ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1649/2019

Ședința publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 02.08.2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională "Poșta Română" S.A., a solicitat să se dispună:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., art. 969, art. 1020-1021 C. civ., art. 46 și următoarele din Decretul-Lege nr. 31/1954 și art. 251 din Legea nr. 31/1990, contractul nr. x/7511/18.12.2008.

Prin sentința civilă nr. 6456 din 16 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională "Poșta Română" S.A., ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 6456 din 16 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 443 A din 1 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 6456/16.11.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost schimbată sentința atacată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 1.170.413,24 RON debit și 1.170.413,24 RON penalități. S-a respins capătul 3 al acțiunii ca inadmisibil.

La 7 martie 2018, pârâta Compania Națională "Poșta Română" S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 443 A din 1 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea pretențiilor reclamantei cu privire la capetele 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată.

Totodată, în cazul admiterii recursului și casării deciziei atacate, recurenta a solicitat instanței de recurs întoarcerea executării și repunerea în situația anterioară cu privire la sumele pe care le-a achitat în baza deciziei executorii pronunțate de curtea de apel, având în vedere că intimata a solicitat executarea silită în baza încheierii de executare silită din 20.02.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/2018.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, ca hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 969 și art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864.

Astfel, a apreciat că instanța de apel a dat o interpretare eronată clauzei prevăzute în art. 3.4 din contract, reținând că aceasta nu operează în cazul unei reorganizări interne, însă arată că această clauză operează în caz de reorganizare, inclusiv internă și are ca efect încetarea contractului, fiind stipulată în contract la capitolul "Durata contractului", în cuprinsul căruia se prevăd, pe lângă durata contractului și modalitățile de încetare a contractului.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în temeiul art. 3.4 din contractul nr. x/7511/18.12.2008 a înaintat intimatei-reclamante notificarea nr. x din 12.08.2010 privind încetarea contractului și a tuturor actelor adiționale dintre părți, astfel că termenul de "reorganizare" din cuprinsul art. 3.4 din contract nu vizează strict fuziunea sau absorbția, în baza cărora să rezulte un nou angajator, ci orice fel de reorganizare a angajatorului.

De asemenea, recurenta a mai arătat și faptul ca reclamanta nu a învestit instanța cu un capăt de cerere prin care să solicite constatarea continuării contractului ulterior notificării nr. x/12.08.2010 sau un capăt de cerere prin care să ceară desființarea contractului nr. x/7511/18.12.2008 și a actelor adiționale nr. x și nr. 2/114.2/265/19.03.2010, cu plata de daune interese. Prin urmare, a considerat că notificarea nr. x/12.08.2010 este cea care trebuie avută în vedere la dezlegarea pricinii, în raport de pretențiile cuprinse în cererea de chemare în judecată, în sensul că între părți relația contractuală a încetat în baza art. 3.4.

Printr-o altă critică a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că între părți contractul nu a încetat și, prin urmare, nereturnarea facturilor fiscale din x/2010 și din 30.11.2010 în termenul de 5 zile prevăzut de art. 5.2 teza a II-a din contract și acceptarea la plată a facturii din 30.09.2010 "fac dovada obligațiilor datorate potrivit celor consemnate în cuprinsul lor în conformitate atât cu prevederile contractuale arătate, cât și cu cele ale art. 46 Codul comercial 1887 în forma în vigoare la data încheierii contractului de prestări servicii".

A susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a faptului că între părți contractul nu mai era în ființă la data emiterii facturilor fiscale a căror plată o pretinde intimata, fiind emise după data de 12.09.2010, după încetarea contractului. Totodată, a arătat că facturile fiscale evocate nu au fost acceptate la plată de către recurentă, fiind contestate și restituite, astfel cum reiese din adresa nr. x/18.01.2011, deoarece au fost emise ulterior încetării contractului, iar termenul de 5 zile de returnare a facturilor nu mai operează câtă vreme contractul nu mai era în ființă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că nu poate fi reținută susținerea instanței de apel în sensul că instanța fondului ar fi trebuit să analizeze probatoriul administrat relativ la Codul comercial și astfel, în lipsa existenței contractului încheiat între părți, fiecare factură fiscală în parte constată un alt raport juridic între părți și deci un alt contract în formă simplificată.

Prin urmare, a arătat că în mod corect instanța fondului a analizat cererea de chemare în judecată în limita temeiului juridic invocat de reclamantă, iar susținerea intimatei potrivit căreia din corespondența purtată între părți rezultă efectuarea serviciilor medicale nu corespunde adevărului; adresa nr. x/10.09.2010 și adresa nr. x/13.09.2010 au reprezentat solicitări care nu s-au materializat într-o prestare de servicii, așa cum în mod corect s-a reținut și în raportul de expertiză invocat de instanța fondului.

A mai susținut recurenta și faptul că pretențiile solicitate de reclamanta prin capătul 1 de cerere nu au caracter cert, lichid și exigibil. De asemenea, a considerat că în mod corect tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale, întrucât nu există un contract valabil încheiat între părți, nu există prejudiciu, nu există culpa pârâtei, nu se poate vorbi în speță de o punere în întârziere a pârâtei și nu există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Totodată, referitor la obligarea la plata penalităților de întârziere pretinse de intimată, recurenta a arătat ca acestea au caracter accesoriu față de cererea de obligare la plata contravalorii facturilor fiscale, motiv pentru care și acordarea acestora este netemeinică și nelegală.

Cu privire la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea inexistenței unui drept al pârâtei de reziliere unilaterală a contractului, recurenta a menționat ca este de acord cu argumentele instanței de apel în sensul ca acesta este inadmisibil. Totodată, învederează că nu este de acord cu motivarea că s-ar fi formulat o cerere în realizarea dreptului constând în obținerea plății serviciilor prestate ulterior notificării, deoarece acțiunea formulată nu are un astfel de capăt de cerere.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la 12 aprilie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat în principal admiterea excepției tardivității recursului, admiterea excepției nulității cererii de recurs conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respingerea capătului de cerere având ca obiect întoarcerea executării ca inadmisibil și, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimată prin întâmpinare și a reiterat cele susținute în cererea de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L a depus un punct de vedere la raportul întocmit în cauză, prin care a achiesat la concluziile acestuia de la punctele 1 și 3, însă a arătat că nu este de acord cu privire la opinia magistratului-asistent raportor referitor la încadrarea criticilor invocate de recurentă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile tardivității și nulității recursului invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, stabilind termen de judecată la 24 septembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul interpretării greșite a clauzei prevăzute la art. 3.4 din contractul încheiat de părți, susținând că părțile ar fi convenit asupra instituirii unui caz distinct de încetare a contractului și că acesta ar fi aplicabil și în situația reorganizării interne, cum este restructurarea organizațională și strategică realizată în baza H.G. nr. 572/2010.

Conform clauzei de la art. 3.4 din contract:

"în cazul în care Beneficiarul se reorganizează, prin fuziune, absorbție sau alte forme, acesta are obligația de a notifica în scris Prestatorul cu cel puțin 30 de zile de data modificării respective și de a efectua plata tuturor serviciilor efectuate de Prestator până la această dată. În acest caz, părțile pot conveni și cesiunea contractului în favoarea angajatorului care a preluat personalul Beneficiarului, prin semnarea de acte adiționale."

Această clauză contractuală instituie în sarcina recurentei-pârâte, ca beneficiar, obligația ca, în caz de reorganizare sub orice formă, să notifice pe intimata-reclamantă, în calitate de prestator de servicii, cu privire la reorganizare și să plătească serviciile efectuate de prestator până la data reorganizării.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în mod judicios instanța de apel a analizat natura și înțelesul clauzei contractuale prevăzute la art. 3.4 din cuprinsul convenției părților, dând, astfel, corect eficiență juridică acesteia în conformitate cu voința internă a părților contractante, dat fiind faptul că, potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

În mod corect instanța de apel a constatat că prin art. 3.4 din contractul nr. x/7511/2008 nu se instituie o cauză de denunțare a contractului de către beneficiar, nefiind folosit în cuprinsul articolului acest termen.

La art. 3.2 din contract au fost enumerate în mod limitativ cazurile de încetare a contractului, care se completează cu prevederile art. 9.1 din contract referitoare la rezilierea contractului în caz de neexecutare culpabilă și cu dispozițiile art. 1020-1021 C. civ. de la 1864 care prevăd posibilitatea încetării contractului prin reziliere.

Astfel, reorganizarea recurentei Compania Națională "Poșta Română" S.A. nu se încadrează în prevederile art. 3.2 lit. b) din contract, referitoare la dizolvare sau lichidare, ca și cauze de încetare a contractului.

Deși reorganizarea la care a fost supusă recurenta conform H.G. nr. 572/2010 se include în noțiunea generică folosită de art. 3.4. teza I din contract, doar în situația de reorganizare ce are ca rezultat preluarea personalului beneficiarului s-a stipulat posibilitatea ca părțile să convină cesiunea contractului în favoarea noului angajator, prin semnarea de acte adiționale.

Indiferent de modul în care se interpretează prevederile art. 3.4. teza a II-a din contract, respectiv dacă ar reglementa sau nu o cauză de încetare pentru situația reorganizării, în speță este lipsită de relevanță o asemenea analiză, din moment ce nu este incidentă situația premisă a transferării personalului beneficiarului către un alt angajator ca urmare a restructurării activității Companiei Naționale "Poșta Română" - S.A. în baza H.G. nr. 572/2010.

Susținerea recurentei potrivit căreia relația contractuală dintre părți a încetat în baza art. 3.4. ca urmare a notificării nr. x/12.08.2010, ce are semnificația unei denunțări unilaterale, nu poate fi primită. Instanța de apel a constatat în mod legal că o asemenea posibilitate de încetare a contractului prin denunțare unilaterală nu este prevăzută nici de clauzele contractuale, respectiv de art. 3.2 sau de art. 3.4 și nici de prevederile legale aplicabile, reprezentând o încălcare a forței obligatorii a contractului prevăzută de art. 969 C. civ. de la 1864.

Criticile privind nereturnarea facturilor fiscale din x/2010 și din 30.11.2010 în termenul de 5 zile prevăzut de art. 5.2 teza a II-a din contract și acceptarea la plată a facturii din 30.09.2010, recurenta susținând că aceste facturi nu fac dovada obligațiilor datorate întrucât nu au fost acceptate la plată și au fost emise după data încetării contractului, respectiv 12.09.2010, fac trimitere la toate apărările, probele și aspectele invocate în fața instanțelor de fond și nu pot fi analizate de Înalta Curte, în raport cu caracterul nedevolutiv al recursului.

Celelalte susțineri referitoare la nerealizarea de către intimata-reclamantă a serviciilor a căror contravaloare o solicită, la modalitatea în care s-a desfășurat corespondența dintre părți, precum și la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale nu vor fi analizate, recursul fiind limitat la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, criticile și susținerile menționate tind spre reanalizarea situației de fapt și a probatoriului administrat, aspect inadmisibil în cadrul recursului.

Instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 43 din Codul comercial din 1887 coroborate cu prevederile art. 9.4 din contract, constatând cu justețe că părțile au convenit că debitorul este de drept în întârziere la împlinirea termenului stipulat contractual, fără a fi necesară o notificare de punere în întârziere, în conformitate cu dispozițiile art. 1079 alin. (2) pct. 2 C. civ. de la 1864. Totodată, instanța de apel, în mod corect, stabilind debitul principal datorat de recurenta-pârâtă, a dispus obligarea acesteia și la plata penalităților de întârziere către intimata-reclamantă, conform clauzei penale prevăzute la art. 9.2 din contract și în acord cu dispozițiile art. 1066 C. civ. de la 1864 și prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002.

În ceea ce privește cererea formulată de recurentă prin care s-a solicitat întoarcerea executării silite și repunerea în situația anterioară, conform art. 723 C. proc. civ., în ipoteza desființării titlului executoriu, Înalta Curte constată că aceasta nu se impune a fi analizată, având în vedere soluția pronunțată în recurs, care a confirmat hotărârea pronunțată de instanța de apel, astfel încât ipoteza textului legal invocat nu este îndeplinită.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Compania Națională "Poșta Română" S.A. împotriva deciziei civile nr. 443A din 1 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Compania Națională "Poșta Română" S.A. împotriva deciziei civile nr. 443A din 1 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2019.