ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3832/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3832/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 24 noiembrie 2011

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantele SC R.S.

SRL și SC R.C.I. SA prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București –

secția a VI-a comercială au solicitat să se dispună obligarea pârâtei SC A. SA

la plata către reclamanta SC R.S. SRL a sumelor de: 83.323,8 lei (echivalentul

a 23.800 euro inclusiv TVA) reprezentând parte din onorariul pentru serviciile

de consultanță; 9.859,88 lei cu TVA reprezentând cheltuieli efectuate în

legătură cu prestarea serviciilor de consultanță; 38.912,31 lei reprezentând

penalități de întârziere de 0,1% pe zi la plata onorariului pentru serviciile

de consultanță, calculate de la scadență și până la introducerea prezentei

cereri (18 noiembrie 2009); 141.873,42 lei (echivalentul a 38.539,14 euro)

reprezentând parte de onorariu pentru serviciile de consultanță juridică;

76.492,22 lei reprezentând penalități de întârziere de 0,1% pe zi la plata

onorariului pentru serviciile de consultanță juridică, calculate de la scadență

și până la data introducerii prezentei cereri. De asemenea, s-a solicitat

obligarea pârâtei la plata către aceeași reclamantă a penalităților de 0,1% pe

zi de întârziere la plata onorariului pentru serviciile de consultanță

financiară și la plata onorariului pentru serviciile de consultanță juridică,

penalități calculate de la data introducerii prezente cereri de chemare în

judecată și până la data plății sumelor datorate, precum și constatarea că

pârâta SC A. SA a denunțat unilateral contractul de prestări servicii de

investiții financiare încheiat la data de 1 noiembrie 2007 între cele trei

părți, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta SC A. SA prin

cererea reconvențională a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului de

prestări servicii financiare încheiat de părți la 1 noiembrie 2007, urmare a

neexecutării culpabile de către reclamantele - pârâte a obligațiilor

contractuale în termenul stabilit, să se dispună obligarea reclamantelor-pârâte

să-i restituie, în solidar, suma de 32.860,86 euro achitată la data de 15

aprilie 2008 în baza facturilor din 8 februarie 2008 și 17 martie 2008, precum

și dobânda legală aferentă sumei menționată mai sus, dobândă calculată începând

cu 15 octombrie 2008 și până la data restituirii efective. De asemenea, pârâta

- reclamantă a solicitat obligarea reclamantelor pârâte să-i plătească, în

solidar, cu titlu de daune-interese, cheltuielile efectuate pentru executarea

obligațiilor contractuale, cheltuieli evaluate provizoriu la suma de 1.000 lei.

În ședința publică

din 13 aprilie 2010 pârâta – reclamantă a precizat capătul IV al cererii

reconvenționale în sensul că daunele interese solicitate reprezintă

cheltuielile pe care le-a efectuat pentru executarea obligațiilor contractuale,

respectiv plata terților furnizori pentru constituirea și găzduirea unei camere

de date informatice, pentru plata serviciilor de auditare, cheltuieli de

transport pe ruta Oradea-București, cheltuieli cu studii de piață, cheltuieli

pentru plata de servicii de consultanță și reprezentare.

În ședința publică

din 11 mai 2010 pârâta-reclamantă SC A. SA a precizat că valoarea daunelor-interese

astfel cum au fost precizate în ședința publică din 13 aprilie 2010 este de

290.701,79 lei, valoare ce a fost micșorată la suma de 290.580,4 lei, conform

cererii precizatoare de la filele 236-237 vol. II fond.

Prin sentința

comercială nr. 9025 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București – secția a

VI-a comercială a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantele-pârâte, a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată

de pârâta reclamantă și a obligat pârâta – reclamantă să plătească

reclamantei-pârâte SC R.S. SRL suma de 231.771,75 lei, penalități de întârziere

în valoare de 109.191,55 lei, calculate până la data de 18 noiembrie 2009,

precum și penalități de întârziere de 0,1% pe zi aferente sumei de 231.771,75

lei, calculate de la data de 19 noiembrie 2009 până la achitarea integrală a

debitului. De asemenea, a obligat pârâta - reclamantă să plătească reclamantei

– pârâte SC R.S. SRL suma de 25.989,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată

și să plătească reclamantei SC R.C.I. SA suma de 1.749,22 lei reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că majoritatea

obligațiilor esențiale asumate de părți prin contractul de prestări servicii de

consultanță financiară sunt obligații cu executare succesivă, astfel că

sancțiunea ce s-ar putea aplica în caz de neexecutare este rezilierea și nu

rezoluțiunea așa cum a solicitat pârâta-reclamantă SC A. SA. Oricum, indiferent

de această apreciere a aplicării rezilierii sau rezoluțiunii, instanța a

reținut că cererea formulată de pârâta SC A. SA având ca obiect dispunerea

rezoluțiunii contractului a fost formulată ulterior expirării termenului

contractual, astfel că ea nu poate fi primită, fiind necesar ca, la data

introducerii cererii, raportul juridic a cărui desființare se solicită să mai

producă efecte juridice.

De asemenea, a fost

apreciată ca nefondată și cererea reclamantelor-pârâte având ca obiect

constatarea denunțării unilaterale a contractului de către pârâta SC A. SA,

reținându-se că nu s-a făcut dovada notificării emisă de pârâta-reclamantă în

conformitate cu dispozițiile art. 4.2 din contract.

Ca urmare, tribunalul

a constatat că respectivul contract de prestări servicii de consultanță

financiară a încetat la data de 15 octombrie 2008, prin expirarea termenului

pentru care a fost încheiat.

Referitor la

executarea obligațiilor contractuale asumate de părți, tribunalul a reținut că,

potrivit corespondenței purtate de acestea, rezultă îndeplinirea obligației de

predare a prospectului preliminar de reclamantele-pârâte către

pârâta-reclamantă SC A. SA. În consecință, în baza art. 1073 și art. 5.1 din

contractul părților, instanța a dispus obligarea pârâtei-reclamante SC A. SA la

plata către reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a sumei de 70.020 lei reprezentând

onorariu datorat de 20.000 euro, fără TVA deoarece părțile nu au prevăzut

expres în contract adiționarea TVA la suma plătită cu titlu de onorariu.

Separat de plata

onorariului, conform art. 1073 C. civ. și art. 5.2 din contract, instanța a

dispus obligarea pârâtei-reclamante SC A. SA la plata către aceeași

reclamantă-pârâtă și a sumei de 9.859,88 lei reprezentând cheltuieli făcute de

consultant în legătură cu prestarea serviciilor de consultanță (sumă înscrisă în

factura fiscală din 14 mai 2008 emisă de consultant și acceptată tacit de

pârâta-reclamantă prin înscrierea în evidențele sale contabile).

În ceea ce privește

obligația pârâtei-reclamante de a achita separat și onorariul pentru serviciile

prestate de consultantul juridic, tribunalul a reținut că facturile fiscale din

07 mai 2008 și 14 mai 2008 (în valoare totală de 118.460,18 lei) nu au fost

achitate de pârâta SC A. SA, deși au fost acceptate tacit prin înscrierea lor

în evidențele sale contabile, având astfel forță probantă împotriva SC A. SA.

Factura fiscală din 05 mai 2008 (în valoare de 33.431,69 lei) emisă de

reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL tot pentru servicii de consultanță juridică, deși

nu are forță probantă împotriva SC A. SA deoarece nu a fost înscrisă în

contabilitatea acesteia, urmează a fi achitată de pârâta SC A. SA deoarece s-a

probat prestarea efectivă a serviciilor de consultanță juridică de către

consultantul juridic, prin depunerea facturii la consultantul financiar. Ca

urmare, în baza art. 1073 C. civ. și art. 5.1. din contract, instanța a dispus

obligarea pârâtei-reclamante și la plata acestor sume cu titlu de onorariu

pentru consultațiile juridice.

Cum raportat la art. 43

C. com. și art. 1088 alin. (2) C. civ., pârâta-reclamantă SC A. SA este de

drept în întârziere cu privire la obligația de plată a sumelor de bani

menționate mai sus, aceasta datorează și penalități de întârziere de 0,1% pe

zi, de la scadența fiecărei obligații și până la achitarea integrală a

debitului, conform clauzei stipulate la art. 7.2. din contract.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, tribunalul a respins-o cu motivarea menționată mai sus

referitoare la încetarea contractului de prestări servicii financiare, precum

și cu motivarea că nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor răspunderii

civile contractuale a reclamantelor-pârâte. Astfel, suma de 121.473,01 lei

achitată în baza contractului nu poate fi restituită deoarece contractul a

încetat prin ajungerea la termen și nu prin aplicarea unei sancțiuni. Cum dobânda

aferentă acestei sume are un caracter accesoriu, rezultă că nici pretențiile cu

acest titlu nu sunt întemeiate.

Referitor la sumele

solicitate cu titlu de despăgubiri constând în cheltuielile efectuate de SC A.

SA în legătură cu executarea contractului de prestări servicii financiare,

instanța a reținut că acestea nu pot fi acordate atâta timp cât ele nu au fost

determinate de o conduită a reclamantelor-pârâte contrară clauzelor

contractuale, ci sunt cheltuieli efectuate pentru executarea propriilor

obligații asumate.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ. tribunalul a obligat

pârâta-reclamantă SC A. SA la plata către reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a sumei

de 25.989,13 lei reprezentând onorariu avocat. În baza aceluiași text de lege,

a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă SC R.C.I. SA a

sumei de 1.749,22 lei reprezentând onorariu avocat.

Curtea de Apel

București – secția a V-a comercială prin decizia comercială nr. 166 din 12

aprilie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantelor-pârâte SC R.S. SRL și

SC R.C.I. SA, a admis apelul pârâtei-reclamante SC A. SA, a schimbat în parte

sentința atacată în sensul că a obligat pârâta-reclamantă să plătească

reclamantei-pârâte SC R.S. SRL suma de 179.461,84 lei reprezentând

contravaloare servicii, suma de 87.874,55 lei reprezentând penalități de

întârziere calculate până la data de 18 noiembrie 2009, precum și penalități de

întârziere de 0,1% pe zi aferente sumei de 169.601,96 lei calculate de la 19

noiembrie 2009 și până la achitarea integrală a debitului și la plata sumei de

24.529,60 lei cheltuieli de judecată. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale

sentinței atacate și s-a luat act că pârâta SC A. SA își rezervă dreptul de a

solicita cheltuieli de judecată efectuate în apel pe cale separată.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, în ce privește apelul

declarat de apelantele reclamante-pârâte SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA că

potrivit contractului de prestări servicii de investiții financiare încheiat de

părți la data de 1 noiembrie 2007, onorariul consultantului pentru serviciile

prestate a fost negociat la 40.000 euro, el urmând a fi plătit în două tranșe

egale, conform art. 5.1. alin. (1) din contract. Pentru acest onorariu negociat

părțile nu au prevăzut că ar fi fără TVA, motiv pentru care instanța de fond în

mod corect a obligat pârâta-reclamantă SC A. SA doar la plata sumei de 70.020

lei, echivalentul a 20.000 euro, conform convenției părților, făcând și

aplicarea art. 983 C. civ.

Critica referitoare

la greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea încetării

contractului ca urmare a denunțării unilaterale de către pârâta-reclamantă SC A.

SA, a fost respinsă ca nefondată instanța de apel constatând că din

dispozițiile cuprinse în art. 4.2 din contractul părților, rezultă că acestea

au înțeles să nu lase la libera apreciere a oricăreia dintre ele posibilitatea

de denunțare unilaterală, motiv pentru care au circumscris-o unei proceduri

menționate în alin. (1).

Cum procedura

denunțării unilaterale prevăzută în contract nu a fost îndeplinită, iar din

probele administrate în cauză nu rezultă existența unei voințe a

pârâtei-reclamante SC A. SA în sensul denunțării unilaterale a contractului,

rezultă că cererea reclamantelor-pârâte de constatare a încetării contractului

ca urmare a denunțării unilaterale de către SC A. SA a fost în mod corect

respinsă de instanța de fond.

Referitor la apelul

declarat de apelanta pârâtă-reclamantă SC A. SA, instanța de apel a reținut, în

esență, că sancțiunea rezilierii/rezoluțiunii unui contract se poate aplica

doar raportului juridic în vigoare la acel moment, ulterior expirării

termenului contractual nu se mai poate aplica nici sancțiunea rezilierii, nici

sancțiunea rezoluțiunii acelui contract.

Ținând cont și de

faptul că cererea reconvențională prin care pârâta-reclamantă SC A. SA a

solicitat a se dispune rezoluțiunea contractului a fost formulată la data de 29

martie 2010, mult după expirarea duratei contractului de prestări servicii

financiare încheiat la 1 noiembrie 2007 (contract ce a încetat prin ajungerea

la termen la 15 octombrie 2008), instanța de apel a constatat că este lipsită

de orice finalitate critica referitoare la greșita apreciere (de către instanța

de fond) a contractului ca fiind susceptibil de reziliere și nu de rezoluțiune,

întrucât și dacă ar fi apreciată ca întemeiată, nu ar fi de natură a schimba

soluția pronunțată sub acest aspect.

În ceea ce privește

critica referitoare la greșita respingere a pretențiilor formulate prin cererea

reconvențională, instanța de apel a constatat că este nefondată întrucât

apelanta nu face proba faptelor ilicite invocate constând în neexecutarea ori

executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către SC R.S. SRL și

SC R.C.I. SA, probă ce-i incumba conform art. 1169 C. civ.

Din probele

administrate în cauză instanța de apel a constatat că reclamantele-pârâte SC R.S.

SRL și SC R.C.I. SA au întocmit prospectul preliminar și l-au comunicat

pârâtei-reclamante SC A. SA la data de 6 iunie 2008, în format electronic.

Instanța de apel a apreciat că obligația prezentării prospectului preliminar a

fost executată conform contractului, atâta timp cât din corespondența purtată

între părți rezultă întocmirea și comunicarea către SC A. SA a mai multor

variante în perioada aprilie-iunie 2008, ultima fiind din 11 iunie 2008 și la

care pârâta-reclamantă SC A. SA nu a înțeles să comunice reclamantelor-pârâte

niciun comentariu sau întrebare, rezultând din această atitudine a beneficiarului

SC A. SA că a fost de acord cu varianta prezentată.

Cererea

pârâtei-reclamante de obligare a reclamantelor-pârâte la restituirea sumei de

32.860,86 euro, precum și a dobânzii legale aferente, a fost respinsă ca

nefondată, instanța de apel constatând că acea sumă a fost achitată în baza

contractului și având o contraprestație executată din partea reclamantelor-pârâte.

Apreciind că

reclamantele-pârâte SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA și-au îndeplinit obligația

prevăzută la art. 5.1. alin. (1) din contract, instanța de apel a constatat că

reclamantele-pârâte au dreptul la îndeplinirea obligației corelative din partea

pârâtei-reclamante, respectiv achitarea sumei de 20.000 euro, echivalentă a

70.020 lei la data facturării (conform art. 5.1 și 5.3 din contract), sumă la

care pârâta-reclamantă a fost obligată la plată în mod corect de către instanța

de fond.

Referitor la

cheltuielile efectuate de consultant în legătură cu prestarea serviciilor de

consultanță, instanța de apel a constatat că plata acestor cheltuieli era în

sarcina pârâtei-reclamante SC A. SA, conform art. 5.2 din contract.

S-a mai reținut, sub

aspectul obligării apelantei pârâte-reclamante la plata serviciilor prestate de

consultantul juridic, că, potrivit art. 5.1 alin. ultim din contract, SC A. SA s-a

obligat la plata acestuia în limita a 60.000 euro. Cum și acest preț al

serviciilor de consultanță juridică a fost negociat de părți și menționat în

contract fără a se face mențiunea că ar fi fără TVA, instanța de apel a

apreciat că este vorba de prețul final de 60.000 euro, preț ce include TVA.

În ceea ce privește

penalitățile de întârziere calculate până la data introducerii acțiunii (18

noiembrie 2009), aferente onorariului pentru serviciile de consultanță

financiară și pentru serviciile prestate de consultantul juridic, instanța de

apel a constatat că acestea sunt datorate de pârâta-reclamantă în baza

dispozițiilor art. 43 C. com. coroborate cu dispozițiile art. 1069 C. civ. și art.

7.2.din contract, însă valoarea acestora nu este de 109.191,55 lei așa cum a

stabilit instanța de fond, ci de 87.874,55 lei.

Instanța de apel, a

constatat că obligația pârâtei-reclamante SC A. SA de plată către

reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi este

aferentă doar sumei de 169.601,96 lei (70.020 lei onorariu pentru consultanța

financiară și 99.581,96 lei onorariul pentru consultanța juridică), penalități

ce urmează a fi calculate în continuare de la 19 noiembrie 2009 și până la

achitarea integrală a acestui debit.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs atât reclamantele SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA cât și pârâta

SC A. SA.

Recursul

reclamantelor SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs invocate recurentele reclamante au arătat, în esență, că

instanța de apel dispunând că prețul serviciilor de consultanță financiară este

de 20.000 euro, inclusiv TVA, a interpretat greșit contractul de consultanță

dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit al acestuia, în sensul că

obligația reclamantei – pârâte SC R.S. SRL de a calcula și colecta TVA

evidențiind această sumă în factură, este o obligație izvorâtă din lege și

aceeași natură o are și obligația pârâtei SC A. SA de a plăti această sumă și

de a deduce suma plătită din TVA-ul, iar suma reprezentând TVA nu a făcut

obiectul clauzelor contractuale.

În opinia

recurentelor instanța de apel dispunând că prețul serviciilor de consultanță

financiară este de 20.000 euro, inclusiv TVA, a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind TVA, cuprinse în Legea nr. 571/2003,

modificată.

Totodată, susține

recurenta, instanța de apel dispunând că suma maximă la care s-a obligat pârâta

cu titlu de cheltuieli pentru serviciile de consultanță juridică este de 60.000

euro, inclusiv TVA, a acordat ceea ce nu s-a cerut (extra-petita), instanța de

apel nefiind sesizată cu un asemenea motiv de apel, încălcând astfel principiul

disponibilității.

Recurentele susțin că

instanța de apel a ignorat recunoașterea acceptării facturilor din 7 mai 2008

și respectiv 14 mai 2008, substituindu-se voinței părților și apreciind că

prețul serviciilor de consultanță stabilit de către părți, de 60.000 euro, ar

include TVA, fiind interpretate greșit dispozițiile art. 3.2.11 coroborate cu art.

5.1 alin. ultim din contractul de consultanță încheiat între părți.

Instanța de apel,

susțin recurentele, dispunând că prețul serviciilor de consultanță juridică

este de 60.000 euro, inclusiv TVA, și ignorând recunoașterea pârâtei privind

deducerea TVA, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor

legale privind TVA cuprinse în Legea nr. 571/2003, modificată, privind Codul

Fiscal.

Redând citate din

considerentele deciziei recurate, reclamantele susțin că instanța de apel,

soluționând apelul reclamantelor cu privire la modalitatea de încetare a

contractului de prestări servicii încheiat între părți a pronunțat o hotărâre

cu aplicarea greșită a legii, reținând pe de o parte că procedura denunțării

unilaterale stabilite expres în contract nu a fost urmată de către pârâtă, iar

pe de altă parte că voința reală a pârâtei în sensul denunțării unilaterale a

contractului nu a fost probată de către reclamante.

O ultimă critică

formulată de către recurente privește aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. în sensul că nu le-au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate

constând în taxe de timbru și onorariu de avocat.

Pentru aceste motive

recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte

a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de reclamante ca

fondat și respingerea apelului pârâtei ca nefondat.

Recursul pârâtei SC A.

SA.

Fără a indica expres

temeiul de drept pe care își întemeiază recursul, recurenta a susținut, în

esență, că instanța de apel a apreciat greșit înțelesul contractului de

prestări servicii financiare, încheiat între părți, în special al obligației de

prezentare a prospectului preliminar prevăzut de art. 5.1 alin. (1) din contractul

de prestări de servicii financiare cu consecința subsumării incorecte a

situației de fapte unei premise normative greșit stabilite.

Astfel, susține

recurenta, instanța de apel apreciază că „obligație de prezentare” se referă la

o simplă comunicare a conținutului prospectului preliminar, însă, în opinia

recurentei, termenul „prezentare” are sensul de a aduce ceva în fața și

prezența altei persoane respectiv a explica și susține materialul prezentat în

fața beneficiarului, ceea ce rezultă că SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA nu și-au

îndeplinit obligația de prezentare prevăzută contractual și nu sunt

îndreptățiți la a primi cu titlu de plată suma de 20.000 Euro ca primă tranșă

din prețul serviciilor de consultanță financiară, aferentă obligației de

predare primire a prospectului preliminar.

Totodată, susține

recurenta instanța de apel a apreciat greșit contractul ca fiind un contract cu

executare succesivă și nu cu executare instantanee, având în vedere faptul că

serviciile de consultanță financiară oferite se concretizează în parcurgerea

câtorva pași esențiali pentru derularea obiectului contractului și asumarea de

către intimatele-pârâte a unor obligații concrete, de rezultat, cu executare

uno ictu, a căror neexecutare justifică exonerarea A. de plata asumată în

temeiul contractului.

De asemenea, susține

recurenta, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală cu încălcarea

dispozițiilor art. 1020 și art. 1019 alin. (2) C. civ. În opinia recurentei

încetarea contractului prin ajungere la termen are un caracter obiectiv,

raportat la convenția inițială a părților care stabilesc un termen până la care

urmează a fi executate obligațiile contractuale, a cărui împlinire nu face

necesară analiza încetării contractului din perspectiva vreunei neexecutări a

obligațiilor contractuale.

Pentru aceste motive

recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului și respingerea în tot a

cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinările

depuse la dosar atât recurentele reclamante cât și recurenta pârâtă s-au apărat

în fapt și în drept față de motivele de recurs invocate de partea adversă.

Înalta Curte a luat

în examinare, cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ.,

excepția tardivității declarării recursului formulat de recurentele reclamante

SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA, invocată din oficiu.

La data de 10

noiembrie 2011 recurentele reclamante au depus la dosarul cauzei recipisa

curierului la care a fost depusă cererea de recurs din data de 8 iunie 2011.

Art. 301 C. proc.

civ. stabilește că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

dacă legea nu dispune altfel.

Din dispozițiile

citate rezultă că momentul care marchează curgerea termenului de 15 zile este

cel al comunicării deciziei împotriva căreia s-a îndreptat această cale

extraordinară de atac. Din dovada existentă la filele 88 și 89 dosar apel

rezultă că decizia nr. 166 din 12 aprilie 2011 i-a fost comunicată recurentelor

SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA la data de 23 mai 2011, iar recursul a fost

declarat la data de 8 iunie 2011 (data aflată pe recipisa curierului aflată la

fila 45 dosar recurs) cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301

C. proc. civ.

Astfel fiind, se va

respinge excepția tardivității recursului formulat de reclamantele SC R.S. SRL

și SC R.C.I. SA invocată din oficiu.

Recursul

reclamantelor SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA va fi respins ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art.

304 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a pune în discuție

încălcarea principiului disponibilității exprimat de altfel de art. 129 alin.

(6) C. proc. civ. care obligă instanța ca în toate cazurile să se pronunțe

numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Ipoteza extra petita pusă în

discuție prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

nu se regăsește în cauză.

Critica conform

căreia instanța de apel pronunțându-se asupra aplicării TVA la onorariul SC R.S.

SRL și la suma solicitată de aceasta cu titlu de preț al serviciilor de

consultanță, nu constituie extra petita, întrucât instanța de apel în virtutea

caracterului devolutiv al apelului, analizând cauza în fond și probele

administrate și-a format propria convingere și a constatat în mod corect că

prețul serviciilor de consultanță juridică a fost negociat de către părți și menționat

în contract fără a se face mențiunea că ar fi fără TVA.

Din motivarea

explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat

circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care

s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile,

nefiind încălcat principiul disponibilității.

Referitor la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea deciziei este posibilă

când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, se constată

că prin interpretarea dată contractului, instanța de apel nu a schimbat natura

lui, ci interpretând clauzele stabilite de părți le-a dat înțelesul și finalitatea

urmărită la încheierea contractului de consultanță supus spre analiză.

Susținerea

recurentelor conform căreia instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.

3.2.11 coroborate cu art. 5.1 alin. ultim din contractul de consultanță nu poate

fi reținută întrucât instanța de apel făcând o analiză detaliată, concretă și

corectă a cheltuielilor pentru serviciile de consultanță juridică, a apreciat

în mod corect, cu aplicarea dispozițiilor art. 969, art. 1073 C. civ.,

coroborate cu art. 46 C. com. și art. 5.1 din convenția părților, ca pârâta SC A.

SA să fie obligată la plata către reclamanta SC R.S. SRL a sumei de 99.581,96

lei.

În argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a

relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate

de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

De altfel, motivul de

nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a

solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este

permis în această fază procesuală.

Motivul prevăzut de art.

304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau aplicarea greșită a legii.

Niciuna din cele două

ipoteze nu a fost argumentată corect. Analiza sumară a probelor nu constituie argument

suficient pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei criticate. Modul de

redactare al deciziei și reanalizarea probelor depuse la fond și completate în

apel demonstrează preocuparea instanței de a stabili dacă soluția este

fundamentată pe probe și pe dispozițiile legale aplicabile speței.

În ce privește a doua

ipoteză, care vizează aplicarea greșită a legii se constată din expunerea

rezumatului argumentelor aduse în sprijinul aplicării greșite a legii că

singura critică ce poate fi reținută privește aplicarea dispozițiilor Legii nr.

571/2003, modificată privind Codul Fiscal al României.

Critica recurentelor

conform căreia instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a

dispozițiilor legale privind TVA, cuprinse în Legea nr. 571/2003 modificată

privind Codul Fiscal al României, este nefondată.

Astfel, instanța de

apel, răspunzând susținerilor apelantelor a reținut corect că în stabilirea

prețului negociat părțile nu au prevăzut că ar fi fără TVA, iar reclamantele în

calitate de consultanți financiari profesioniști aveau cunoștință de faptul că

puteau și trebuiau să prevadă expres în contract că onorariul negociat este

„fără TVA”. În aceste condiții nu se poate vorbi despre o aplicare greșită a

dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

De altfel,

recurentele în întreaga lor argumentare a motivelor indicate s-a referit la

administrarea probelor de către instanța de apel, aspect ce vizează chestiuni

de netemeinicie ce privesc fondul cauzei și nicidecum motive de nelegalitate.

Pentru a răspunde

lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situația de a demonstra lipsa de

bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul

deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect

aplicată.

În

ceea ce privește pretinsa nelegalitate a deciziei atacate invocată de

recurentele - reclamante, sub aspectul

aplicării

art. 274

C. proc. civ. și

aceasta se dovedește a fi nefondată întrucât soluția de respingere a apelului

reclamantelor, are

consecințe directe și asupra modului de

stabilire a cheltuielilor de judecată.

În

materia cheltuielilor de judecată,

potrivit

art. 274 alin.

(1)

C.

proc. civ., apare cât se poate de evident că, partea care cade în pretenții, va

fi obligată, să plătească cheltuielile de judecată.

Prin

urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată

trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în

sensul

art. 274

alin. (1)

C.

proc. civ. și ținând cont de faptul că recurentele reclamante nu au căzut în

pretenții în mod corect nu au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate

la instanța de apel.

În concluzie, cu

referire la motivele invocate se va reține că recurenta s-a îndepărtat de la

dispozițiile menționate de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. sub aspectul

conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să

statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia

din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Recursul pârâtei SC A.

SA este nefondat.

Întrucât recurenta nu

a înțeles să indice dispozițiile legale pe care își întemeiază recursul,

potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. criticile aduse deciziei recurate,

vor fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus

judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia.

Susținerea conform

căreia instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății apreciind

contractul ca fiind cu executare succesivă și nu cu executare instantanee nu

poate fi reținută. Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de apel,

„asistența” acordată beneficiarului SC A. SA, ce a constituit obiectul

contractului, este o obligație cu caracter succesiv, această „asistență” fiind

realizată prin parcurgerea mai multor etape, fiecare având la bază asistența

acordată de către reclamante, în realizarea scopului final de tranzacționare la

BVB a acțiunilor beneficiarului, tranzacționare ce nu constituie obiectul

contractului.

Toată demonstrația

făcută de către recurentă privind sensul termenului de „prezentare” nu are

relevanță în soluționarea recursului, având în vedere faptul că această cale de

atac nu este devolutivă, iar aspectele prezentate privesc situația de fapt și

nu nelegalitatea deciziei recurate, astfel că nu vor putea fi reținute spre

analiză.

Încercarea recurentei

de a demonstra că aprecierea instanței de apel privind rezoluțiunea sau

rezilierea unui contract ajuns la termen este lipsită de finalitate, nu poate

analizată întrucât întreaga argumentare privește situația de fapt ce nu poate

fi analizată în această fază procesuală.

În argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a

susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și că a fost dată cu

aplicarea greșită a legii.

Acest motiv a fost

raportat la aplicarea art. 1020 și art. 1019 alin. (2) C. civ. Înalta Curte,

observă că trimiterea la aceste dispoziții legale a fost făcută în scopul de a repune

în discuție situația de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de

instanța de apel.

Întreaga teorie

făcută de recurentă pentru a demonstra că încetarea contractului prin ajungere

la termen are un caracter obiectiv, termen ce are semnificație din punctul de

vedere al obligațiilor contractuale ce trebuie executate în termenul respectiv,

privesc situația de fapt.

Această critică nu

poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală,

întrucât pe de o parte, în aprecierea probelor instanța este suverană în a

evalua pertinența, concludența, deci forța probantă a acestora, iar pe de altă

parte, această critică nu poate fi cenzurată în recurs întrucât antamează

aspecte de netemeinicie.

Pentru a răspunde

lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situația de a demonstra lipsa de

bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul

deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect

aplicată.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest

aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității recursului declarat de reclamantele

SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA.

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantele

SC R.S. SRL și SC R.C.I. SA

și de

pârâta

SC A. SA împotriva

deciziei comerciale nr.

166 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2011.