ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 279/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 279/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Judecata în fața

primei instanțe. Obiectul și cauza cererii principale, cererii reconvenționale și

ale celei conexe. Sentința Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

Prin cererea înregistrată la data

de 3 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială (reorganizată

ca secția a Vl-a civilă, potrivit art. 225 din Legea nr. 71/2011), sub nr. 58539/3/2010,

reclamanta SC G.S.M. SA a chemat în judecată pe pârâta C.N.P.R. SA, solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la plata către reclamantă

a sumei de 5.277.668,56 RON, reprezentând debit conform facturilor emise în perioada

27 februarie 2009-25 iunie 2009 în baza contractului de prestări servicii din

27 aprilie 2006 și a sumei de 703.147,22 RON, reprezentând penalități de întârziere

calculate până la data comunicării convocării la conciliere, precum și în continuare,

până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta

a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de prestări servicii din 27 aprilie

2006 în baza căruia a furnizat servicii de administrare a convențiilor de ridicare-depunere

de numerar, în scopul asigurării necesarului pârâtei la unitățile bancare și al

minimizării costurilor aferente achiziției acestuia.

A precizat că

remunerația sa a constat în suma fixă de 53.837 euro lunar, echivalent în RON și

într-un bonus de performanță, plătit în funcție de economiile realizate de pârâtă

ca efect al renegocierii convențiilor existente și al încheierii de convenții noi,

prin obținerea unui comision mediu agreat la nivelul rețelei pârâtei, mai mic decât

cel stabilit drept criteriu pentru evaluarea performanțelor. Formula de calcul al

bonusului de performanță a fost detaliată de părți în anexa I la contract.

Reclamanta a arătat

că la 25 iunie 2009 pârâta a denunțat unilateral contractul și că, întrucât a prestat

serviciile, a procedat la emiterea a cinci facturi, din care doar două au fost achitate

parțial, deși niciun fel de obiecții nu au fost ridicate cu privire la conținutul

sau plata facturilor. De asemenea, a afirmat că, potrivit art. 5.4 din contract,

este îndreptățită să primească o penalitate în procent de 0,04% din valoarea debitului

restant, pentru orice sumă neplătită la termen.

La data de 16

decembrie 2011, pârâta a formulat o cerere reconvențională, solicitând obligarea

reclamantei-pârâte la plata sumei de 14.241.173,21 RON, reprezentând contravaloarea

bonusului de performanță încasat necuvenit de reclamantă în perioada 1

octombrie 2006-31 ianuarie 2009, dar și la plata sumei de 3.153.526,42 RON, reprezentând

dobânda legală calculată până la data de 31 decembrie 2010 și în continuare, până

la momentul acoperirii prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâta-reclamantă

a arătat că în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2006 și 31 ianuarie 2009 bonusul

de performanță pe care l-a plătit către reclamanta-pârâtă nu are temei legal, lipsind

contraprestația celei din urmă, iar această împrejurare a fost constatată de reprezentanții

Curții de Conturi, prin procesul-verbal din 23 iunie 2009; prin decizia din 20

iulie 2009, Curtea de Conturi a dispus ca pârâta-reclamantă să recupereze sumele

achitate necuvenit reclamantei-pârâte, în temeiul art. 1092 C. civ.

A mai arătat că

în urma calculului efectuat de Direcția Economică pentru perioada 1 februarie 2009-25

iunie 2009, s-a constatat că reclamanta-pârâtă deține asupra sa o creanță reală

de numai 1.124.116,15 RON, care a solicitat să fie compensată cu suma pretinsă prin

cererea reconvențională.

Prin cererea înregistrată

la data de 6 martie 2011, reclamanta C.N.P.R. SA a chemat în judecată pe pârâta

SC G.S.M. SA, solicitând ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 14.241.173,21

RON, reprezentând contravaloarea bonusului de performanță încasat necuvenit de pârâtă

în perioada 1 octombrie 2006-31 ianuarie 2009 și la plata sumei de 3.153.526,42

RON, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 31 decembrie 2010 și

în continuare, până la momentul acoperirii prejudiciului, cu cheltuieli de judecată,

motivarea acestei cereri fiind identică cu cea expusă în cererea reconvențională

din Dosarul nr. 58539/3/2010.

Prin încheierea

din 11 octombrie 2012, prima instanță a dispus reunirea celor două dosare, în temeiul

art. 96

2

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Prin sentința

civilă nr. 4242 din 23 mai 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis

excepția netimbrării cererii formulate de reclamanta C.N.P.R. SA, care a făcut obiectul

Dosarului nr. 16796/3/2011, reunit cu dosarul de față și, pe cale de consecință,

a anulat respectiva cerere, ca netimbrată, a admis excepția prescripției dreptului

la acțiune în ce privește cererea reconvențională, pentru pretențiile având ca obiect

contravaloarea bonusului de performanță achitat anterior datei de 15 decembrie 2008,

cuantificat în raportul de expertiză la suma de 11.207.450,05 RON, debit și 3.179.333,22

RON, dobândă și, prin urmare, a respins această cerere ca prescrisă, a respins cererea

principală ca neîntemeiată, a admis în parte cererea reconventională și a obligat

reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 2.129.287,11 RON,

reprezentând bonus de performanță necuvenit, a sumei de 459.400,93 RON, cu titlu

de dobândă calculată până la 31 ianuarie 2009 și la plata în continuare a dobânzii,

până la achitarea debitului; totodată, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către

pârâta-reclamantă a sumei de 32.002,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că excepția de netimbrare a cererii conexe

este fondată, întrucât nu au fost respectate cerințele art. 20 alin. (1) și alin.

(2) din Legea nr. 146/1997 și nici cele ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, nefiind

îndeplinită obligația de achitare a sumei de 182.168,99 RON, datorată cu titlu de

taxă judiciară de timbru și nici timbrul judiciar, care fuseseră stabilite încă

de la înregistrarea Dosarului nr. 16796/3/2011 și comunicate reclamantei prin citație.

Împrejurarea că

ulterior, față de dispozițiile speciale ale art. 96

2

din Regulamentul

de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cererea de chemare în judecată

ce a făcut obiectul Dosarului nr. 16796/3/2011 a fost reunită cu prezenta cauză

a fost apreciată ca fiind irelevantă în acest context, întrucât dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care taxele de timbru se plătesc anticipat,

nu fac vreo distincție în ce privește cererile reunite/conexate, iar o asemenea

interpretare a fost considerată ca fiind necesară întrucât cererea netimbrată a

fost introdusă anterior cererii reconvenționale și se pune problema prescripției

dreptului la acțiune, prin raportare la momentul introducerii fiecăreia dintre cele

două cereri.

În considerarea

acestor argumente, tribunalul a admis excepția și, în temeiul art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 146/1997, a anulat cererea conexă, ca netimbrată.

În continuare,

examinând excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea

reconvențională, pentru pretențiile având ca obiect contravaloarea bonusului de

performanță achitat anterior datei de 15 decembrie 2008, cuantificate în raportul

de expertiză la suma de 11.207.450,05 RON, debit și 3.179.333,22 RON, dobândă, prima

instanță a evocat dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și a notat că cererea

reconvențională a fost înregistrată în Dosarul nr. 58539/3/2010 la data de 16

decembrie 2011. Totodată, a subliniat că deși obiectul cererii reconvenționale este

identic cu cel al cererii conexe, pentru care a fost format Dosarul nr. 16796/3/2011,

în condițiile în care aceasta din urmă a fost anulată, data la care ea a fost înregistrată,

6 martie 2011, nu poate fi avută în vedere, căci o cerere de chemare în judecată

anulată nu întrerupe cursul prescripției, potrivit art. 16 lit. b) din Decretul

nr. 167/1958. Tribunalul a citat și prevederile art. 8 din decret și a apreciat

că, față de temeiul invocat în cererea reconvențională, art. 1092 C. civ., la momentul

plății, pârâta-reclamantă trebuia și putea să cunoască împrejurarea că face o plată

nedatorată, achitând un bonus de performanță necuvenit, fiind în posesia tuturor

elementelor necesare verificării sumelor cuprinse în facturi.

De aceea, a constatat

ca prescris dreptul la acțiune în ce privește pretențiile din cererea reconvențională

având ca obiect contravaloarea bonusului de performanță achitat anterior datei de

15 decembrie 2008, cuantificat în raportul de expertiză la suma de 11.207.459,05

RON, debit și 3.179.333,22 RON, dobândă și, ca o consecință, a respins această cerere

ca prescrisă.

Pe fond, prima

instanță a reținut că între SC R.T. SA, care prin hotărârea A.G.A. din 30

august 2010 și-a schimbat denumirea în SC G.S.M. SA, în calitate de prestator și

C.N.P.R. SA, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii

din 27 aprilie 2006, având ca obiect prestarea serviciilor prevăzute la pct. 3 în

schimbul unei remunerații, printre serviciile enumerate aflându-se administrarea

convențiilor de ridicare-depunere numerar, întreprinderea de demersuri pentru încheierea

de noi acorduri privind depunerea-ridicarea de numerar, pentru încheierea de acorduri

cu clienți nebancari care produc fluxuri de numerar, evaluarea și îmbunătățirea

acordurilor încheiate cu băncile și alți clienți nebancari privind activitatea de

încasări și ridicări de numerar sau distribuire de produse bancare, consultanță

în ce privește adoptarea și implementarea de soluții moderne de plată, servicii

de cash management pentru beneficiar în relația cu clienții, consultanță privind

distribuirea de produse bancare și nebancare, activități de training și de consultanță

privind organizarea și optimizarea fluxurilor de numerar.

A mai notat că

potrivit art. 5.1 din contract, remunerația prestatorului a fost stabilită la suma

de 53.837 euro lunar la care se adaugă T.V.A., iar pentru fiecare convenție nou

încheiată sau renegociată sub pragul mediu agreat de 0,143% s-a stabilit un bonus

de performanță lunar de 50% din economia realizată, prestatorul urmând a emite lunar,

în conformitate cu art. 5.2, o factură fiscală împreună cu rapoarte detaliate de

activitate pentru serviciile prestate în luna precedentă.

Părțile au încheiat

cinci acte adiționale la acest contract, prin primul dintre ele modificând bonusul

de performanță.

Toate aceste cinci

acte adiționale au fost anulate, prin decizia nr. 1126 din 1 martie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

la cererea Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor

Publice, motivat de faptul că la încheierea lor nu au fost respectate prevederile

O.U.G. nr. 34/2006.

Cum nulitatea

unui act juridic lipsește total de efecte actul juridic respectiv, prima instanță

a precizat că, în analiza pretențiilor reciproce ale părților, nu a avut în vedere

actele adiționale anulate, ci a aplicat dispozițiile contractului inițial.

Examinând cererea

principală și probele administrate, tribunalul a notat că în raportul de expertiză

s-a constatat că, în raport de contractul inițial și de actele adiționale, reclamanta

a calculat și a facturat în plus suma de 2.474,79 RON, cu titlu de bonus de performanță.

În ce privește

bonusul de performanță calculat conform contractului inițial, a luat act că expertiza

a reținut că acesta este, pentru achizițiile în RON, în sumă totală de 286.839,58

RON, pârâta-reclamantă plătind suma de 15.799.393,55 RON, dar și că expertul a mai

arătat că, în ipoteza neîncheierii actelor adiționale la contractul inițial, nu

se datorează aceste bonusuri pentru perioada 15 decembrie 2008-31 ianuarie 2009.

Având în vedere

aceste considerente, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea principală.

În ce privește

cererea reconvențională, întemeiată pe prevederile legale privind plata nedatorată,

tribunalul a notat că art. 992 și art. 993 C. civ. consacră dreptul solvensului

și obligația accipiensului la restituirea plății nedatorate și a apreciat că sunt

îndeplinite condițiile plății nedatorate, în sensul că prestația efectuată de pârâta-reclamantă

a fost făcută în executarea unei obligații, cu titlu de plată, deși creanța în vederea

căreia s-a făcut plata nu exista, plata fiind făcută din eroare, din credința că

facturile prezentate conțin un debit calculat corect.

Verificând calculele

efectuate de expert, prima instanță a reținut că pentru perioada 15 decembrie 2008-31

ianuarie 2009, sumele achitate nedatorat sunt de 2.129.287,11 RON, reprezentând

bonus de performanță și 459.400,93 RON, dobândă calculată până la 31 ianuarie 2009,

așa încât a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata acestei sume către pârâta-reclamantă,

precum și la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea debitului, în

temeiul art. 43 C. com.

În aplicarea

art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă

a sumei de 32.002,88 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în limita pretențiilor

admise.

Apelurile. Decizia

instanței de prim control judiciar împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat

apel, iar prin decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2014, Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, a admis apelul promovat de către reclamanta-pârâtă SC

G.S.M. SA, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea

principală și a obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă

sumei de 1.124.116,15 RON, reprezentând contravaloare servicii, a compensat creanțele

reciproce constând în debitele principale ale părților, până la concurența sumei

de mai sus, rămânând un rest de plată de 1.005.171 RON, reprezentând bonus plătit

nedatorat, în sarcina de plată a reclamantei-pârâte, a compensat între părți în

totalitate cheltuielile de judecată din prima instanță, a păstrat în rest dispozițiile

sentinței apelate, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta-reclamantă C.N.P.R.

SA și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată în apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că prin apelul său, pârâta-reclamantă

C.N.P.R. SA a ridicat problema soluționării excepțiilor privitoare la timbrajul

cererii reunite și la prescripția parțială a pretențiilor sale și problema cuantumului

cheltuielilor de judecată.

Examinând criticile

referitoare la soluția dată excepției netimbrării cererii înregistrate la Tribunalul

București sub nr. 16796/3/2011, curtea de apel a apreciat că temeiul legal al reunirii

nu este art. 96

2

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, deoarece acest text nu reprezintă o normă procedurală, ci doar una

regulamentară, de organizare a activității de judecată, care impune repartizarea

pricinilor identice aflate pe rol aceluiași complet; în aceste condiții, a reținut

că reunirea Dosarului nr. 16796/3/2011 la cel de față (identitatea de părți, obiect

și cauză îndeplinindu-se între cererea reconvențională din Dosarul nr. 58539/3/2010

și cererea principală din Dosarul nr. 16796/3/2011) s-a făcut în temeiul art. 163

alin. (2) C. proc. civ., situația fiind cea a unor cereri litispendente.

În continuare,

instanța de apel a subliniat atât că taxa de timbru se datorează într-adevăr anticipat,

cât și că după admiterea litispendenței nu mai subzistă două cereri, ci una singură.

A considerat astfel că problema timbrării trebuia judecată anterior soluționării

excepției de litispendență, tocmai pentru că litispendența nici nu ar mai fi existat

dacă excepția netimbrării era admisă. Cu toate că această ordine nu a fost respectată

de către instanța de fond, ea nu constituie un motiv de apel în cadrul apelului

formulat de pârâta-reclamantă, care a criticat însăși existența obligației de timbrare

a cererii anulate; cum însă această obligație incumba părții încă de la depunerea

cererii, instanța de apel a apreciat că prima critică adusă sentinței nu poate fi

primită.

În ce privește

prescripția parțială a pretențiilor formulate de pârâta-reclamantă, curtea de apel

a notat cu prioritate că niciuna dintre părți nu contestă termenul de prescripție

de 3 ani, ci modul de curgere, subliniind că problema prescripției trebuie raportată

la cauza pretenției.

Astfel, din analiza

cererii reconvenționale, a reținut că suma pretinsă reprezintă bonus de performanță

încasat necuvenit de reclamanta-pârâtă, pentru lipsa contraprestației acesteia,

cauza fiind plata nedatorată fondată pe aceste considerente, iar nu pe efectele

retroactive ale nulității actelor adiționale, pentru că o asemenea justificare ar

echivala cu modificarea în apel a cauzei pretențiilor deduse judecății pe cale reconvențională.

De aceea, instanța

de apel a considerat că, sub aspectul momentului de început al termenului de prescripție,

relevantă este nu data hotărârii de anulare a actelor adiționale, ci cea la care

pârâta-reclamantă putea și trebuia să cunoască inexistența datoriei constând în

valoarea bonusului de performanță.

Prin urmare, pentru

orice sumă plătită în cei trei ani anteriori datei formulării cererii reconvenționale,

16 decembrie 2011, cererea de litispendență anulată neputând avea efect întreruptiv

al termenului de prescripție, curtea de apel a apreciat că în oricare zi ar începe

să curgă termenul de prescripție acesta tot nu ar fi împlinit, problema trebuind

raportată la sumele plătite până la 15 decembrie 2008.

Cum însă prin

apel, pârâta-reclamantă a criticat soluția instanței de fond doar din perspectiva

nereținerii faptului că începutul termenului de prescripție ar coincide cu data

hotărârii irevocabile de anulare a actelor adiționale, curtea de apel a apreciat

că nici pe acest aspect apelul pârâtei-reclamante nu este fondat.

În ceea ce privește

apelul formulat de reclamanta-pârâtă, instanța de prim control judiciar a reținut

că potrivit art. 5 din contractul inițial al părților, pârâta-reclamantă trebuia

să plătească atât o remunerație lunară fixă (de 53.837 euro), cât și un bonus de

performanță, existând deci o componentă a prețului contractului care nu depindea

de calitatea rezultatelor obținute și nici de valabilitatea actelor adiționale,

care nu au modificat această clauză.

De aceea, în temeiul

art. 969 C. civ., instanța de apel a recunoscut existența obligației de plată a

sumei de 1.124.116,15 RON, cu titlu de debit principal, în sarcina pârâtei-reclamante.

A mai subliniat

că soluția nu poate face abstracție de nulitatea actelor adiționale, întrucât aceasta

atrage neaplicarea lor pentru viitor și, în speță, este lipsită de relevanță măsura

în care nulitatea produce efecte retroactive pentru că pretenția reclamantei asupra

bonusului de performanță facturat conform actelor adiționale nu a fost executată;

ca atare, nu este cazul unei repuneri în vreo situație anterioară, ci al asigurării

executării unor clauze contractuale ce nu mai există ca efect al hotărârii judecătorești

irevocabile de anulare a actelor adiționale.

Prin urmare, pretențiile

fundamentate pe aceste acte adiționale nu au fost primite, curtea de apel precizând

că nu poate schimba fundamentul pretențiilor și că astfel nu poate să analizeze

dacă aceste pretenții ar putea fi acordate în baza contractului inițial. în consecință,

pretențiile reclamantei fundamentate pe obligativitatea executării actelor adiționale

nu au fost primite.

Criticile reclamantei-pârâte

la soluția dată cererii reconvenționale, ce vizează incompatibilitatea instituției

plății nedatorate cu existența între părți a unui contract au fost înlăturate, instanța

de prim control judiciar apreciind că dacă este real că plata nedatorată se situează

în afara sferei unui contract, câmpul de aplicare a acestuia încetează nu numai

atunci când este incidență nulitatea sa, ci și când sumele au fost plătite „peste”

prevederile sale.

Cum în speță pretenția

reconvențională fundamentată pe plata unui bonus de performanță în condițiile neatingerii

criteriilor de performanță a serviciilor stabilite are ca ipoteză pretinsă o plată

făcută în afara clauzelor contractuale, ea nu poate fi considerată ca fiind incompatibilă

cu existența contractului dintre părți.

Pe de altă parte,

din examinarea concluziilor raportului de expertiză contabilă, instanța de apel

a reținut că în perioada 15 decembrie 2008-31 ianuarie 2009 pârâta-reclamantă a

plătit peste prevederile contractuale suma totală de 2.337.536,15 RON, deși nu avea

această obligație, deoarece în acest interval de timp nu au fost îndeplinite cerințele

de performanță (sumă față de care prima instanță a acordat mai puțin afirmând că

expertul a reținut suma de 2.129.287,11 RON, însă pârâta nu a criticat în apelul

său acest aspect).

Prin urmare, a

apreciat că în mod corect prima instanță a stabilit obligația de plată a reclamantei-pârâte

față de pârâta-reclamantă pentru această sumă.

În concluzie,

reținând că pârâta-reclamantă datorează reclamantei-pârâte suma de 1.124.116,15

RON și că reclamanta-pârâtă îi datorează pârâtei-reclamante suma de 2.129.287,11

RON, creanțele fiind certe, lichide și exigibile, curtea de apel a constatat că

între ele operează compensarea legală până la concurența sumei celei mai mici, conform

art. 1144 C. civ., rămânând astfel un rest de plată de 1.005.171 RON, reprezentând

bonus plătit nedatorat, în sarcina de plată a reclamantei-pârâte.

Cum compensarea

operează de drept din momentul nașterii celor două obligații reciproce, ca un mod

de stingere a obligației, instanța de apel a apreciat că reclamanta-pârâtă nu poate

considera că pârâta-reclamantă ar fi fost în întârziere cu plata sumei de 1.124.116,15

RON, așa încât nu poate pretinde penalități de întârziere. Similar, a subliniat

că de compensare se va ține cont la calculul dobânzilor acordate de prima instanță

(întrucât partea din sentință referitoare la plata dobânzilor nu a fost apelată

de niciuna din pârți).

Întrucât atât

cererea principală, cât și cererea reconvențională au fost admise, cheltuielile

de judecată din prima instanță au fost compensate în totalitate, în temeiul

art. 276 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată din apel, curtea de apel a notat că singurul apel admis

este cel al reclamantei-pârâte și doar sub aspectul unei părți din pretențiile invocate;

având în vedere taxa de timbru redusă plătită de către această apelantă și procentul

din pretenții ce a fost admis, instanța de apel a acordat acestei apelante suma

de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursurile. Motivele

de nelegalitate invocate împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

Prin calea de

atac exercitată, recurenta SC G.S.M. SA a solicitat modificarea în parte a deciziei

recurate, în sensul admiterii apelului său și schimbării în parte a sentinței tribunalului,

în principal în sensul admiterii în tot a cererii principale și respingerii celei

reconvenționale, iar în subsidiar, în sensul aplicării dobânzii legale numai asupra

sumei de 1.005.171 RON, rezultată în urma compensării, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, această

recurentă a arătat că decizia atacată a fost motivată contradictoriu, pronunțată

prin interpretarea greșită a clauzelor contractuale și dată cu încălcarea legii;

a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8

și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

primelor două motive de recurs, pe care Ie-a tratat împreună, a arătat, după ce

a citat o serie de paragrafe din considerentele deciziei atacate, că deși instanța

de apel a considerat că temeiul cererii reconvenționale îl constituie plata nedatorată,

iar nulitatea actelor adiționale nu poate fi adusă în discuție deoarece s-ar schimba

cauza respectivei cereri în apel, a menținut apoi dispozițiile nelegale ale primei

instanțe, prin ignorarea propriului său efort, raportat la prevederile actului adițional

din 2 aprilie 2008, pe deplin aplicabil la data facturării și a plății bonusului

de performanță. De aceea, a apreciat că reținerea de către curtea de apel a necesității

încheierii unor noi contracte în perioada supusă analizei este de natură să conducă

spre concluzia interpretării greșite a art. 5.1 (iii) din contract, ale cărui prevederi

sunt clare și care nu impun, ca o condiție prealabilă, încheierea de asemenea noi

contracte pentru plata bonusului de performanță.

Motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost circumstanțiat de autoarea căii

de atac următoarelor trei ipoteze:

Prima vizează

greșita menținere a sentinței de fond sub aspectul respingerii cererii sale de acordare

a bonusului de performanță facturat la nivelul lunilor ianuarie-iunie 2009.

Astfel, recurenta-reclamantă-pârâtă

a apreciat că deși instanța de apel a reținut că sumele pe care le pretinde nu i-au

fost plătite de partea adversă, a omis să constate că obligația sa fusese îndeplinită,

aspect care impune aplicarea excepției neretroactivității efectelor nulității absolute

în cazul contractelor cu executare succesivă. Prin urmare, a considerat că doar

în mod formal curtea de apel a invocat lipsa de relevanță a măsurii în care nulitatea

produce sau nu efecte retroactive, deoarece, în realitate, a luat în considerare

efectele deciziei de anulare pentru prestațiile executate deja, stabilind așadar,

de facto, efectul retroactiv al nulității.

În acest context,

SC G.S.M. SA a considerat că nulitatea actelor adiționale își produce efectele ex

nune, fără să afecteze obligația părții adverse de a achita contravaloarea facturilor

emise în baza actelor adiționale pentru serviciile prestate până la data pronunțării

deciziei Înaltei Curți, precum și a penalităților aferente.

A doua ipoteză

circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se

referă la greșita menținere a sentinței tribunalului, sub aspectul admiterii parțiale

a cererii reconvenționale pe temeiul plății nedatorate.

Recurenta-reclamantă-pârâtă

a susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat art. 992 C. civ., care

condiționează admisibilitatea acțiunii în repetițiune de inexistența între părți

a unui contract.

Ultima ipoteză

avută în vedere în cadrul acestui motiv de recurs derivă din neîndeplinirea de către

curtea de apel a obligației de a schimba hotărârea primei instanțe, ca urmare a

compensării datoriilor principale, și în sensul compensării celor accesorii.

În acest context,

autoarea cererii de recurs a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a reținut că partea din sentință referitoare

la plata dobânzilor nu a fost atacată de niciuna dintre părți.

În realitate,

recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că pe calea apelului său a solicitat schimbarea

hotărârii în sensul respingerii în tot a cererii reconvenționale (care privea debitul

principal și dobânda legală aferentă), așa încât devoluțiunea era una totală.

Prin recursul

său, C.N.P.R. SA a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii

cererii principale și admiterii în totalitate a cererii reconvenționale.

În motivare, după

ce a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și

pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă-reclamantă a arătat că în mod greșit a reținut

instanța de apel că temeiul cererii sale reconvenționale l-a constituit plata nedatorată.

Astfel, această

recurentă a precizat că examinarea considerentelor deciziei nr. 1126 din 1

martie 2012 a Înaltei Curți relevă că actele adiționale prin care s-au modificat

elemente esențiale ale contractului, durata și prețul, au constituit veritabile

contracte noi, încheiate cu eludarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 34/2006.

Așadar, autoarea

acestei căi de atac a arătat că nu contractul inițial guverna raportul dintre părți,

ci cele modificatoare, care le exprimau voința reală, dar acestea au fost irevocabil

anulate, ceea ce are efect repunerea părților în situația anterioară; totodată,

recurenta-pârâtă-reclamantă a susținut că prin desființarea lor, a dispărut și temeiul

juridic al executării obligațiilor, așa încât nu contractul nul poate fi fundament

al cererii de restituire a prestațiilor, ci faptul juridic licit al plății nedatorate,

producându-se astfel o schimbare a temeiului de drept al restituirii.

Referindu-se la

modalitatea în care instanțele anterioare au soluționat excepția prescripției, recurenta

C.N.P.R. SA a arătat că dreptul la restituirea sumei plătite în plus în temeiul

actelor adiționale nule este prescriptibil în termenul general de 3 ani, dar că

acesta a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare

a nulității absolute, respectiv din 1 martie 2012, afirmând că atunci s-a născut

dreptul său la acțiune, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În continuare,

a arătat că neretroactivitatea nulității actelor juridice cu executare succesivă

a fost reglementată sub imperiul C. civ. de la 1864 ca excepție de la principiul

retroactivității, justificată de imposibilitatea obiectivă a restituirii prestațiilor

în situația unor astfel de acte, însă noua legislație civilă nu mai prevede o asemenea

excepție.

În cauza de față,

recurenta-pârâtă-reclamantă a apreciat că este posibilă restabilirea situației anterioare,

dar și că într-o serie de decizii de speță, instanța supremă a confirmat că dacă

restituirea prestațiilor este admisibilă, în cazul unui contract cu executare succesivă,

aceasta nu poate fi interpretată ca o excepție de la efectul retroactivității și

de la principiul restabilirii situației anterioare. Astfel, citând și din jurisprudența

instanței europene, autoarea acestui recurs a considerat că instanțele ulterior

sesizate trebuie să valorifice soluțiile anterioare, pentru a înlătura percepția

de nepredictibilitate a actului de justiție, ce poate izvorî dintr-o aplicare în

mod neunitar a legii la cazuri concrete, asemănătoare.

Apreciind, așadar,

că sunt excluse nu doar ipoteza executării actelor adiționale, ci și cea a contractului

inițial, recurenta C.N.P.R. SA a apreciat că este vădit neîntemeiată pretenția părții

adverse de obligare a sa la plata oricăror obligații aferente executării contractului

din 27 aprilie 2006, întrucât între părți se executau relațiile agreate prin actele

adiționale, care materializau voința lor reală.

Analizând actele

dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de

părți, înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

se cuvine subliniat că atât timp cât prin calea de atac pe care a exercitat-o, recurenta-pârâtă-reclamantă

aduce în discuție faptul că nu doar actele adiționale anulate nu mai pot fi executate,

dar nici contractul inițial, acest recurs trebuie examinat cu prioritate față de

cel al recurentei-reclamante-pârâte, care susține aplicarea actelor adiționale.

În mod expres,

C.N.P.R. SA a invocat două motive de recurs, respectiv cele reglementate de

art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea

atacată va fi modificată când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia

sau când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Cum această recurentă

nu și-a prezentat criticile, subsumat, fiecăruia dintre cele două motive de recurs

invocate, analiza instanței supreme va porni de la examinarea prioritară a fiecărui

text de lege mai sus evocat și, în măsura în care vor fi identificate, între criticile

recurentei, aspecte ce vor putea fi circumscrise acestor dispoziții legale, ele

vor fi detaliate distinct; în acest context, se impune a se atrage atenția părților

că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării Înaltei

Curți, a cărei analiză este limitată, de chiar conținutul introductiv al art. 304

C. proc. civ., doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie, de

vreme ce recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează doar schimbarea naturii sau

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată

ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia. Exclusiv interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății nu se circumscrie ipotezei reglementate de textul

legal mai sus evocat, care nu o sancționează, ca atare, ci se referă numai la schimbarea

naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății,

realizată ca urmare a unei interpretări greșite, concluzie care rezultă cu claritate

din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din utilizarea

de către legiuitor a verbului „a interpreta” la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu

verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii

sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de altă parte,

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conține trei ipoteze:

lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea legii sau cu

greșita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat doar aplicarea eronată

a legii, respectiv a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pornind de la

aceste considerații principiale, Înalta Curte ia act de susținerea recurentei-pârâte-reclamante,

potrivit căreia în mod greșit ar fi reținut instanța de apel că temeiul cererii

sale reconvenționale l-a constituit plata nedatorată.

În continuare,

această recurentă a precizat că analiza considerentelor deciziei nr. 1126 din 1

martie 2012 a Înaltei Curți relevă că actele adiționale prin care s-au modificat

elemente esențiale ale contractului, durata și prețul, au constituit veritabile

contracte noi, încheiate cu eludarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 34/2006,

dar și că nu contractul inițial guverna raporturile dintre părți, ci cele modificatoare,

care le exprimau voința reală, însă acestea au fost irevocabil anulate, ceea ce

are efect repunerea părților în situația anterioară; totodată, recurenta-pârâtă-reclamantă

a susținut că prin desființarea lor, a dispărut și temeiul juridic al executării

obligațiilor, așa că nu contractul nul poate fi fundament al cererii de restituire

a prestațiilor, ci faptul juridic licit al plății nedatorate, producându-se astfel

o schimbare a temeiului de drept al restituirii.

Această expunere

amplă a criticilor expuse de recurenta C.N.P.R. SA a fost făcută doar pentru a sublinia

intenția sa de a schimba, în căile de atac, temeiul cererii reconvenționale, deși

o asemenea atitudine este interzisă de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

text de lege aplicabil, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 316 C. proc.

civ., și în recurs, căci nu pe nulitatea actelor adiționale s-a fundamentat formularea

la 16 decembrie 2011 a cererii reconvenționale, ci, în mod expres, pe împrejurarea

că între 1 octombrie 2006 și 31 ianuarie 2009 pârâta-reclamantă a plătit către reclamanta-pârâtă

bonusul de performanță fără temei, în lipsa vreunei contraprestații, fapt constatat

de către reprezentanții Curții de Conturi, care i-au impus să recupereze sumele

astfel achitate; temeiul l-a constituit, așadar, plata nedatorată. De altfel, nulitatea

actelor adiționale a fost pronunțată la data de 1 martie 2012, ulterior sesizării

tribunalului cu cererea reconvențională, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că

nu pe această împrejurare se întemeia respectiva cerere.

Prin urmare, acestea

sunt limitele în care în mod corect tribunalul a judecat cererea reconvențională,

și tot acestea sunt limitele în care sentința putea fi apelată, decizia pronunțată

în calea ordinară de atac putea fi recurată, iar controlul judiciar putea fi exercitat.

În considerarea

acestor argumente, Înalta Curte constată că temeiul juridic al cererii reconvenționale,

care nu poate fi schimbat în căile de atac, îl constituie plata nedatorată pentru

motivele expuse de autoarea cererii, nu însă nulitatea actelor adiționale.

Mai mult, interesul

acestei recurente în susținerea silogismului său constă în modificarea soluției

date de prima instanță și confirmată în apel, excepției prescripției, însă, atât

timp cât instanța supremă a reținut deja, în acord cu instanțele anterioare, că

plata nedatorată, iar nu nulitatea actelor adiționale, constituie temeiul juridic

al cererii reconvenționale, nu poate fi primită susținerea C.N.P.R. SA potrivit

căreia termenul de prescripție a dreptului la restituirea sumei plătite în plus

ar fi început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare

a nulității absolute, respectiv din 1 martie 2012, în conformitate cu art. 7

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; nu acest text este aplicabil speței în ceea

ce privește determinarea momentului de început ai cursului prescripției, ci

art. 8 din același decret; sub acest aspect însă, recurenta-pârâtă-reclamantă nu

a prezentat nicio critică.

Prin urmare, soluția

dată excepției prescripției este una legală.

Celelalte critici

ale recurentei C.N.P.R. SA sunt expuse în combaterea cererii principale, așa încât

ele vor fi luate în analiză, subsecvent examinării căii de atac promovate de SC

G.S.M. SA; aceasta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct.

8 și pct. 9 C. proc. civ.

Primul dintre

ele, cel reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., presupune ca hotărârea să

fie nemotivată sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Art. 261 pct.

5 C. proc. civ. prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în cadrul

hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele

pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Nerespectarea

acestei dispoziții are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condițiile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când partea interesată ar dovedi existența unei

vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie

într-o astfel de vătămare.

Pe de altă parte,

contradicția la care se referă art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuie să fie una

de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se întâlnesc

asemenea situații atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii,

iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent

a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Ipoteza motivelor

străine de natura pricinii nu a fost invocată de către recurenta-reclamantă-pârâtă.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost întemeiat pe împrejurarea că deși

instanța de apel a considerat că temeiul cererii reconvenționale îl constituie plata

nedatorată, iar nulitatea actelor adiționale nu poate fi adusă în discuție deoarece

s-ar schimba cauza respectivei cereri în apel, a menținut apoi dispozițiile primei

instanțe, ignorându-i efortului propriu raportat la prevederile actului adițional

din 2 aprilie 2008, care era pe deplin aplicabil la data facturării bonusului de

performanță.

Această argumentare

a instanței de prim control judiciar nu este una contradictorie, deoarece, după

cum s-a reținut deja, temeiul juridic al cererii reconvenționale l-a constituit

plata nedatorată și, numai în acest context, instanța de apel a notat că nulitatea

actelor adiționale nu poate fi invocată (căci s-ar fi schimbat astfel cauza cererii

în apel, în scopul urmărit de autoarea căii de atac de a obține o modificare a hotărârii

date prescripției).

Prin urmare, Înalta

Curte constată că dacă nulitatea actelor adiționale nu putea să aibă niciun efect

sub aspectul stabilirii momentului de început al curgerii prescripției, întrucât

ea nu se constituia în temei al cererii reconvenționale, aceasta nu putea să implice

posibilitatea ignorării efectelor nulității de către judecătorul sesizat tocmai

cu soluționarea unei cereri de obligare la executarea unei prestații în baza actelor

nule.

Considerentele

expuse anterior conduc către concluzia că în speță nu se verifică măsura în care

instanțele anterioare ar fi dat eficiență efectelor nulității într-una dintre cererile

cu care fuseseră sesizate (în cea principală) și, apoi, le-ar fi ignorat în cererea

reconventională, așa încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. este nefondat, decizia atacată nefiind, prin urmare, motivată contradictoriu.

Subsumat motivului

de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă

a arătat că reținerea de către curtea de apel a necesității încheierii unor noi

contracte în perioada supusă analizei este de natură să conducă spre concluzia interpretării

greșite a art. 5.1 (iii) din contract, ale cărui prevederi sunt clare și care nu

impun, ca o condiție prealabilă, încheierea de asemenea noi contracte pentru plata

bonusului de performanță.

După cum s-a reținut

însă deja, acest motivul de recurs sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare

a unei interpretări greșite a acestuia, dar nu și interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, în sine; o reluare a argumentelor care au condus la această

concluzie este inutilă, de vreme ce au fost expuse în preambulul prezentelor considerente,

dar ele relevă că nici acest motiv de nelegalitate nu este fondat.

În realitate,

aspectele fundamentale ale recursului declarat de SC G.S.M. SA sunt circumscrise

mai mult ipotezelor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.; cea din art. 304

pct. 8 C. proc. civ. pare a fi fost invocată mai mult formal.

Motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost circumstanțiat de autoarea căii

de atac mai multor ipoteze.

Prima vizează

greșita menținere a sentinței de fond sub aspectul respingerii cererii sale de acordare

a bonusului de performanță facturat la nivelul lunilor ianuarie-iunie 2009.

Astfel, recurenta-reclamantă-pârâtă

a apreciat că deși instanța de apel a reținut că sumele pe care le pretinde nu i-au

fost plătite de partea adversă, a omis să constate că obligația sa fusese îndeplinită,

aspect care impune aplicarea excepției neretroactivității efectelor nulității absolute

în cazul contractelor cu executare succesivă.

În examinarea

acestei critici, Înalta Curte constată că efectul nulității, privită ca sancțiune

care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor legale edictate

pentru încheierea sa valabilă, constă în desființarea raportului juridic civil născut

din actul juridic civil nul și, ca atare, în restabilirea legalității.

Principiile efectelor

nulității, evidențiate constant în doctrină, dar și confirmate de jurisprudentă,

sunt retroactivitatea, repunerea în situația anterioară și anularea nu doar a actului

inițial, ci și a celui subsecvent, ultimele fiind doar consecințe ale retroactivității,

pe care astfel o asigură, în mod efectiv.

În speță, recurenta-reclamantă-pârâtă

apreciază că nulitatea actelor adiționale își produce efectele ex nune, fără să

afecteze obligația părții adverse de a-i achita contravaloarea facturilor emise

în baza actelor adiționale pentru serviciile prestate până la data pronunțării deciziei

de anulare a actelor adiționale, precum și a penalităților aferente.

Așadar, această

recurentă pune în discuție ipoteza neretroactivității efectelor nulității în cazul

actelor adiționale, fără să aibă în vedere faptul că în sistemul C. civ. de la 1864,

care guvernează raporturile dintre părți, menținerea efectelor produse de un contract

cu executare succesivă nul era privită ca o excepție nu de la principiul retroactivității,

ci de la principiul restitutio in integrum, și ea era determinată de o imposibilitate

obiectivă de restituire a prestațiilor în cazul unor asemenea convenții.

Or, în speță,

pretențiile din cererea principală nu se încadrează într-o astfel de ipoteză, căci

sesizarea instanței a fost făcută în scopul executării actelor adiționale irevocabil

anulate. Nu se pune, prin urmare, problema incidenței unei excepții de la principiul

restitutio in integrum, cu atât mai puțin de la principiul retroactivității efectelor

nulității; ceea ce urmărește, în realitate, autoarea acestui recurs este să se dea

eficiență unor acte juridice lovite de nulitate absolută, dar un asemenea raționament

trebuie înlăturat, tocmai în considerarea argumentelor deja expuse.

În egală măsură,

nu poate fi primită nici aserțiunea C.N.P.R. SA, care a apreciat că, întrucât între

părți se executau relațiile agreate prin actele adiționale, care materializau voința

lor reală, este exclusă executarea nu doar a acestora, ci și a contractului inițial,

aspect ce ar releva caracterul neîntemeiat al pretenției recurentei-reclamante-pârâte

de obligare a sa la plata oricăror obligații aferente contractului din 27

aprilie 2006.

Dacă actele adiționale

nu mai pot produce, într-adevăr, niciun efect, quod nullum est, nullum producit

effectum, niciun argument de natură juridică nu poate fundamenta concluzia recurentei-pârâte-reclamante,

în sensul că nici contractul inițial nu a produs efecte până la data denunțării

sale unilaterale, sancțiunea nulității actelor adiționale neputându-se extinde asupra

sa.

A doua critică

circumscrisă de recurenta SC G.S.M. SA motivului de nelegalitate reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la greșita menținere a sentinței tribunalului,

sub aspectul admiterii parțiale a cererii reconvenționale pe temeiul plății nedatorate,

susținându-se că instanța de prim control judiciar a încălcat art. 992 C. civ.,

care condiționează admisibilitatea acțiunii în repetițiune de inexistența între

părți a unui contract.

Înalta Curte notează

însă că, răspunzând acestei critici, curtea de apel a subliniat că, dacă este real

că plata nedatorată se situează în afara sferei unui contract, câmpul de aplicare

a acestuia încetează nu numai atunci când este incidență nulitatea sa, ci și când

sumele au fost plătite dincolo de prevederile sale.

Acesta a constituit

argumentul decisiv al curții, în analiza motivului de apel respectiv și în combaterea

sa, recurenta-reclamantă-pârâtă nu a prezentat nicio critică concretă, ci doar a

reluat, ad litteram, susținerile din apel; o astfel de motivare a recursului nu

răspunde exigențelor legale care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate

în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., așa încât modul

de redactare a cererii de recurs, sub acest aspect, nu permite determinarea limitelor

sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței

de apel.

Astfel, fără să

arate în concret motivele de nelegalitate a deciziei recurate, această recurentă

a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță

referitoare la aspectul admiterii parțiale a cererii reconvenționale pe temeiul

plății nedatorate, deși prin decizia atacată s-a răspuns acestor critici, potrivit

considerentelor expuse de instanța de apel în conturarea soluției adoptate. Rezultă,

așadar, că în lipsa unor argumente care să combată motivarea curții de apel, recurenta-reclamantă-pârâtă

a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului;

de aceea, această critică nu este susceptibilă a fi examinată în calea extraordinară

de atac.

Ultima ipoteză

avută în vedere în cadrul acestui motiv de recurs derivă din neîndeplinirea de către

curtea de apel a obligației de a schimba hotărârea primei instanțe, ca urmare a

compensării datoriilor principale, și în sensul compensării celor accesorii.

Această critică

este întemeiată; într-adevăr, în acord cu autoarea cererii de recurs, Înalta Curte

constată că, reținând că partea din sentință referitoare la plata dobânzilor nu

a fost atacată de niciuna dintre părți, curtea de apel a încălcat dispozițiile

art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În realitate,

recurenta-reclamantă-pârâtă a solicitat, pe calea apelului său, schimbarea hotărârii

tribunalului, în sensul respingerii în tot a cererii reconvenționale (care privea

debitul principal și dobânda legală aferentă), așa încât devoluțiunea era una totală.

De aceea, constatând

că este fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai

în aceste limite, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin.

(3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă și

va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va menține dispozițiile sentinței

primei instanțe sub aspectul dobânzii legale în sumă de 459.400,93 RON, calculată

până la 31 ianuarie 2009 și sub aspectul curgerii dobânzii legale în continuare,

calculată la suma de 2.129.287,11 RON până la 6 februarie 2014 (data pronunțării

deciziei de apel, care a recunoscut creanța societății SC G.S.M. SA) și va obliga

pe reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante dobânda legală calculată la

suma de 1.005.171 RON, rezultată din compensare, începând cu ziua următoare, 7

februarie 2014 și până la achitarea debitului principal; celelalte dispoziții ale

deciziei recurate vor fi însă păstrate.

De asemenea, în

considerarea argumentelor expuse coroborat mai sus, va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă.

Stabilind, astfel,

culpa procesuală a intimatei-pârâte-reclamante C.N.P.R. SA în promovarea prezentei

căi de atac, Înalta Curte, în baza art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu

aplicarea art. 316 C. proc. civ., o va obliga la plata către recurenta-reclamantă-pârâtă

SC G.S.M. SA a sumei de 45.454 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă SC G.S.M. SA împotriva deciziei civile

nr. 95 din 6 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă.

Modifică în parte

decizia atacată, în sensul că:

Me