ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1056/2015

Decizia nr. 1056/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 10108 din 12 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Poșta Română SA; s-a respins de asemenea cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. x/3 din 26 octombrie 2010, reclamanta SC B. SRL a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională „Poșta Română" SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezilierea Contractului C., din cauza nerespectării semnificative de către Compania Națională „Poșta Română" SA a obligațiilor contractuale de plată a serviciilor prestate de reclamantă; să fie obligată pârâta la plata despăgubirilor necesare acoperirii prejudiciilor cauzate de nerespectarea prevederilor contractuale, respectiv: (a) suma de 4.960.984,32 RON reprezentând facturi neachitate, emise de reclamantă, în perioada ianuarie 2009 - aprilie 2010, datorie ce a fost recunoscută de către pârâtă; (b) valoarea prejudiciului produs de neachitarea la termen a facturilor, reprezentând penalitatea de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere calculată la valoarea debitului restant, de la datele de scadență până la data efectivei și integralei plăți. Până la data de 22 octombrie 2010, aceasta se ridica la valoarea de 862.297,82 RON; (c) valoarea prejudiciului cauzat reclamantei accesoriu rezilierii, însumând 1.431.136 RON; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1020, 1021, 1084 și 1085 C. civ.

La termenul din 24 noiembrie 2011 reclamanta a precizat că și-a schimbat denumirea în A. SRL.

Reclamanta a precizat capetele de cerere pct. 2 lit. a) și b), arătând că solicită:

a) suma de 4.728.360,16 RON reprezentând facturi neachitate, emise de reclamantă în perioada ianuarie 2009 - aprilie 2010;

b) valoarea prejudiciului produsă prin neachitarea la termen a facturilor, reprezentând penalitatea de 0.04% pentru fiecare zi de întârziere calculată la valoarea debitului restant, de la datele de 18 noiembrie 2011, aceasta se ridică la valoarea de 1.630.782,17 RON.

La termenul din 12 ianuarie 2012 reclamanta a precizat modul de calcul al prejudiciului aferent rezilierii.

Analizând actele șl lucrările dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:

La data de 09 iunie 2006 între reclamantă, în calitate de prestator, și pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat un contract de prestări servicii, având ca obiect prestarea de servicii de verificare a corespondenței prin intermediul razelor x, constând în verificarea corespondenței cu ajutorul echipamentului de verificare în cadrul centrelor de colectare ale beneficiarului, marcarea corespondenței verificate ce nu a fost identificată ca având un conținut periculos de echipamente de verificare, extragerea corespondenței suspecte din corespondența transmisă de beneficiar, manipularea corespondenței suspecte (clauza 2).

Potrivit contractului (clauza 5.1 și 5.2) pentru serviciile prestate prețul era de 37.040 RON lunar, pentru fiecare unitate de verificare, la care se adaugă TVA.

Părțile au prevăzut și modificarea prețului contractual astfel:

Potrivit clauzei 5.4 alin. (2) „Tarifele prevăzute în articolul 5 din prezentul contract vor fi ajustate trimestrial prin aplicarea indicelui de inflație publicat de Institutul Național de Statistică. Modificarea va fi notificată de către prestator în ultima lună din trimestru și se va aplica începând cu trimestrul următor", iar potrivit clauzei 5.6 „Orice modificare a tarifelor prevăzută în art. 5.4 alin. (2) și art. 5.5 nu se va putea face decât prin acordul prealabil scris al părților contractante".

Potrivit clauzei 7.1 durata contractului era de 5 ani, intrând în vigoare la data semnării sale.

Potrivit clauzei 7.4 „Oricare dintre părți va avea dreptul de a rezilia contractul înainte de termen dacă se constată o nerespectare semnificativă a unei obligații esențiale conform prevederilor contractului, după transmiterea unui aviz scris de treizeci (30) zile celeilalte părți".

În speță, reclamanta a solicitat instanței să dispună rezilierea contractului pentru neîndeplinirea unei obligații esențiale - neplata contravalorii unor facturi emise pentru plata prețului serviciilor prestate nr. AA/2009, BB/2009, CC/2009, DD/2009, EE/2009, FF/2009, GG/2009, HH/2009, II/2010, JJ/2010, KK/2010, precum și obligarea la plata despăgubirilor necesare acoperirii prejudiciilor cauzate de nerespectarea prevederilor contractuale, constând în contravaloare facturi neachitate, penalități de întârziere pentru facturile neachitate și pentru facturile nr. LL/2009, MM/2009, NN/2009, OO/2009, PP/2009, penalități de întârziere și prejudiciu accesoriu rezilierii.

Neîndeplinirea unei obligații esențiale dă dreptul creditorului respectivei obligații să ceară rezilierea contractului.

În cauză contractul părților prevedea la clauza 7.4 un pact comisoriu de gradul II, până la data pronunțării hotărârii de reziliere debitorul poate executa obligația și rezilierea nu mai operează.

S-a arătat că la data de 12 noiembrie 2009 pârâta a emis către reclamantă o notificare de suspendare a activității de verificare a corespondenței cu raze x, iar ulterior, la data de 25 noiembrie 2009, a comunicat reclamantei o notificare de reziliere a contractului.

Pentru facturile emise anterior acestei date, pârâta a efectuat plăți parțiale, rămânând de plată sumele cerute în acțiune. Facturile a căror contravaloare o solicită reclamanta nu sunt emise pentru prețul inițial negociat în contract, ci pentru prețul majorat conform clauzei 5.4 alin. (2).

S-a menționat că, deși condiția prevăzută de clauza 5.4 era îndeplinită, în sensul că modificarea prețului a fost notificată pârâtei, nu era îndeplinită și condiția cumulativă prevăzută de clauza 5.6 din contract, în sensul că nu exista acordul prealabil scris al ambelor părți în acest sens.

În condițiile în care contractul, care conform prevederilor art. 969 C. civ. este legea părților, condiționează modificarea prețului contractual prin aplicarea indicelui de inflație publicat de Institutul Național de Statistică de existența acordului prealabil scris al părților și acest acord prealabil scris al părților nu există, s-a apreciat că prețul contractual inițial nu este modificat și facturile trebuiau emise pentru respectivul preț.

S-a considerat că, întrucât în privința facturilor emise pentru serviciile prestate anterior datei emiterii notificării de suspendare a activității de verificare a corespondenței pârâta a efectuat plata, până la data pronunțării hotărârii, plătind prețul convenit în clauzele 5.1 și 5.2 din contract, nu se impunea rezilierea contractului pentru nerespectarea obligației de plată a respectivelor facturi.

Reclamanta a solicitat rezilierea și pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de plată a facturilor emise pentru servicii prestate după data de 12 noiembrie 2009. Cu privire la acestea, s-a apreciat că, deoarece respectivele facturi nu erau semnate de reprezentantul pârâtei, că pârâta a precizat că serviciile menționate în facturi nu au fost prestate și că din nici o probă depusă la dosar nu a rezultat că după data de 12 noiembrie 2009 au mai fost prestate servicii conform contractului de către reclamantă, aceasta nu era îndreptățită la plata sumelor menționate în respectivele facturi și nu a fost considerată ca fiind întemeiată cererea de reziliere a contractului pentru neîndeplinirea obligației de plată menționate în acestea.

Având în vedere considerentele redate, constatând că pentru facturile emise anterior emiterii de către pârâtă a notificării de suspendare a activității de verificare a corespondenței pârâta a efectuat plata conform clauzelor 5.1 și 5.2 din contract (fără aplicarea indicelui de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică) și că în privința celorlalte facturi pârâta nu avea obligația de plată, nefăcându-se dovada prestării serviciilor menționate în facturi, tribunalul a constatat că cererea de reziliere a contractului nu este nefondată.

Cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii facturilor neachitate a fost considerată ca fiind nefondată față de considerentele menționate anterior, iar cererea de obligare a pârâtei la plata prejudiciului accesoriu rezilierii a apărut ca nefondată, fiind accesorie cererii de reziliere a contractului și urmând soarta acesteia.

În privința penalităților de întârziere aferente facturilor emise pentru servicii pretins a fi fost prestate după data de 12 noiembrie 2011, acestea au fost apreciate ca nefondate, pentru argumentul că urmează soarta creanței principale.

În opinia primei instanțe, pentru facturile emise pentru servicii prestate anterior datei de 12 noiembrie 2009 reclamanta poate fi îndreptățită la plata de penalități de întârziere (în limita prevăzută de clauza 5.1 și 5.2 din contract a creanței principale), însă se consideră că în condițiile în care pârâta precizează că și-a îndeplinit la termen obligația de plată a facturilor și reclamanta face simple afirmații referitoare la plata cu întârziere a facturilor și nu depune dovezi din care să rezulte data plății facturilor (chitanțe, ordine de plată), cererea reclamantei de obligare la plata acestor penalități este nedovedită față de dispozițiile art. 1169 C. civ.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 969, 970 C. civ., instanța a respins ca nefondată acțiunea, inclusiv cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Deși prin respingerea acțiunii reclamanta a căzut în pretenții, instanța a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli.

Împotriva sentinței civile nr. 10108 din 12 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a formulat apel A. SRL.

Hotărârea instanței de apel.

Analizând apelul prin prisma motivelor de apel, s-a constatat că este întemeiat, pentru considerentele care vor fi redate.

Astfel, printr-un prim motiv de apel, apelanta critică sentința atacată în sensul că în mod greșit a reținut prima instanță că părțile nu au convenit modificarea prețului contractual inițial prin aplicarea indicelui de inflație publicat de INS.

Curtea a considerat că această critică nu este întemeiată, că în mod corect prima instanță a dat eficiență, conform art. 969 C. civ., clauzei inserată în contract la art. 5.6 care condiționează modificarea tarifului prevăzută la art. 5.4 alin. (2), modificare constând în ajustarea tarifului stabilit contractual cu indicele de inflație, de existența acordului prealabil scris al părților contractante. în acest sens, în mod corect a reținut instanța de fond că apelanta reclamantă a majorat unilateral tarifele fără a fi încheiat un act adițional în acest sens potrivit art. 5.6 din contract.

Cu privire la critica potrivit căreia instanța de fond identifică în mod eronat conținutul obligațiilor contractuale asumate de A., concluzionând în mod eronat în sensul că apelanta nu a făcut dovada prestării serviciilor contractuale către intimata-pârâtă ulterior datei de 12 noiembrie 2009, Curtea a constatat că este întemeiată.

Obligațiile contractuale stabilite în sarcina apelantei prin Contractul de prestări servicii la data de 09 iunie 2006 au fost corect identificate de către prima instanță, acestea rezultând din dispozițiile art. 2 intitulat „Obiectul contractului", ale art. 3 intitulat „Verificare corespondenței" și ale art. 4 referitoare la „Instalarea unităților de verificare. Implementarea serviciului".

Astfel cum a reținut prima instanță, la data de 12 noiembrie 2009 intimata pârâtă a emis către apelanta reclamantă o notificare de suspendare a executării contractului (adresa din 12 noiembrie 2009), iar la data de 25 noiembrie 2009 a trimis apelantei o notificare de reziliere a contractului (adresa din 25 noiembrie 2009).

În ceea ce privește notificarea de suspendare a executării contractului, se constată că greșit a apreciat tribunalul că, ulterior emiterii acesteia, respectiv după data de 12 noiembrie 2009, apelanta reclamantă nu ar mai fi prestat serviciile obiect al contractului. După cum a arătat și apelanta reclamantă în răspunsul la adresa de suspendare menționată (adresa din 13 noiembrie 2009), suspendarea executării contractului nu poate avea efecte juridice, deoarece modificarea contractului nu se poate realiza în mod unilateral, întrucât o asemenea suspendare ar contraveni principiului privind caracterul obligatoriu al contractului prevăzut de art. 969 C. civ.

Referitor la notificarea de reziliere a contractului, art. 7.4 prevede un pact comisoriu, dispunând: „oricare dintre părți va avea dreptul de a rezilia Contractul înainte de termen, dacă se constată o nerespectare semnificativă a unei obligații esențiale, conform prevederilor contractului, după transmiterea unui aviz scris de treizeci (30) zile celeilalte Părți".

Fiind vorba despre un pact comisoriu de grad II, operarea rezilierii contractului potrivit acestuia trebuie constatată de către instanța de judecată.

În cauză, se constată că prima instanță nu a reținut operarea pactului comisoriu ca urmare a notificării de reziliere a contractului, ci a reținut faptul că, ulterior datei de 12 noiembrie 2009, data notificării suspendării executării contractului, apelanta reclamantă nu și-ar mai fi îndeplinit obligațiile contractuale de verificare a corespondenței.

O asemenea concluzie a primei instanțe este eronată, deoarece echipamentele de verificare a corespondenței și personalul de deservire a acestora au fost în continuare menținute la dispoziția intimatei pârâte în locațiile în care se aflau, putând să fie folosite potrivit obiectului contractului, până la începutul lunii aprilie 2010, când au fost ridicate de către apelantă conform minutei încheiate de reprezentanții părților la data de 20 aprilie 2010 în care s-a propus încetarea pe cale amiabilă a contractului începând cu data de 01 aprilie 2010.

Totodată, astfel cum rezultă din prevederile art. 3.1 potrivit cărora „prestatorul va verifica corespondența primară în urma transmiterii acesteia de către beneficiar" și a celor ale art. 5.1 referitoare la prețul serviciilor prestate care dispune că „pentru serviciile prestatorului, beneficiarul va plăti un preț de 37.040 RON/lună pentru fiecare unitate de verificare", dreptul apelantei reclamante de a încasa tariful contractual nu este condiționat de un anumit volum al procesărilor convenite, ci de menținerea la dispoziția intimatei, în stare de funcționare, în spațiile special amenajate, a unităților de verificare cu personalul aferent. Această obligație a fost îndeplinită de către apelantă până la începutul lunii aprilie 2010, când s-a propus încetarea contractului și ridicarea echipamentelor, la dosar existând procesele verbale de ridicare a acestora, neprobându-se o situație contrară celor menționate.

Critica privind greșita reținere de către instanța de fond a neîndeplinirii condițiilor pentru admiterea cererii de reziliere a Contractului C. și eronata reținere a temeiniciei excepției de neexecutare a contractului invocată de pârâta C.N.P.R. este întemeiată.

În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului de către apelanta prestator ulterior datei de 12 noiembrie 2009, când pârâta a notificat suspendarea contractului, așa cum s-a arătat mai sus, a fost în mod eronat reținută de către prima instanță. Suspendarea contractului potrivit voinței intimatei C.N.P.R. nu poate produce efecte juridice, reprezentând o modificare unilaterală a contractului ce încalcă principiul forței obligatorii a acestuia, iar ulterior datei menționate, apelanta reclamantă și-a respectat obligațiile contractuale menținând la dispoziția intimatei pârâte echipamentele și personalul deservent până la data de 01 aprilie 2010.

Excepția de neexecutare a contractului întemeiată pe o serie de disfuncționalități apărute din cauza nefuncționării unor echipamente, a greșitei amplasări a acestora sau a timpului lor redus de lucru, de asemenea, nu este întemeiată și nici nu poate fundamenta operarea pactului comisoriu inserat în contract, operare care de altfel nici nu a fost reținută de către prima instanță.

Este însă întemeiată susținerea apelantei cu privire la neexecutarea culpabilă de către intimata pârâtă C.N.P.R. a unei obligații esențiale constând în neîndeplinirea obligației de plată a contravalorii serviciilor prestate de către aceasta în baza Contractului C., neexecutare care ar fundamenta cererea de reziliere a contractului formulată de către reclamantă, în temeiul art. 1020 - 1021 C. civ. 1864.

Art. 5.1 din contract stabilește obligația intimatei pârâte C.N.P.R. de plată a prețului convenit pentru fiecare unitate de verificare, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o în integralitate, având în vedere data încetării contractului și, implicit, a încetării prestării serviciilor obiect al acestuia, 01 aprilie 2010. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 5.3 din contract care stabilesc data scadenței obligației de plată a prețului serviciilor prestate ca fiind de „cel mult 7 zile de la primirea facturii fiscale de către beneficiar", precum și cele ale art. 5.4 cu privire la plata de către beneficiar a unei penalități de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere, calculată la valoarea debitului restant, în cazul neexecutării sau a executării necorespunzătoare a obligațiilor de plată.

Întrucât obligația de plată a prețului serviciilor prestate este o obligație esențială a contractului C., nerespectarea ei de către intimata pârâtă C.N.P.R. este de natură să atragă sancțiunea rezilierii contractului din culpa acesteia, conform art. 1020 - 1021 C. civ. 1864.

Însă, având în vedere durata contractului stipulată la art. 7.1 din contract (5 ani de la data semnării sale), precum și data semnării acestui contract, 09 iunie 2006, se constată că la data pronunțării prezentei hotărâri contractul ar fi încetat ca urmare a expirării duratei convenite, astfel că nu se mai justifică dispunerea de către instanța de judecată a rezilierii contractului. Pentru acest considerent, urmează a fi menținută sentința sub acest aspect.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului solicitat, apelanta și-a precizat în apel, potrivit art. 294 alin. (2) C. proc. civ., cuantumul sumei pretinse cu titlu de penalități de întârziere astfel: la data de 20 februarie 2013 a solicitat suma de 2.500.800,43 RON reprezentând penalități calculate până la această dată, la data de 16 octombrie 2013 a solicitat penalități de întârziere în sumă de 2.897.982,67 RON calculate până la data de 18 septembrie 2013.

În vederea stabilirii cuantumului prejudiciului invocat de apelantă, în apel a fost încuviințată și s-a administrat proba cu expertiză contabilă solicitată de către apelantă, cu obiectivele menționate în încheierea de ședință din data de 20 februarie 2013.

La expertiza contabilă efectuată în apel au fost încuviințate părților de două ori obiecțiuni, iar expertul contabil fie a răspuns la acestea, fie a refăcut expertiza contabilă potrivit obiecțiunilor încuviințate.

În urma analizei raportului de expertiză contabilă și a completărilor acestuia în urma obiecțiunilor încuviințate părților, se constată că varianta corectă a calculului sumelor solicitate este varianta proprie a expertului contabil, pct. A din cadrul raportului de expertiză refăcut depus la data de 04 aprilie 2014 la dosar. Potrivit acestei variante, care are în vedere calculul tarifelor, pentru ultima factură acceptată la plată fără actualizarea indicelui de inflație, cuantumul sumei datorate de C.N.P.R. reprezentând debit datorat (tarif neachitat potrivit facturilor emise și depuse la dosar, fără a se lua în calcul actualizarea cu indicele de inflație pentru facturile ulterioare ultimei facturi acceptate la plată) și penalități de întârziere aferente, este de 7.626.342,83 RON (compusă din 4.728.360,16 RON debit rest de plată + 376.662,78 RON penalități pentru tariful plătit cu întârziere + 2.521.319,89 RON penalități pentru sold).

Referitor la prejudiciul solicitat în sumă de 1.431.136 RON ca fiind accesoriu rezilierii, se constată că inserarea în Contractul C. a clauzei penale prevăzute de art. 5.4 exclude posibilitatea acordării unui asemenea prejudiciu. Aceasta având în vedere tocmai scopul și rolul clauzei penale (art. 1066 C. civ. 1864) de a constitui chiar evaluarea convențională anticipată a daunelor cauzate de neexecutarea/ executarea necorespunzătoare a unei obligații contractuale, în cauză a neplății tarifului contractual.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 390/2014 din 4 iunie 2014 a admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 10108 din data de 12 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei Compania Națională Poșta Română SA; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 7.626.342,83 RON reprezentând debit și penalități de întârziere și suma de 133282,76 RON cheltuieli de judecată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pe intimată la plata către apelantă a sumei de 77683,12 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâta Compania Națională Poșta Română SA.

Cererea de recurs formulată de către reclamanta SC A. SRL a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței de fond, în sensul admiterii acțiunii formulată de reclamantă cu privire la capetele de cerere privind rezilierea contractului de prestări servicii și obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat accesoriu rezilierii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ. coroborat cu art. 1021 C. civ. Deși instanța de apel reține că obligația de plată a prețului este una esențială, iar nerespectarea ei de către pârâtă este de natură să atragă sancțiunea rezilierii din culpa acesteia, apreciază că nu se mai justifică în raport de momentul la care hotărârea a fost pronunțată.

Părțile au inserat prin art. 7.4 din Contract un pact comisoriu, intervenția instanței fiind necesară pentru verificarea existenței neexecutării culpabile a unei obligații esențiale din partea pârâtei, după ce aceasta a fost pusă în întârziere.

Subliniază recurenta-reclamantă că desființarea contractului urma să se producă nu în urma pronunțării hotărârii judecătorești, ci pe baza pactului comisoriu expres, în măsura în care se confirma îndeplinirea condițiilor specifice.

Mai arată reclamanta că întrucât în cauză erau îndeplinite condițiile pentru rezilierea contractului din culpa exclusivă a pârâtei, operarea rezilierii contractului potrivit acestuia trebuia totuși constatată de către instanța de judecată.

A doua critică adusă deciziei recurată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, se critică decizia instanței de apel, din punct de vedere al interpretării greșite dată clauzei prevăzută la art. 5.4 din Contract.

Interpretând eronat dispozițiile acestei clauze, instanța de apel a subsumat clauzei prevăzută la art. 5.4 prejudiciul accesoriu rezilierii, a cărei acoperire a fost solicitată prin acțiunea introductivă.

Premisa legală a acordării prejudiciului solicitat, arată recurenta-reclamantă este consacrată de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditorul obligației neexecutate, ori prin acțiune s-a solicitat și prejudiciul pentru încetarea intempestivă din culpa exclusivă a pârâtei.

În dovedirea acestui prejudiciu, recurenta arată că a fost nevoită să efectueze o serie de cheltuieli necesare pentru achiziționarea și autorizarea Echipamentelor C., având angajați în acest sens.

Recurenta a cuantificat toate aceste prejudicii și a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.431.136 RON, raportat și la prevederile art. 7.5 alin. (3) din Contract, prin care părțile au prefigurat în mod contractual prejudiciul pe care reclamanta l-ar fi încercat la încetarea intempestivă a Contractului.

Cererea de recurs formulată de către recurenta-pârâtă Compania Națională Poșta Română SA a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat în temeiul acestor motive de nelegalitate, admiterea recursului, în principal, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în apel, în vederea suplimentării probelor administrate, iar în subsidiar, a solicitat, modificarea în parte a deciziei atacate, cu consecința respingerii în tot a apelului reclamantei și menținerea în totalitate a sentinței de fond.

O primă critică de nelegalitate a recurentei-pârâte se referă la soluția instanței de apel cu privire la cuantificarea prejudiciului solicitat. Se susține că decizia atacată cuprinde din acest punct de vedere argumente contradictorii.

Autoarea recursului arată că, deși instanța de apel reține că reclamanta a majorat unilateral tarifele fără să încheie un act adițional potrivit art. 5.6 din Contract, a omologat și a încuviințat o variantă de calcul a Raportului de expertiză contabilă, care a luat în calcul un preț unitar, căruia i se aplicase deja un indice de inflație, deși nu exista acord scris între părți în acest sens.

În continuare, se susține că omologând Varianta proprie a expertului contabil, pct. A din cadrul Raportului de expertiză refăcut, depus la data de 4 aprilie 2014 la dosarul cauzei, suma reținută ca fiind datorată de către pârâtă cuprinde inclusiv acest indice de inflație, îndepărtat de către instanța fondului și apelului prin motivarea hotărârilor pronunțate.

Recurenta-pârâtă mai precizează că nu există la dosarul cauzei un calcul de specialitate care să susțină argumentele instanței de apel, motiv pentru care solicită trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea completării/suplimentării raportului de expertiză contabilă efectuat în apel, pentru a fi determinat, cu exactitate, cuantumul real și efectiv al sumei la care pârâta este obligată la plată.

În continuarea acestui raționament, recurenta-pârâtă arată că eroarea asupra debitului principal, poartă și asupra penalităților de întârziere, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susține recurenta-pârâtă că nu este îndreptățită reclamanta la plata penalităților de întârziere, pentru că valoarea acestora nu a fost corect calculată pentru facturile aferente perioadei iunie 2009- noiembrie 2009 și pe de altă parte pentru că debitul principal nu este datorat, pentru facturile emise în perioada noiembrie 2009-aprilie 2010.

Referitor la contravaloarea facturilor fiscale emise de reclamantă până la data de 12 noiembrie 2009, recurenta-pârâtă arată că plata parțială a acestora, se datorează încălcării unei obligații esențiale a contractului, în speță majorarea tarifului de către reclamantă. în această situație, în lipsa culpei pârâtei, debitul nu este datorat.

Referitor la contravaloarea facturilor fiscale emise de către reclamantă după data de 12 noiembrie 2009 până la 1 aprilie 2010, recurenta-pârâtă susține că plata acestora nu este datorată, întrucât după notificarea excepției de neexecutare a contractului, activitățile de monitorizare și verificare a corespondenței nu au mai fost executate. Pe această perioadă, echipamentele de monitorizare au fost doar depozitate la centrele regionale ale pârâtei, serviciile menționate nemaifiind prestate de către reclamantă. în consecință, prestarea efectivă a serviciilor în această perioadă nu a fost probată de către reclamantă.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul dedus judecății, respectiv Contractul C. și nu a analizat corect și logic întregul probatoriu administrat în dosarul cauzei.

Se precizează că reclamanta nu și-a respectat obligațiile asumate prin contract, și urmare acestei atitudini culpabile a reclamantei, a fost invocată excepția de neexecutare, ulterior fiind transmisă notificarea de reziliere.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă istoricul derulării relațiilor contractuale, pentru a demonstra existența unor sincope în activitatea de monitorizare și verificare a corespondenței pârâtei. Deși aceste disfuncționalități au fost sesizate în timp util, reclamanta a refuzat cu rea credință să ridice echipamentele, preferând în schimb să blocheze activitatea acestora și să factureze serviciile ce ar fi trebuit prestate.

Recurenta-pârâtă menționează că este greșită interpretarea instanței de apel din care rezultă că simpla depozitare a unor echipamente echivalează cu activitatea de verificare și monitorizare a corespondenței și facturarea unor servicii care nu au fost prestate efectiv.

Singura probă aflată la dosarul cauzei cu privire la perioada noiembrie 2009 - aprilie 2010 sunt Pontajele aferente acestei perioade, întocmite și semnate doar de personalul angajat al reclamantei, care nu au fost însușite de către pârâtă, fiind înscrisuri preconstituite.

În condițiile în care contractul încheiat între părți a presupus obligații reciproce și interdependente privind desfășurarea activității de verificare a corespondenței, nefuncționarea echipamentelor sau manipularea necorespunzătoare a acestora de către personalul reclamantei conduce la nerealizarea scopului Contractului.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul declarat de către reclamanta SC A. SRL prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza a II-a invocat de recurenta-reclamantă, vizează aplicarea greșită a legii.

Din această perspectivă s-a pus în discuție aplicarea greșită a art. 1021 C. civ., raportat la art. 969 C. civ. și art. 7.4 din Contract.

În sprijinul acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că în speță nu se mai justifică rezilierea Contractului C., cât timp la data pronunțării hotărârii, contractul a încetat ca urmare a expirării duratei convenite.

De asemenea, se mai susține că deși constată că obligația de plată a prețului serviciilor prestate este o obligație esențială a Contractului, iar nerespectarea ei este de natură să atragă sancțiunea rezilierii acestuia din culpa pârâtei, instanța de apel reține în mod greșit că aceasta nu se mai justifică, raportat la momentul la care hotărârea ar fi pronunțată.

Acest motiv de nelegalitate este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia atacată instanța de apel a apreciat că „având în vedere durata contractului stipulată la art. 7.1 din contract (5 ani de la data semnării sale), precum și data semnării acestui contract, 09 iunie 2006, se constată că la data pronunțării prezentei hotărâri contractul ar fi încetat ca urmare a expirării duratei convenite, astfel că nu se mai justifică dispunerea de către instanța de judecată a rezilierii contractului".

Pornind de la aceste considerente ale instanței de apel, Înalta Curte deși va menține soluția pronunțată de către instanța de apel în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea rezilierii Contractului C. ca urmare a nerespectării semnificative de către pârâtă a obligațiilor contractuale de plată a serviciilor prestate de către reclamantă, va proceda la înlocuirea considerentelor care au determinat această soluție.

În realitate, prin acest petit al acțiunii, prin care se invocă mecanismul juridic al rezilierii judiciare, reclamanta încearcă să obțină o încetare culpabilă a raporturilor contractuale, pentru neplata contravalorii facturilor emise pentru plata prețului serviciilor prestate în perioada ianuarie 2009-aprilie 2010, constând în contravaloare facturi neachitate și penalități de întârziere, precum și prejudiciu accesoriu rezilierii.

În speța de față, între reclamantă în calitate de prestator și pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii, iar prin art. 7.4 părțile au prevăzut un pact comisoriu de gradul II, până la data pronunțării hotărârii de reziliere debitorul poate executa obligația și rezilierea nu mai operează.

Se reține că la data de 12 noiembrie 2009 pârâta a emis către reclamantă o notificare de suspendare a contractului, iar ulterior la data de 25 noiembrie 2009 a comunicat reclamantei o notificare de reziliere a contractului.

Se mai reține că prin minuta încheiată de reprezentanții părților la data de 20 aprilie 2010 s-a propus încetarea pe cale amiabilă a contractului începând cu data de 1 aprilie 2010. De asemenea, relevante în acest sens sunt și procesele verbale de ridicare a echipamentelor existente la dosarul cauzei.

În speță se constată că reclamanta a solicitat să se dispună rezilierea Contractului pentru neîndeplinirea unor obligații esențiale, după cum urmează: pentru neplata facturilor fiscale acceptate parțial la plată, emise în perioada 30 iunie 2009-30 noiembrie 2009 . În ceea ce privește facturile emise până la data notificării de suspendare a activității de verificare a corespondenței, Înalta Curte reține că nu se impune rezilierea pentru acest motiv, întrucât până la data pronunțării hotărârii primei instanțe, pârâta a efectuat plata acestora, astfel încât în mod corect s-a constatat că a produs efecte juridice clauza prevăzută la art. 7.4 din contract, potrivit căreia dacă până la data pronunțării hotărârii de reziliere debitorul execută obligația, aceasta nu mai operează.

În continuare, este de reținut că reclamanta a solicitat rezilierea și pentru neplata facturilor emise după data de 12 noiembrie 2009, moment la care pârâta a notificat suspendarea Contractului și a invocat excepția de neexecutare a Contractului. Cu privire la acestea, corect a reținut instanța de apel că pactul comisoriu prevăzut la art. 7.4 din Contract nu a operat, întrucât contractul a încetat prin acordul părților, conform minutei încheiate de reprezentanții acestora.

În mod judicios instanța de apel a reținut că excepția de neexecutare invocată de pârâtă nu poate produce efecte juridice, întrucât reclamanta și-a respectat obligațiile contractuale până în luna aprilie 2010, iar notificarea de suspendare a Contractului potrivit voinței pârâtei reprezintă o modificare unilaterală a Contractului ce încalcă principiul forței obligatorii a acestuia.

Deși în cauză s-a reținut o cauză de neexecutare a Contractului, instanța de apel analizând modul în care au fost îndeplinite obligațiile esențiale, constând în neîndeplinirea obligației de plată a contravalorii serviciilor prestate de către reclamantă, care ar putea fundamenta cererea de reziliere a contractului, nu a analizat îndeplinirea condițiilor cerute pentru admisibilitatea rezilierii judiciare.

Considerentele care determină această soluție, sunt justificate de faptul că încetarea contractului a avut loc în luna aprilie 2010, dată la care reclamanta a propus încetarea pe cale amiabilă a contractului, ceea ce pe plan juridic echivalează cu încetarea contractului de comun acord, ceea ce nu este de natură să activeze pactul comisoriu prevăzut la art. 7.4 din Contract sau să antameze plata vreunei despăgubiri.

În consecință, în mod corect instanța a dat eficiență dispozițiilor contractuale privind plata penalităților de întârziere, care reprezintă o veritabilă clauză penală de natură să acopere lipsa de folosință a facturilor neachitate la termen.

Înalta Curte urmează a examina în continuare motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 7.5 alin. (3) din Contract care conferă dreptul reclamantei de a solicita prejudiciul în cuantum de 1.431.136 lei pentru încetarea intempestivă a Contractului.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. evocat de recurenta-reclamantă, vizează situațiile in care judecătorii fondului procedează la interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății, în speță Contractul C., din acest punct de vedere, clauza prevăzută la art. 7.5 alin. (3) fiind clară și precisă, dând dreptul la despăgubiri în cazul denunțării unilaterale a Contractului.

Critica de nelegalitate este nefondată.

Astfel, se constată că suma solicitată de către reclamantă cu titlu de prejudiciu este compusă din valoarea neamortizată a mijloacelor fixe achiziționate în cadrul Contractului C., cheltuieli determinate de relocarea echipamentelor și cheltuieli aferente disponibilizării personalului reclamantei care deservea funcționarea echipamentelor, aceasta urmând a fi datorată în situația în care Contractul ar fi încetat prin denunțare unilaterală.

Se constată că aceste daune-interese reprezintă un prejudiciu accesoriu rezilierii, or în cauza de față a fost reținută de către instanța de apel neexecutarea culpabilă din partea pârâtei a obligației de plată a facturilor, sancționată potrivit voinței comune a părților conform clauzei penale inserată în Contract.

În condițiile în care în speța de față denunțarea unilaterală nu s-a produs, ambele instanțe de fond nu au analizat condițiile pentru constatarea rezilierii judiciare, acest prejudiciu accesoriu rezilierii nefiind datorat de către pârâtă.

Analizând recursul declarat de către pârâtă, raportat la criticile invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că acesta este fondat, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. vizează cazurile de modificare a hotărârii, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din analizarea deciziei atacate și a motivelor de recurs formulate, rezultă că hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât considerentele nu justifică soluția pronunțată în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului solicitat de către reclamantă, prin omologarea variantei expertizei contabile depusă la dosarul cauzei la data de 4 aprilie 2014.

Înalta Curte arată că motivarea hotărârii judecătorești presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate. în speță, motivarea deciziei instanței de apel nu se conformează acestor cerințe legale sus menționate, întrucât argumentele instanței de apel nu susțin soluția din dispozitiv cu privire la debitul principal și pe cale de consecință la penalitățile de întârziere aplicate acestuia.

Se reține că soluționând apelul reclamantei, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ. raportat la clauza contractuală prevăzută la art. 5.6 din Contract, care condiționează modificarea tarifului prevăzut inițial la art. 5.4 alin. (2), de existența acordului prealabil scris al părților contractante. În consecință, instanța de apel a statuat în mod corect în sensul că în lipsa acordului scris al părților asupra aplicării indicelui de inflație, tariful unitar contractual stabilit de părți, respectiv prețul de 37.040 RON/lună pentru fiecare Unitate de Verificare este aplicabil și facturilor viitoare.

În ceea ce privește calculul de specialitate cu privire la debitul principal, în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă, instanța de apel încuviințând pentru ambele părți de două ori obiecțiuni, în final, instanța omologând Varianta proprie a expertului contabil pct. A din cadrul Raportului de expertiză refăcut depus la dosar la data de 4 aprilie 2014.

Față de cele ce preced, se constată că soluția instanței de apel cu privire la stabilirea sumei solicitată de către reclamantă cu titlu de prejudiciu aferent neachitării facturilor fiscale emise, raportat la tariful unitar contractual stabilit de către părți la prețul de 37.040 RON/lună a fost pronunțată fără a avea la bază un calcul de specialitate care să determine cu exactitate cuantumul real și efectiv al sumei la care pârâta a fost obligată.

În consecință, Înalta Curte, constată că motivarea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește determinarea debitului principal, ceea ce justifică aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării raportului de expertiză contabilă efectuat în apel pentru a fi determinat, cu exactitate cuantumul real și efectiv al sumei la care pârâta a fost obligată la plată.

În continuare, Înalta Curte urmează a examina criticile recurentei-pârâte referitoare la cuantificarea prejudiciului solicitat și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate la valoarea debitului restant.

Criticile recurentei-pârâte au vizat din acest punct de vedere două aspecte, unul legat de lipsa culpei în achitarea parțială a acestora. Un alt aspect, a vizat facturile emise după luna noiembrie 2009 până la data de 1 aprilie 2010, care în opinia sa nu sunt datorate, întrucât în această perioadă nu au mai fost prestate activități de monitorizare și verificare a corespondenței.

Potrivit art. 5.4 din Contract pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor de plată, pârâta trebuie să suporte o penalitate de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere, calculată la valoarea debitului restant.

În raport de data scadenței obligației de plată a prețului serviciilor prestate ca fiind de cel mult 7 zile de la primirea facturii fiscale de către beneficiar, prin intermediul clauzei prevăzută la art. 5.4 din contract, părțile au prevăzut suportarea de penalități, atât pentru neexecutare cât și pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către pârâtă.

Potrivit calculului de specialitate efectuat prin expertiza contabilă și considerentelor instanței de apel, se constată că debitul datorat de către pârâtă este reprezentat de tariful neachitat potrivit facturilor emise și depuse la dosar, calculul fiind efectuat în raport de ultima factură acceptată la plată, fără actualizarea indicelui de inflație și de debitul rest de plată pentru facturile refuzate la plată emise după noiembrie 2009.

Dând eficiență motivului care a condus la casarea deciziei recurată în ceea ce privește debitul principal, înalta Curte reținând eroarea cu privire la cuantificarea acestuia în lipsa unui calcul de specialitate raportat la statuările corecte ale instanței de apel în ceea ce privește tariful contractual, care este unul fix, neputând fi modificat decât prin acordul scris al părților, condiție prevăzută ad validitatem, pe cale de consecință, în virtutea caracterul accesoriu al daunelor interese solicitate cu titlu de penalități, se constată că această eroare poartă și asupra sumei stabilită cu titlu de penalități.

În acest sens, în rejudecare, instanța va dispune completarea probatoriului, în sensul de a se determina un calcul al penalităților datorate de către pârâtă, distinct, pentru fiecare factură neachitată.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci „când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Acest motiv a fost argumentat de către recurenta-pârâtă raportat la Contractul încheiat între părți, care a presupus obligații reciproce și interdependente.

Potrivit susținerilor recurentei, denaturarea actului constă în nereținerea culpei reclamantei în executarea activității de verificare și monitorizare, ceea ce reprezintă temei pentru invocarea excepției de neexecutare a Contractului.

Este de menționat că cenzura instanței de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv, nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înțeles al termenilor cuprinși în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greșită din punct de vedere legal al actului dedus judecății.

Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-pârâte care vizează disfuncționalitățile semnalate de Direcțiile Regionale de Poștă vizează aspecte de fapt, care nu pot constitui obiect de analiză în această etapă procesuală.

În ceea ce privește temeinicia invocării excepției de neexecutare a Contractului, întemeiată pe disfuncționalitățile menționate în cererea de recurs, Înalta Curte trimite la considerentele anterior dezvoltate în cadrul recursului reclamantei, unde s-a reținut că aceasta nu este întemeiată. Notificarea de suspendare a Contractului nu poate produce efecte juridice, iar pactul comisoriu inserat în contract nu a operat, contractul încetând ca urmare a acordului părților.

În consecință, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

Întrucât soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale analizate potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, iar decizia recurată va fi casată, cauza urmând să fie trimisă Curții de apel pentru rejudecare, în ceea ce privește aspectele menționate.

În raport de soluția pronunțată de către instanța de recurs, și văzând cererile accesorii formulate de către ambele recurente privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, înalta Curte constată că acestea nu pot fi acordate în această etapă procesuală, judecata urmând în ceea ce privește fondul cauzei urmând a fi reluată de către instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 390/2014 din 4 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Compania Națională Poșta Română SA împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2015.