombrie 2009, respectiv de Inspectoratul General de Stat din cadrul Inspecției Muncii, aspect prin prisma căruia rezultă în mod neîndoios că nu au fost respectate competențele atribuit de legea contenciosului administrativ în soluționarea recursului grațios.

Pârâtul-recurent Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 430/CA din 9 decembrie 2010. În motivarea recursului se arată că deoarece actul normativ în baza cărora directorii coordonatori își exercitau prerogativele (O.U.G. nr. 37/2009), și-a încetat valabilitatea, iar noul act normativ (O.U.G. nr. 105/2009) a prevăzut expres desființarea acestor posturi, și reluarea procedurii de desemnare a directorilor coordonatori (art. V), a fost emisă decizia din 13 octombrie 2009. Actul normativ, O.U.G. nr. 37/2009, în baza căruia reclamanta a solicitat repunerea în funcția publică deținută anterior a fost reprodus de către O.U.G.

nr. 105/2009, declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1629/2009. În consecință, actul în baza căruia reclamanta a fost desemnată în funcția pe care a solicitat reintegrarea, a fost emis în baza unui act normativ abrogat de Guvernul României de la acea perioadă și în consecință declarat neconstituțional În aceste condiții nu se poate considera ca fiind legal, funcțional și actual, actul normativ (O.U.G. nr. 37/2009) în baza căruia a fost emis Ordinul nr. 899/2009 în baza căruia reclamanta solicită reintegrarea pe funcția deținută anterior. Recurentul-pârât arată că instanța, care nu a admis cererea de reintegrare a reclamantei, observând neconstituționalitatea atât a O.U.G.

nr. 37/2009, cât și a O.U.G. nr. 105/2009, a dispus totodată, în mod contradictoriu, anularea deciziei din 13 octombrie 2009, care practic a repus reclamanta în situația de reintegrare a sa pe funcția de director coordonator adjunct, cu toate implicațiile ce decurg din acest aspect. Prin anularea deciziei atacate se ajunge astfel la situația reactivării O.U.G. nr. 37/2009, act normativ abrogat și declarat neconstituțional, instituindu-se o prezumție de legalitate a dispozițiilor neconstituționale din O.U.G. nr. 37/2009 reluate mutatis mutandis în O.U.G. nr. 105/2009. În acest mod s-ar ajunge la consacrarea aplicabilității și actualității unor prevederi neconstituționale.

Recurentul a mai susținut că nu ne aflăm într-o situație tipică de încetare a unui raport administrativ cu reclamanta ce vizează raporturi de muncă, ci este o situație izvorâtă dintr-o conjunctură normativă aparte, în condițiile pronunțării unei stări de neconstituționalitate a unui act juridic ce reglementa funcția de director coordonator. Ca atare, în condițiile date nu se poate vorbi de emiterea unui act care să conțină elemente ce vizează aspecte adiacente sau izvorâte din activitatea profesională a reclamantei ci neconstituționalitatea survenită operează de drept, prin repunerea părților în situația anterioară, fără a mai fi nevoie de alte acte prealabile care să vizeze situația celui ce ocupa funcția desființată prin acest mecanism juridic.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de N.C.D.R. împotriva sentinței civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010, ca nefondat și va admite recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii, împotriva sentinței civile nr. 430/CA din 9 decembrie 2010, va modifica această sentință, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României. În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele. Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate al ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal . Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia raportul de funcții (și nu de muncă cum greșit se susține) a încetat în perioada în care aceasta se afla în concediul medical, deoarece din actele dosarului nu rezultă că acesta a fost înregistrat la angajator și respectiv la Inspecția Muncii, cea care a emis decizia atacată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentei N.C.D.R. sunt neîntemeiate iar criticile formulate de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii sun fondate.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de N.C.D.R., împotriva sentinței civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; va admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii, împotriva sentinței civile nr. 430/A din 9 decembre 2010 a aceleiași instanțe și va modifica sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată, privind toate capetele de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.C.D.R., împotriva sentinței civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii, împotriva sentinței civile nr. 430/A din 9 decembre 2010 a aceleiași instanțe. Modifică sentința recurată în sensul că respinge acțiunea reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată, privind toate capetele de cerere. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011.