ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1897/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 26312/3/2007, reclamanta SC S.V.W.P.R. SA a chemat în judecată pe pârâta SC U.M. SRL solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei, în calitate de debitoare, la: - executarea prestațiilor în bani la care s-a obligat prin contractul de consultanță prestări de servicii nr. 564 din 5 martie 2002; - plata sumei reprezentând clauza penală pentru întârziere prevăzută de art. 2 alin. (7) din același contract; - achitarea contravalorii cheltuielilor de judecată efectuate. Prin sentința comercială nr. 5969 din 29 aprilie 2008, Tribunalul București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC S.V.W.P.R.

SA în contradictoriu cu pârâta SC U.M. SRL, aceasta fiind obligată să achite suma de 20.359,22 lei, cheltuieli de judecată efectuate în litigiul având ca obiect anularea contractului nr. x/2002. În motivarea sentinței, instanța a reținut că părțile au încheiat contractul de consultanță nr. 564/2002, prin care reclamanta s-a angajat să presteze servicii de consultanță în management financiar internațional și strategie în favoarea pârâtei. Potrivit clauzelor contractuale, beneficiarul a recunoscut că valoarea serviciilor prestate, în etapa I este mai mare decât onorariul stabilit pentru această etapă în valoare de 2500 dolari SUA/ lună și a fost de acord să plătească suma de 5.000 dolari SUA/ lună în etapa a II-a.

Prin actul adițional nr. 1, consultantul a fost de acord ca beneficiarul să continue să plătească onorariul de 2.500 dolari SUA/ lună plus TVA până când pârâta va începe activitatea de dealer O., anunțând și începutul etapei a II-a pentru care clientul a fost de acord să plătească un onorariu în sumă de 5.000 dolari SUA, până va ajunge la suma de 150.000 dolari SUA + TVA.

Actul adițional nr. 2 a stabilit că etapa a II-a începe la data de 5 noiembrie 2003, data de la care clientul datorează suma de 5.000 dolari SUA/ lună + TVA conform art. 2 din contractul de consultanță, suma urmând a fi plătită în perioada 5 noiembrie 2003 - 5 mai 2005. Părțile au prevăzut și o clauză penală, potrivit căruia în cazul în care consultantul obține serviciile descrise și din orice motive, clientul decide să anuleze contractul, acesta va plăti daune consultantului, în sumă de 180.000 dolari SUA, reprezentând echivalentul a 3 ani de onorariu, cu deducerea plăților făcute până la acea dată. La data de 16 februarie 2005, pârâta a solicitat instanței anularea contractului de consultanță nr. x/2002, acțiune ce a fost respinsă prin sentința comercială nr. 4426 din 31 octombrie 2006, modificată prin decizia nr. 361/2006 a Curții de Apel București.

Instanța a reținut că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a prestat servicii pentru clientul său în etapa a II-a, astfel că cererea pentru plata diferenței de onorariu de 68.425 dolari SUA și dobânda aferentă a fost apreciată ca neîntemeiată. De asemenea nu s-a reținut nici incidența clauzei penale deoarece reclamanta nu a invocat obținerea unor servicii, care nu ar mai fi fost onorate din cauza denunțării unilaterale a contractului. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 20.359,22 lei, cheltuieli de judecată efectuate în litigiul având ca obiect anularea contractului nr. x/2002. Prin decizia nr. 52 din 2 februarie 2009 a Curții de Apel București a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC S.V.W.P.R.

SA împotriva sentinței comerciale nr. 5696/2008 a Tribunalului București, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească și suma de 1256 lei cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că apelul este fondat numai cu privire la cheltuielilor de judecată întrucât instanța de fond a acordat doar cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat și nu a acordat cheltuielile constând în taxă judiciară de timbru în sumă de 1.257 lei.

Cu privire la motivele de apel vizând fondul cauzei, Curtea a reținut că instanța de fond a interpretat corect clauzele contractului de consultanță nr. x/2002 completat prin actele adiționale nr. 1 și 2. În cadrul contractului, părțile au stabilit clar ce servicii vor efectua în cadrul fiecărei etape convenite, precum și prețul acestor servicii, respectiv 2.500 dolari SUA/ lună în cadrul primei etape și 5.000 dolari SUA/ lună în cadrul celei de-a doua etape. Potrivit clauzelor contractuale, serviciile ce trebuiau prestate în etapa a doua constau în: negocierea și pregătirea în numele clientului de contracte de leasing sau alte documente necesare în scopul vânzării mașinilor Opel și General Motors, noi sau second-hand; negocierea și redactarea de contracte de muncă conform legislației române; oferirea de alte servicii în legătură cu activitatea de leasing a clientului; conducerea și consiliera în toate negocierile cu autoritățile statului.

Apelanta a solicitat plata sumei cuvenite pentru serviciile pretins prestate potrivit contractului, dar acestea nu au fost dovedite iar din înscrisurile noi depuse în apel nu rezultă prestarea serviciilor menționate în cea de-a doua etapă prevăzută în contractul nr. x/2002 în sumă de 68.425 dolari SUA și a dobânzii legale, suma solicitată fiind convenită de părți pentru serviciile prestate potrivit contractelor și nu pentru trecerea perioadei de timp în care părțile au stabilit elaborarea acestor servicii. Operarea clauzei penale, presupune două condiții: obținerea efectivă a serviciilor prevăzute în contract și decizia clientului, adică a intimatei, de a anula contractul. Prin termenul de a „anula” nu se poate înțelege decât denunțarea unilaterală a contractului, deoarece anularea sau constatarea nulității precum și rezilierea contractului nu se pot realiza unilateral ci numai printr-o hotărâre judecătorească.

În aceste condiții susținerea apelantei în sensul că termenul de „anulare” a contractului are un înțeles larg și privește orice situație de desființare, a fost apreciată ca nefondată. Intimata SC U.M. SRL a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei comerciale nr. 52/2009, cerere soluționată prin decizia comercială nr. 261 din 1 iunie 2009 prin care s-a admis cererea formulată, fiind respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca nefondată. În motivarea deciziei instanței a reținut că în cauză sunt îndeplinite dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ. întrucât instanța a omis să se pronunțe asupra cererii privind cheltuielile de judecată, dar având în vedere că a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă în contradictoriu cu pârâta intimată, să constate că nu sunt întrunite condițiile art. 274 C. proc.

civ. pentru a fi obligată apelanta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta SC U.M.R. SRL a formulat recurs împotriva deciziei comerciale nr. 261/2001 iar reclamanta SC S.V.W.P.R. SA București a formulat recurs împotriva deciziei nr. 52/2009. Recurenta pârâtă SC U.M.R. SRL în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că prin decizia nr. 261/2009 instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ. întrucât apelul apelantei a fost admis numai pentru cheltuielile de judecată iar pentru aspectele ce au vizat fondul cauzei a fost respins, situație în care se impune obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

Recurenta SC S.V.W.P.R. SA București critică decizia nr. 52/2009 pentru nelegalitate, invocând în susținerea recursului dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății respectiv contractul de consultanță nr. 564 din 5 martie 2002 întrucât prin clauza penală părțile de comun acord, au dorit să stabilească anticipat echivalentul prejudiciului suferit. Atât practica cât și doctrina au stabilit că în cazul unei clauze penale, instanța de judecată nu poate modifica în sensul agravării sau diminuării efectelor sale. Ambele instanțe, fără un temei legal au condiționat aplicabilitatea clauzei penale de obținerea de către recurentă a serviciilor prevăzute de părți în așa zisă etapă 2. Niciunde în contractul de consultanță nu se prevede faptul că cele două etape 1 și 2 sunt independente.

Susținerea instanței de apel, ce se bazează pe susținerea condiționării aplicabilității clauzei penale de obținerea serviciilor în etapa 2, nu are acoperire legală. O condiționare a aplicabilității clauzei penale de executarea integrală a serviciilor prevăzute în contract, ar lipsi de efecte clauza penală, deoarece odată executate serviciile se naște dreptul la plata onorariului. Instanța de apel în motivarea deciziei atacate, restrânge în mod nejustificat aria de aplicabilitate a clauzei penale doar la situația denunțării unilaterale a contractului. În mod abuziv și contrar voinței părților, ce rezulta din prevederile contractuale, cât și de probele administrate, restrânge aria de aplicare a clauzei penale, printr-o interpretare proprie, lipsită de temei legal.

Examinând decizia recurată în limitele motivelor de recurs evocate, se constată că recursurile sunt fondate. Astfel, recursul formulat de recurenta reclamantă SC S.V.W.P.R. SA București vizează exclusiv aplicarea clauzei penale prevăzută la art. 2 alin. (7) din contractul de consultanță/ prestări servicii din 5 martie 2002 încheiat între SC S.V.W.P.R. SA București în calitate de „consultant” și SC U.M. SRL în calitate de „client”. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și ele trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii și să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. În cauza de față, instanța de apel a omis să examineze apărările părților în litigiu cu referire la clauza penală inserată în contractul de consultanță încheiat de părți și nu a arătat care au fost motivele de fapt și drept avute în vedere pentru neaplicarea clauzei penale, situație în care instanța de recurs nu poate verifica legalitatea soluției pronunțate.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat obligația stabilită de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Obligația de a motiva hotărârea este prevăzută, printre altele, și pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac. Întrucât legalitatea hotărârii atacate se analizează în funcție de motivele de fapt și drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, motive care trebuie să fie în concordanță cu actele existente la dosar și cu celelalte probe administrate, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanța de recurs nu poate verifica legalitatea deciziei recurate.

Este util de subliniat că o astfel de decizie nu respecta nici exigențele art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. De altfel, instanța de apel, în speța de față nu numai că a omis să răspundă argumentelor invocate de apelantă referitoare la clauza penală dar a reținut două condiții pentru operarea clauzei penale respectiv,,obținerea efectivă a serviciilor prevăzute în contract și decizia clientului, adică a intimatei, de a anula contractul” fără a arăta dacă cele două condiții au fost îndeplinite și care sunt efectele.

Pentru aceleași considerente va fi admis și recursul formulat de recurenta pârâtă SC U.M. SRL împotriva deciziei nr. 261/2009 având ca obiect completarea dispozitivului deciziei comerciale nr. 52/2009. Deși reclamanta a invocat mai multe motive de recurs, dintre care unele atrag casarea și altele modificarea, iar pârâtul a invocat motive de recurs care atrag modificarea deciziilor, Curtea pentru a asigura o judecată unitară, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admite recursurile declarate și casează deciziile recurate cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la aceiași instanță, respectiv Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâta SC U.M. SRL Otopeni și reclamanta SC S.V.W.P.R. SA București împotriva deciziei nr. 52 din 2 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a Comercială, casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2010.