ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3832/2011

Ședința publică de la 24 noiembrie 2011 Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamantele SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a comercială au solicitat să se dispună obligarea pârâtei SC A. SA la plata către reclamanta SC R.S.

SRL a sumelor de: 83.323,8 lei (echivalentul a 23.800 euro inclusiv TVA) reprezentând parte din onorariul pentru serviciile de consultanță; 9.859,88 lei cu TVA reprezentând cheltuieli efectuate în legătură cu prestarea serviciilor de consultanță; 38.912,31 lei reprezentând penalități de întârziere de 0,1% pe zi la plata onorariului pentru serviciile de consultanță, calculate de la scadență și până la introducerea prezentei cereri (18 noiembrie 2009); 141.873,42 lei (echivalentul a 38.539,14 euro) reprezentând parte de onorariu pentru serviciile de consultanță juridică; 76.492,22 lei reprezentând penalități de întârziere de 0,1% pe zi la plata onorariului pentru serviciile de consultanță juridică, calculate de la scadență și până la data introducerii prezentei cereri.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către aceeași reclamantă a penalităților de 0,1% pe zi de întârziere la plata onorariului pentru serviciile de consultanță financiară și la plata onorariului pentru serviciile de consultanță juridică, penalități calculate de la data introducerii prezente cereri de chemare în judecată și până la data plății sumelor datorate, precum și constatarea că pârâta SC A. SA a denunțat unilateral contractul de prestări servicii de investiții financiare încheiat la data de 1 noiembrie 2007 între cele trei părți, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta SC A. SA prin cererea reconvențională a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului de prestări servicii financiare încheiat de părți la 1 noiembrie 2007, urmare a neexecutării culpabile de către reclamantele - pârâte a obligațiilor contractuale în termenul stabilit, să se dispună obligarea reclamantelor-pârâte să-i restituie, în solidar, suma de 32.860,86 euro achitată la data de 15 aprilie 2008 în baza facturilor din 8 februarie 2008 și 17 martie 2008, precum și dobânda legală aferentă sumei menționată mai sus, dobândă calculată începând cu 15 octombrie 2008 și până la data restituirii efective. De asemenea, pârâta - reclamantă a solicitat obligarea reclamantelor pârâte să-i plătească, în solidar, cu titlu de daune-interese, cheltuielile efectuate pentru executarea obligațiilor contractuale, cheltuieli evaluate provizoriu la suma de 1.000 lei.

În ședința publică din 13 aprilie 2010 pârâta – reclamantă a precizat capătul IV al cererii reconvenționale în sensul că daunele interese solicitate reprezintă cheltuielile pe care le-a efectuat pentru executarea obligațiilor contractuale, respectiv plata terților furnizori pentru constituirea și găzduirea unei camere de date informatice, pentru plata serviciilor de auditare, cheltuieli de transport pe ruta Oradea-București, cheltuieli cu studii de piață, cheltuieli pentru plata de servicii de consultanță și reprezentare. În ședința publică din 11 mai 2010 pârâta-reclamantă SC A. SA a precizat că valoarea daunelor-interese astfel cum au fost precizate în ședința publică din 13 aprilie 2010 este de 290.701,79 lei, valoare ce a fost micșorată la suma de 290.580,4 lei, conform cererii precizatoare de la filele 236-237 vol. II fond.

Prin sentința comercială nr. 9025 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București – secția a VI-a comercială a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele-pârâte, a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă și a obligat pârâta – reclamantă să plătească reclamantei-pârâte SC R.S. SRL suma de 231.771,75 lei, penalități de întârziere în valoare de 109.191,55 lei, calculate până la data de 18 noiembrie 2009, precum și penalități de întârziere de 0,1% pe zi aferente sumei de 231.771,75 lei, calculate de la data de 19 noiembrie 2009 până la achitarea integrală a debitului. De asemenea, a obligat pârâta - reclamantă să plătească reclamantei – pârâte SC R.S.

SRL suma de 25.989,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată și să plătească reclamantei SC R.C.I. SA suma de 1.749,22 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că majoritatea obligațiilor esențiale asumate de părți prin contractul de prestări servicii de consultanță financiară sunt obligații cu executare succesivă, astfel că sancțiunea ce s-ar putea aplica în caz de neexecutare este rezilierea și nu rezoluțiunea așa cum a solicitat pârâta-reclamantă SC A. SA. Oricum, indiferent de această apreciere a aplicării rezilierii sau rezoluțiunii, instanța a reținut că cererea formulată de pârâta SC A. SA având ca obiect dispunerea rezoluțiunii contractului a fost formulată ulterior expirării termenului contractual, astfel că ea nu poate fi primită, fiind necesar ca, la data introducerii cererii, raportul juridic a cărui desființare se solicită să mai producă efecte juridice.

De asemenea, a fost apreciată ca nefondată și cererea reclamantelor-pârâte având ca obiect constatarea denunțării unilaterale a contractului de către pârâta SC A. SA, reținându-se că nu s-a făcut dovada notificării emisă de pârâta-reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 4.2 din contract. Ca urmare, tribunalul a constatat că respectivul contract de prestări servicii de consultanță financiară a încetat la data de 15 octombrie 2008, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat. Referitor la executarea obligațiilor contractuale asumate de părți, tribunalul a reținut că, potrivit corespondenței purtate de acestea, rezultă îndeplinirea obligației de predare a prospectului preliminar de reclamantele-pârâte către pârâta-reclamantă SC A. SA.

În consecință, în baza art. 1073 și art. 5.1 din contractul părților, instanța a dispus obligarea pârâtei-reclamante SC A. SA la plata către reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a sumei de 70.020 lei reprezentând onorariu datorat de 20.000 euro, fără TVA deoarece părțile nu au prevăzut expres în contract adiționarea TVA la suma plătită cu titlu de onorariu. Separat de plata onorariului, conform art. 1073 C. civ. și art. 5.2 din contract, instanța a dispus obligarea pârâtei-reclamante SC A. SA la plata către aceeași reclamantă-pârâtă și a sumei de 9.859,88 lei reprezentând cheltuieli făcute de consultant în legătură cu prestarea serviciilor de consultanță (sumă înscrisă în factura fiscală din 14 mai 2008 emisă de consultant și acceptată tacit de pârâta-reclamantă prin înscrierea în evidențele sale contabile).

În ceea ce privește obligația pârâtei-reclamante de a achita separat și onorariul pentru serviciile prestate de consultantul juridic, tribunalul a reținut că facturile fiscale din 07 mai 2008 și 14 mai 2008 (în valoare totală de 118.460,18 lei) nu au fost achitate de pârâta SC A. SA, deși au fost acceptate tacit prin înscrierea lor în evidențele sale contabile, având astfel forță probantă împotriva SC A. SA. Factura fiscală din 05 mai 2008 (în valoare de 33.431,69 lei) emisă de reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL tot pentru servicii de consultanță juridică, deși nu are forță probantă împotriva SC A. SA deoarece nu a fost înscrisă în contabilitatea acesteia, urmează a fi achitată de pârâta SC A. SA deoarece s-a probat prestarea efectivă a serviciilor de consultanță juridică de către consultantul juridic, prin depunerea facturii la consultantul financiar.

Ca urmare, în baza art. 1073 C. civ. și art. 5.1. din contract, instanța a dispus obligarea pârâtei-reclamante și la plata acestor sume cu titlu de onorariu pentru consultațiile juridice. Cum raportat la art. 43 C. com. și art. 1088 alin. (2) C. civ., pârâta-reclamantă SC A. SA este de drept în întârziere cu privire la obligația de plată a sumelor de bani menționate mai sus, aceasta datorează și penalități de întârziere de 0,1% pe zi, de la scadența fiecărei obligații și până la achitarea integrală a debitului, conform clauzei stipulate la art. 7.2. din contract. În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a respins-o cu motivarea menționată mai sus referitoare la încetarea contractului de prestări servicii financiare, precum și cu motivarea că nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor răspunderii civile contractuale a reclamantelor-pârâte.

Astfel, suma de 121.473,01 lei achitată în baza contractului nu poate fi restituită deoarece contractul a încetat prin ajungerea la termen și nu prin aplicarea unei sancțiuni. Cum dobânda aferentă acestei sume are un caracter accesoriu, rezultă că nici pretențiile cu acest titlu nu sunt întemeiate. Referitor la sumele solicitate cu titlu de despăgubiri constând în cheltuielile efectuate de SC A. SA în legătură cu executarea contractului de prestări servicii financiare, instanța a reținut că acestea nu pot fi acordate atâta timp cât ele nu au fost determinate de o conduită a reclamantelor-pârâte contrară clauzelor contractuale, ci sunt cheltuieli efectuate pentru executarea propriilor obligații asumate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ. tribunalul a obligat pârâta-reclamantă SC A. SA la plata către reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a sumei de 25.989,13 lei reprezentând onorariu avocat. În baza aceluiași text de lege, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă SC R.C.I. SA a sumei de 1.749,22 lei reprezentând onorariu avocat. Curtea de Apel București – secția a V-a comercială prin decizia comercială nr. 166 din 12 aprilie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantelor-pârâte SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA, a admis apelul pârâtei-reclamante SC A. SA, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte SC R.S.

SRL suma de 179.461,84 lei reprezentând contravaloare servicii, suma de 87.874,55 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 18 noiembrie 2009, precum și penalități de întârziere de 0,1% pe zi aferente sumei de 169.601,96 lei calculate de la 19 noiembrie 2009 și până la achitarea integrală a debitului și la plata sumei de 24.529,60 lei cheltuieli de judecată. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței atacate și s-a luat act că pârâta SC A. SA își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată efectuate în apel pe cale separată. În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, în ce privește apelul declarat de apelantele reclamante-pârâte SC R.S.

SRL și SC R.C.I. SA că potrivit contractului de prestări servicii de investiții financiare încheiat de părți la data de 1 noiembrie 2007, onorariul consultantului pentru serviciile prestate a fost negociat la 40.000 euro, el urmând a fi plătit în două tranșe egale, conform art. 5.1. alin. (1) din contract. Pentru acest onorariu negociat părțile nu au prevăzut că ar fi fără TVA, motiv pentru care instanța de fond în mod corect a obligat pârâta-reclamantă SC A. SA doar la plata sumei de 70.020 lei, echivalentul a 20.000 euro, conform convenției părților, făcând și aplicarea art. 983 C. civ.

Critica referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea încetării contractului ca urmare a denunțării unilaterale de către pârâta-reclamantă SC A. SA, a fost respinsă ca nefondată instanța de apel constatând că din dispozițiile cuprinse în art. 4.2 din contractul părților, rezultă că acestea au înțeles să nu lase la libera apreciere a oricăreia dintre ele posibilitatea de denunțare unilaterală, motiv pentru care au circumscris-o unei proceduri menționate în alin. (1). Cum procedura denunțării unilaterale prevăzută în contract nu a fost îndeplinită, iar din probele administrate în cauză nu rezultă existența unei voințe a pârâtei-reclamante SC A. SA în sensul denunțării unilaterale a contractului, rezultă că cererea reclamantelor-pârâte de constatare a încetării contractului ca urmare a denunțării unilaterale de către SC A. SA a fost în mod corect respinsă de instanța de fond.

Referitor la apelul declarat de apelanta pârâtă-reclamantă SC A. SA, instanța de apel a reținut, în esență, că sancțiunea rezilierii/rezoluțiunii unui contract se poate aplica doar raportului juridic în vigoare la acel moment, ulterior expirării termenului contractual nu se mai poate aplica nici sancțiunea rezilierii, nici sancțiunea rezoluțiunii acelui contract.

Ținând cont și de faptul că cererea reconvențională prin care pârâta-reclamantă SC A. SA a solicitat a se dispune rezoluțiunea contractului a fost formulată la data de 29 martie 2010, mult după expirarea duratei contractului de prestări servicii financiare încheiat la 1 noiembrie 2007 (contract ce a încetat prin ajungerea la termen la 15 octombrie 2008), instanța de apel a constatat că este lipsită de orice finalitate critica referitoare la greșita apreciere (de către instanța de fond) a contractului ca fiind susceptibil de reziliere și nu de rezoluțiune, întrucât și dacă ar fi apreciată ca întemeiată, nu ar fi de natură a schimba soluția pronunțată sub acest aspect.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita respingere a pretențiilor formulate prin cererea reconvențională, instanța de apel a constatat că este nefondată întrucât apelanta nu face proba faptelor ilicite invocate constând în neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA, probă ce-i incumba conform art. 1169 C. civ. Din probele administrate în cauză instanța de apel a constatat că reclamantele-pârâte SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA au întocmit prospectul preliminar și l-au comunicat pârâtei-reclamante SC A. SA la data de 6 iunie 2008, în format electronic.

Instanța de apel a apreciat că obligația prezentării prospectului preliminar a fost executată conform contractului, atâta timp cât din corespondența purtată între părți rezultă întocmirea și comunicarea către SC A. SA a mai multor variante în perioada aprilie-iunie 2008, ultima fiind din 11 iunie 2008 și la care pârâta-reclamantă SC A. SA nu a înțeles să comunice reclamantelor-pârâte niciun comentariu sau întrebare, rezultând din această atitudine a beneficiarului SC A. SA că a fost de acord cu varianta prezentată. Cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantelor-pârâte la restituirea sumei de 32.860,86 euro, precum și a dobânzii legale aferente, a fost respinsă ca nefondată, instanța de apel constatând că acea sumă a fost achitată în baza contractului și având o contraprestație executată din partea reclamantelor-pârâte.

Apreciind că reclamantele-pârâte SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA și-au îndeplinit obligația prevăzută la art. 5.1. alin. (1) din contract, instanța de apel a constatat că reclamantele-pârâte au dreptul la îndeplinirea obligației corelative din partea pârâtei-reclamante, respectiv achitarea sumei de 20.000 euro, echivalentă a 70.020 lei la data facturării (conform art. 5.1 și 5.3 din contract), sumă la care pârâta-reclamantă a fost obligată la plată în mod corect de către instanța de fond. Referitor la cheltuielile efectuate de consultant în legătură cu prestarea serviciilor de consultanță, instanța de apel a constatat că plata acestor cheltuieli era în sarcina pârâtei-reclamante SC A. SA, conform art. 5.2 din contract.

S-a mai reținut, sub aspectul obligării apelantei pârâte-reclamante la plata serviciilor prestate de consultantul juridic, că, potrivit art. 5.1 alin. ultim din contract, SC A. SA s-a obligat la plata acestuia în limita a 60.000 euro. Cum și acest preț al serviciilor de consultanță juridică a fost negociat de părți și menționat în contract fără a se face mențiunea că ar fi fără TVA, instanța de apel a apreciat că este vorba de prețul final de 60.000 euro, preț ce include TVA. În ceea ce privește penalitățile de întârziere calculate până la data introducerii acțiunii (18 noiembrie 2009), aferente onorariului pentru serviciile de consultanță financiară și pentru serviciile prestate de consultantul juridic, instanța de apel a constatat că acestea sunt datorate de pârâta-reclamantă în baza dispozițiilor art. 43 C. com.

coroborate cu dispozițiile art. 1069 C. civ. și art. 7.2.din contract, însă valoarea acestora nu este de 109.191,55 lei așa cum a stabilit instanța de fond, ci de 87.874,55 lei. Instanța de apel, a constatat că obligația pârâtei-reclamante SC A. SA de plată către reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi este aferentă doar sumei de 169.601,96 lei (70.020 lei onorariu pentru consultanța financiară și 99.581,96 lei onorariul pentru consultanța juridică), penalități ce urmează a fi calculate în continuare de la 19 noiembrie 2009 și până la achitarea integrală a acestui debit. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA cât și pârâta SC A. SA.

Recursul reclamantelor SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs invocate recurentele reclamante au arătat, în esență, că instanța de apel dispunând că prețul serviciilor de consultanță financiară este de 20.000 euro, inclusiv TVA, a interpretat greșit contractul de consultanță dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit al acestuia, în sensul că obligația reclamantei – pârâte SC R.S. SRL de a calcula și colecta TVA evidențiind această sumă în factură, este o obligație izvorâtă din lege și aceeași natură o are și obligația pârâtei SC A. SA de a plăti această sumă și de a deduce suma plătită din TVA-ul, iar suma reprezentând TVA nu a făcut obiectul clauzelor contractuale.

În opinia recurentelor instanța de apel dispunând că prețul serviciilor de consultanță financiară este de 20.000 euro, inclusiv TVA, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind TVA, cuprinse în Legea nr. 571/2003, modificată. Totodată, susține recurenta, instanța de apel dispunând că suma maximă la care s-a obligat pârâta cu titlu de cheltuieli pentru serviciile de consultanță juridică este de 60.000 euro, inclusiv TVA, a acordat ceea ce nu s-a cerut (extra-petita), instanța de apel nefiind sesizată cu un asemenea motiv de apel, încălcând astfel principiul disponibilității.

Recurentele susțin că instanța de apel a ignorat recunoașterea acceptării facturilor din 7 mai 2008 și respectiv 14 mai 2008, substituindu-se voinței părților și apreciind că prețul serviciilor de consultanță stabilit de către părți, de 60.000 euro, ar include TVA, fiind interpretate greșit dispozițiile art. 3.2.11 coroborate cu art. 5.1 alin. ultim din contractul de consultanță încheiat între părți. Instanța de apel, susțin recurentele, dispunând că prețul serviciilor de consultanță juridică este de 60.000 euro, inclusiv TVA, și ignorând recunoașterea pârâtei privind deducerea TVA, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind TVA cuprinse în Legea nr. 571/2003, modificată, privind Codul Fiscal.

Redând citate din considerentele deciziei recurate, reclamantele susțin că instanța de apel, soluționând apelul reclamantelor cu privire la modalitatea de încetare a contractului de prestări servicii încheiat între părți a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, reținând pe de o parte că procedura denunțării unilaterale stabilite expres în contract nu a fost urmată de către pârâtă, iar pe de altă parte că voința reală a pârâtei în sensul denunțării unilaterale a contractului nu a fost probată de către reclamante. O ultimă critică formulată de către recurente privește aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în sensul că nu le-au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate constând în taxe de timbru și onorariu de avocat.

Pentru aceste motive recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de reclamante ca fondat și respingerea apelului pârâtei ca nefondat. Recursul pârâtei SC A. SA. Fără a indica expres temeiul de drept pe care își întemeiază recursul, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a apreciat greșit înțelesul contractului de prestări servicii financiare, încheiat între părți, în special al obligației de prezentare a prospectului preliminar prevăzut de art. 5.1 alin. (1) din contractul de prestări de servicii financiare cu consecința subsumării incorecte a situației de fapte unei premise normative greșit stabilite.

Astfel, susține recurenta, instanța de apel apreciază că „obligație de prezentare” se referă la o simplă comunicare a conținutului prospectului preliminar, însă, în opinia recurentei, termenul „prezentare” are sensul de a aduce ceva în fața și prezența altei persoane respectiv a explica și susține materialul prezentat în fața beneficiarului, ceea ce rezultă că SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA nu și-au îndeplinit obligația de prezentare prevăzută contractual și nu sunt îndreptățiți la a primi cu titlu de plată suma de 20.000 Euro ca primă tranșă din prețul serviciilor de consultanță financiară, aferentă obligației de predare primire a prospectului preliminar.

Totodată, susține recurenta instanța de apel a apreciat greșit contractul ca fiind un contract cu executare succesivă și nu cu executare instantanee, având în vedere faptul că serviciile de consultanță financiară oferite se concretizează în parcurgerea câtorva pași esențiali pentru derularea obiectului contractului și asumarea de către intimatele-pârâte a unor obligații concrete, de rezultat, cu executare uno ictu, a căror neexecutare justifică exonerarea A. de plata asumată în temeiul contractului. De asemenea, susține recurenta, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală cu încălcarea dispozițiilor art. 1020 și art. 1019 alin. (2) C. civ.

În opinia recurentei încetarea contractului prin ajungere la termen are un caracter obiectiv, raportat la convenția inițială a părților care stabilesc un termen până la care urmează a fi executate obligațiile contractuale, a cărui împlinire nu face necesară analiza încetării contractului din perspectiva vreunei neexecutări a obligațiilor contractuale. Pentru aceste motive recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. Prin întâmpinările depuse la dosar atât recurentele reclamante cât și recurenta pârâtă s-au apărat în fapt și în drept față de motivele de recurs invocate de partea adversă. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc.

civ., excepția tardivității declarării recursului formulat de recurentele reclamante SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA, invocată din oficiu. La data de 10 noiembrie 2011 recurentele reclamante au depus la dosarul cauzei recipisa curierului la care a fost depusă cererea de recurs din data de 8 iunie 2011. Art. 301 C. proc. civ. stabilește că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Din dispozițiile citate rezultă că momentul care marchează curgerea termenului de 15 zile este cel al comunicării deciziei împotriva căreia s-a îndreptat această cale extraordinară de atac. Din dovada existentă la filele 88 și 89 dosar apel rezultă că decizia nr. 166 din 12 aprilie 2011 i-a fost comunicată recurentelor SC R.S.

SRL și SC R.C.I. SA la data de 23 mai 2011, iar recursul a fost declarat la data de 8 iunie 2011 (data aflată pe recipisa curierului aflată la fila 45 dosar recurs) cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Astfel fiind, se va respinge excepția tardivității recursului formulat de reclamantele SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA invocată din oficiu. Recursul reclamantelor SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a pune în discuție încălcarea principiului disponibilității exprimat de altfel de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanța ca în toate cazurile să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Ipoteza extra petita pusă în discuție prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se regăsește în cauză. Critica conform căreia instanța de apel pronunțându-se asupra aplicării TVA la onorariul SC R.S. SRL și la suma solicitată de aceasta cu titlu de preț al serviciilor de consultanță, nu constituie extra petita, întrucât instanța de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, analizând cauza în fond și probele administrate și-a format propria convingere și a constatat în mod corect că prețul serviciilor de consultanță juridică a fost negociat de către părți și menționat în contract fără a se face mențiunea că ar fi fără TVA. Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile, nefiind încălcat principiul disponibilității.

Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea deciziei este posibilă când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, se constată că prin interpretarea dată contractului, instanța de apel nu a schimbat natura lui, ci interpretând clauzele stabilite de părți le-a dat înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea contractului de consultanță supus spre analiză. Susținerea recurentelor conform căreia instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 3.2.11 coroborate cu art. 5.1 alin. ultim din contractul de consultanță nu poate fi reținută întrucât instanța de apel făcând o analiză detaliată, concretă și corectă a cheltuielilor pentru serviciile de consultanță juridică, a apreciat în mod corect, cu aplicarea dispozițiilor art. 969, art. 1073 C. civ., coroborate cu art. 46 C. com.

și art. 5.1 din convenția părților, ca pârâta SC A. SA să fie obligată la plata către reclamanta SC R.S. SRL a sumei de 99.581,96 lei. În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei. De altfel, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii.

Niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată corect. Analiza sumară a probelor nu constituie argument suficient pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei criticate. Modul de redactare al deciziei și reanalizarea probelor depuse la fond și completate în apel demonstrează preocuparea instanței de a stabili dacă soluția este fundamentată pe probe și pe dispozițiile legale aplicabile speței. În ce privește a doua ipoteză, care vizează aplicarea greșită a legii se constată din expunerea rezumatului argumentelor aduse în sprijinul aplicării greșite a legii că singura critică ce poate fi reținută privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 571/2003, modificată privind Codul Fiscal al României.

Critica recurentelor conform căreia instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind TVA, cuprinse în Legea nr. 571/2003 modificată privind Codul Fiscal al României, este nefondată. Astfel, instanța de apel, răspunzând susținerilor apelantelor a reținut corect că în stabilirea prețului negociat părțile nu au prevăzut că ar fi fără TVA, iar reclamantele în calitate de consultanți financiari profesioniști aveau cunoștință de faptul că puteau și trebuiau să prevadă expres în contract că onorariul negociat este „fără TVA”. În aceste condiții nu se poate vorbi despre o aplicare greșită a dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

De altfel, recurentele în întreaga lor argumentare a motivelor indicate s-a referit la administrarea probelor de către instanța de apel, aspect ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul cauzei și nicidecum motive de nelegalitate. Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a deciziei atacate invocată de recurentele - reclamante, sub aspectul aplicării art. 274 C. proc. civ. și aceasta se dovedește a fi nefondată întrucât soluția de respingere a apelului reclamantelor, are consecințe directe și asupra modului de stabilire a cheltuielilor de judecată.

În materia cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apare cât se poate de evident că, partea care cade în pretenții, va fi obligată, să plătească cheltuielile de judecată. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și ținând cont de faptul că recurentele reclamante nu au căzut în pretenții în mod corect nu au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate la instanța de apel. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc.

civ. sub aspectul conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii. Recursul pârâtei SC A. SA este nefondat. Întrucât recurenta nu a înțeles să indice dispozițiile legale pe care își întemeiază recursul, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. criticile aduse deciziei recurate, vor fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Susținerea conform căreia instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății apreciind contractul ca fiind cu executare succesivă și nu cu executare instantanee nu poate fi reținută. Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de apel, „asistența” acordată beneficiarului SC A. SA, ce a constituit obiectul contractului, este o obligație cu caracter succesiv, această „asistență” fiind realizată prin parcurgerea mai multor etape, fiecare având la bază asistența acordată de către reclamante, în realizarea scopului final de tranzacționare la BVB a acțiunilor beneficiarului, tranzacționare ce nu constituie obiectul contractului. Toată demonstrația făcută de către recurentă privind sensul termenului de „prezentare” nu are relevanță în soluționarea recursului, având în vedere faptul că această cale de atac nu este devolutivă, iar aspectele prezentate privesc situația de fapt și nu nelegalitatea deciziei recurate, astfel că nu vor putea fi reținute spre analiză.

Încercarea recurentei de a demonstra că aprecierea instanței de apel privind rezoluțiunea sau rezilierea unui contract ajuns la termen este lipsită de finalitate, nu poate analizată întrucât întreaga argumentare privește situația de fapt ce nu poate fi analizată în această fază procesuală. În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și că a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Acest motiv a fost raportat la aplicarea art. 1020 și art. 1019 alin. (2) C. civ. Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziții legale a fost făcută în scopul de a repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de instanța de apel.

Întreaga teorie făcută de recurentă pentru a demonstra că încetarea contractului prin ajungere la termen are un caracter obiectiv, termen ce are semnificație din punctul de vedere al obligațiilor contractuale ce trebuie executate în termenul respectiv, privesc situația de fapt. Această critică nu poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, în aprecierea probelor instanța este suverană în a evalua pertinența, concludența, deci forța probantă a acestora, iar pe de altă parte, această critică nu poate fi cenzurată în recurs întrucât antamează aspecte de netemeinicie. Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului declarat de reclamantele SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA. Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA și de pârâta SC A. SA împotriva deciziei comerciale nr. 166 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2011.