ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4054/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, r eclamantele T.M.A.E. și B.M.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., obligarea acesteia la emiterea titlurilor de plată pentru suma de 250.000 lei pentru fiecare (total 500.000 lei), reprezentând măsuri reparatorii cuvenite, potrivit Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și obligarea de a vira în conturile reclamantelor sumele de bani respective. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că prin notificarea nr. 37/2001 au solicitat restituirea imobilului situat în orașul Hațeg, str. Tudor Vladimirescu, jud. Hunedoara, compus din construcție, teren aferent în suprafață de 3160 mp, notificarea fiind soluționată de Primăria Orașului Hațeg prin Dispoziția nr. 297/2002.

S-a mai arătat că dosarul a fost soluționat prin emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008, reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 924.464,04 lei. Prin cererile de opțiune din 21 ianuarie 2009 reclamantele au solicitat să li se emită titlurile de plată și titlurile de conversie, precizând că, urmare a cererii, au fost emise numai titlurile de conversie, nu și titlurile de plată.

Au mai susținut reclamantele că în privința cererii de emitere a titlurilor de plată nu pot fi reținute argumente conform cărora legea nu prevede un termen în acest sens, având în vedere că dreptul de creanță reprezintă o valoare patrimonială cu caracteristicile unui bun, în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, invocând hotărârea dată în cazul Ramadhi și alții împotriva B. S-a opinat că termenul de 2 ani pentru plata efectivă a sumei de 500.000 lei începe să curgă de la data emiterii titlului de plată, astfel încât pârâta, prin refuzul de a da curs cererii, prelungește în mod nejustificat și arbitrar acest termen, situație inacceptabilă din perspectiva art. 6 paragr.

1 din CEDO. Relativ la virarea efectivă a sumei de 250.000 lei pentru fiecare, reclamantele au apreciat că termenele și condițiile impuse prin dispozițiile interne - art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției. În ceea ce privește depășirea unei durate rezonabile a procedurii, au fost invocate cauzele Belasin împotriva României, Brumărescu împotriva României., opinându-se că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea într-un termen rezonabil a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative.

Au apreciat reclamantele că nu este îndeplinită nici cerința existenței unui just echilibru, fiind puse în situația de a mai aștepta încă 2 ani, suportând astfel o sarcină excesivă și exorbitantă care nu poate fi justificată. Pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat și excepția prematurității cererii de chemare în judecată în raport cu dispozițiile art. 18 2 din H.G. nr. 128/2008 și art. 18 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe fondul cauzei solicitând respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 5838 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prematurității invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Pe fondul cauzei, instanța a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că , în cazul de față, este indiscutabil faptul că dreptul afirmat de reclamante este născut și actual, având în vedere că Decizia nr. 3445 din 10 noiembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezintă un drept de creanță care s-a născut în patrimoniul reclamantelor. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că la data de 30 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010 , act normativ care, la art. III, prevede că emiterea titlurilor de plată prevăzute la art. VII din Legea nr. 247/2005 se suspendă pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a actului normativ.

Reținând și dispozițiile art. 18 2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prima instanță a constatat că legiuitorul, din rațiuni ce țin de interesul general public al menținerii echilibrului bugetar, pe de o parte, a suspendat pe o durată de 2 ani emiterea titlurilor de plată, iar, pe de altă parte, a prevăzut ca plata efectivă să se facă în ordinea depunerii cererilor de opțiune. În aceste condiții, judecătorul fondului a apreciat că nu se poate reține nicio culpă în sarcina pârâtei, în ceea ce privește faptul că nu a procedat la emiterea titlurilor de plată și la plata efectivă către reclamante a despăgubirilor cuvenite, neexistând un refuz nejustificat sau nesoluționarea culpabilă a cererii reclamantelor.

A fost de asemenea invocată jurisprudența CEDO, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a statuat că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă, ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității, reținându-se că o atare apreciere denotă faptul că măsurile dispuse de legiuitor prin dispozițiile legale în discuție constituie o ingerință care respectă cerința proporționalității, din moment ce astfel de măsuri sunt considerate de CEDO compatibile cu prevederile Convenției. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs T.M.A.E.

și B.M.A., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate. Au susținut recurentele că argumentele extrase din hotărârea CEDO nu au nicio legătură cu obiectul cauzelor în care a fost pronunțată, prima instanță ignorând soluția pronunțată în spețele conexe, respectiv de constatare a încălcărilor Convenției și de obligare a statului român la plata despăgubirilor. A fost redată în extras decizia CEDO apreciată relevantă pronunțată în spețele conexe, respectiv cea a I.F.S., opinându-se că prin această hotărâre s-a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, urmare a neemiterii titlului de despăgubire și neplății sumelor în speță.

Au susținut recurentele că aprecierea instanței de fond în sensul că acestea ar avea drepturi teoretice și iluzorii, iar Convenția protejează drepturi concrete și efective, este total netemeinică, în contextul în care dreptul de creanță născut prin emiterea deciziei CCSD reprezintă o valoare patrimonială având caracteristicile unui bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Recurentele au opinat că sunt pe deplin îndrituite a solicita obligarea A.N.R.P. la emiterea titlurilor de plată, neputând fi reținute argumente conform cărora legea nu prevede un termen în acest sens, o altă interpretare fiind de natură a da naștere arbitrariului. În ceea ce privește cererea de obligare la virarea efectivă a sumei, recurentele au susținut că dispozițiile interne aplicabile sunt cele ale art. 3 din O.U.G.

nr. 62/2010 și ale art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, apreciind totodată că termenele și condițiile impuse prin acestea sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, referitoare la dreptul la un proces echitabil și cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției. S-a opinat că, în esență, aplicarea celor două texte de lege aduce atingere dreptului recurentelor de a le fi soluționată cererea de acordare a măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil, precum și dreptului de proprietate asupra unui bun, respectiv cel recunoscut prin decizia C.C.S.D. nr. 3445 din 10 noiembrie 2008. Au fost invocate dispozițiile art. 21 alin. (2) din Constituția României, conform cărora dacă există neconcordanță între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile convenției, dispozițiile din urmă au prioritate.

Au apreciat recurentele că aspectele de natură financiară nu pot fi opuse, în condițiile în care Curtea Europeană s-a pronunțat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurente și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru motivele expuse în continuare: În speța de față, în urma soluționării Notificării nr. 37/2001, prin care reclamantele au solicitat restituirea imobilului situat în orașul Hațeg, str. Tudor Vladimirescu, Județul Hunedoara, compus din construcție, teren aferent în suprafață de 3.160 mp, Primăria Orașului Hațeg a emis Dispoziția nr. 297/2002.

Ulterior, dosarul înaintat pârâtei a fost soluționat prin emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008, reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 924.464,04 lei. Prin cererile de opțiune din 21 ianuarie 2009, reclamantele au solicitat să li se emită titlurile de plată și titlurile de conversie, fiind emise titlurile de conversie în cuantum de 212.232,02 fiecare, reprezentând un număr total de 212.232 acțiuni financiare. Întrucât titlurile de plată nu au fost emise, reclamantele au formulat cererea nr. 27813/RG din 13 mai 2011 prin care au solicitat pârâtei ca în termen de 30 de zile să procedeze la emiterea titlurilor de plată și la plata efectivă a despăgubirilor în numerar.

În cauză, este necontestat că recurentele - reclamante sunt titularele Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008 pentru despăgubiri în sumă de 924.464,04 lei, iar cererile de opțiune formulate de acestea au fost înregistrate din 21 ianuarie 2009. Prin sentința recurată, Curtea de apel a respins excepția prematurității acțiunii formulate, pe fondul cauzei respingând acțiunea, ca neîntemeiată. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, reglementează procedura de acordare a despăgubirii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, cu parcurgerea unor anumite etape, iar instanța are de cenzurat atitudinea pârâtei A.N.R.P. în îndeplinirea obligațiilor legale într-un termen rezonabil, în cadrul procedurii administrative, pentru a nu se ajunge la o încălcare a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Din această perspectivă se constată că prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, emiterea titlurilor de plată prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată pentru o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență. Prin art. II din Legea nr. 117/2012, publicată în M. Of. nr. 456 din 6 iulie 2012, a fost modificat art. III din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că perioada de suspendare a emiterii titlurilor de plată prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost prelungită până la data de 15 mai 2013, ceea ce face ca acțiunea să nu fie prematură, așa cum corect a reținut și instanța de fond, ci condiționată de termenul stabilit de legiuitor.

Înalta Curte observă că termenul de suspendare, stabilit de legiuitor inițial la 2 ani și prelungit, ulterior, prin modificarea de către Legea nr. 117/2012 a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, până la data de 15 mai 2013, nu este lăsat la aprecierea instanței, fiind conform dispozițiilor constituționale. Astfel, prin Deciziile nr. 1242/2011, nr. 1365/2011, nr. 1602/2011, nr. 168/2012 și nr. 499/2012, Curtea Constituțională a statuat că art. III din O.U.G. nr. 62/2010 este constituțional, textul criticat neaducând atingere existenței dreptului de proprietate, ci prevăzând o modalitate temporară de exercitare a acestui drept.

A mai argumentat Curtea Constituțională că măsura suspendării prevăzută de textul legal criticat nu echivalează cu imposibilitatea valorificării dreptului de creanță asupra statului, fapt ce ar contraveni dispozițiilor art. 44 din Constituție, ci reprezintă reglementarea unei modalități de valorificare determinată de contextul economic actual, caracterizat prin restrângeri de natură bugetară și de dificultăți în menținerea echilibrului bugetar (în acest sens și deciziile nr. 188/2010, nr. 872/2010 și nr. 874/2010). S-a apreciat de asemenea că măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, reprezentând o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate.

Contrar concluziei la care a ajuns prima instanță, Înalta Curte constată că acțiunea formulată este în parte întemeiată, emiterea titlului de plată fiind însă condiționată de termenul stabilit de legiuitor prin dispoziții legale cu privire la care Curtea Constituțională, pronunțându-se, a statuat că sunt constituționale, așa cum s-a arătat mai sus. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamante, va modifica sentința atacată și va obliga autoritatea publică pârâtă să emită titlul de plată în termen de 30 de zile de la data de 15 mai 2013. Văzând cererea de cheltuieli de judecată formulată de recurente, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite cererea și va dispune obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de T.M.A.E. și B.M.A. împotriva Sentinței civile nr. 5838 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite în parte acțiunea și obligă autoritatea pârâtă să emită titlul de plată în termen de 30 de zile de la data de 15 mai 2013. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Obligă intimata - pârâtă A.N.R.P. la plata sumei de 2.500 lei, cheltuieli de judecată către recurentele - reclamante. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2012.