ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4054/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4054/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, r

eclamantele T.M.A.E. și B.M.A. au solicitat,

în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., obligarea acesteia la emiterea titlurilor

de plată pentru suma de 250.000 lei pentru fiecare (total 500.000 lei),

reprezentând măsuri reparatorii cuvenite, potrivit Deciziei nr. 3445 din 10

noiembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

precum și obligarea de a vira în conturile reclamantelor sumele de bani

respective.

În motivarea cererii, reclamantele au

arătat că prin notificarea nr. 37/2001 au solicitat restituirea imobilului

situat în orașul Hațeg, str. Tudor Vladimirescu, jud. Hunedoara, compus din

construcție, teren aferent în suprafață de 3160 mp, notificarea fiind

soluționată de Primăria Orașului Hațeg prin Dispoziția nr. 297/2002.

S-a mai arătat că dosarul a fost

soluționat prin emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008, reprezentând titlul

de despăgubire în cuantum de 924.464,04 lei.

Prin cererile de opțiune din 21

ianuarie 2009 reclamantele au solicitat să li se emită titlurile de plată și

titlurile de conversie, precizând că, urmare a cererii, au fost emise numai

titlurile de conversie, nu și titlurile de plată.

Au mai susținut reclamantele că în

privința cererii de emitere a titlurilor de plată nu pot fi reținute argumente

conform cărora legea nu prevede un termen în acest sens, având în vedere că

dreptul de creanță reprezintă o valoare patrimonială cu caracteristicile unui

bun, în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, invocând hotărârea dată în cazul Ramadhi și alții împotriva B.

S-a opinat că termenul de 2 ani pentru

plata efectivă a sumei de 500.000 lei începe să curgă de la data emiterii

titlului de plată, astfel încât pârâta, prin refuzul de a da curs cererii,

prelungește în mod nejustificat și arbitrar acest termen, situație

inacceptabilă din perspectiva art. 6 paragr. 1 din CEDO.

Relativ la virarea efectivă a sumei de

250.000 lei pentru fiecare, reclamantele au apreciat că termenele și condițiile

impuse prin dispozițiile interne - art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

- sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 al Convenției.

În ceea ce privește depășirea unei

durate rezonabile a procedurii, au fost invocate cauzele Belasin împotriva

României, Brumărescu împotriva României., opinându-se că lipsa de fonduri nu

poate justifica neaplicarea într-un termen rezonabil a unei hotărâri

definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități

administrative.

Au apreciat reclamantele că nu este

îndeplinită nici cerința existenței unui just echilibru, fiind puse în situația

de a mai aștepta încă 2 ani, suportând astfel o sarcină excesivă și exorbitantă

care nu poate fi justificată.

Pârâta A.N.R.P. a formulat

întâmpinare, prin care a invocat și excepția prematurității cererii de chemare

în judecată în raport cu dispozițiile art. 18

2

din H.G. nr. 128/2008

și art. 18

2

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe fondul cauzei

solicitând respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată.

Prin Sentința

civilă nr. 5838 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, a fost

respinsă excepția prematurității invocată de pârâtă prin întâmpinare. Pe fondul

cauzei, instanța a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că

,

în cazul de față, este indiscutabil faptul că dreptul afirmat de reclamante

este născut și actual, având în vedere că Decizia

nr. 3445 din 10 noiembrie 2008 emisă de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezintă un drept de creanță care s-a

născut în patrimoniul reclamantelor.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut

că la data de 30 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010

, act normativ care, la art. III,

prevede că emiterea titlurilor de plată prevăzute la art. VII din Legea nr. 247/2005

se suspendă pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a actului

normativ.

Reținând și dispozițiile art. 18

2

lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prima instanță a

constatat că legiuitorul, din rațiuni

ce țin de interesul general public al menținerii echilibrului bugetar, pe de o

parte, a suspendat pe o durată de 2 ani emiterea titlurilor de plată, iar, pe

de altă parte, a prevăzut ca plata efectivă să se facă în ordinea depunerii

cererilor de opțiune.

În aceste condiții, judecătorul

fondului a apreciat că nu se poate reține nicio culpă în sarcina pârâtei, în

ceea ce privește faptul că nu a procedat la emiterea titlurilor de plată și la

plata efectivă către reclamante a despăgubirilor cuvenite, neexistând un refuz

nejustificat sau nesoluționarea culpabilă a cererii reclamantelor.

A fost de asemenea invocată jurisprudența

CEDO, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, prin care s-a statuat că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor

pe o perioadă mai lungă, ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile

să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și

interesul general al colectivității, reținându-se că o atare apreciere denotă

faptul că măsurile dispuse de legiuitor prin dispozițiile legale în discuție

constituie o ingerință care respectă cerința proporționalității, din moment ce

astfel de măsuri sunt considerate de CEDO compatibile cu prevederile Convenției.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs T.M.A.E. și B.M.A., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate.

Au susținut recurentele că argumentele

extrase din hotărârea CEDO nu au nicio legătură cu obiectul cauzelor în care a

fost pronunțată, prima instanță ignorând soluția pronunțată în spețele conexe,

respectiv de constatare a încălcărilor Convenției și de obligare a statului

român la plata despăgubirilor.

A fost redată în extras decizia CEDO

apreciată relevantă pronunțată în spețele conexe, respectiv cea a I.F.S.,

opinându-se că prin această hotărâre s-a reținut încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, urmare a neemiterii titlului de despăgubire și

neplății sumelor în speță.

Au susținut recurentele că aprecierea

instanței de fond în sensul că acestea ar avea drepturi teoretice și iluzorii,

iar Convenția protejează drepturi concrete și efective, este total netemeinică,

în contextul în care dreptul de creanță născut prin emiterea deciziei CCSD

reprezintă o valoare patrimonială având caracteristicile unui bun în sensul art.

1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1.

Recurentele au opinat că sunt pe

deplin îndrituite a solicita obligarea A.N.R.P. la emiterea titlurilor de plată,

neputând fi reținute argumente conform cărora legea nu prevede un termen în

acest sens, o altă interpretare fiind de natură a da naștere arbitrariului.

În ceea ce privește cererea de

obligare la virarea efectivă a sumei, recurentele au susținut că dispozițiile

interne aplicabile sunt cele ale art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010 și ale art. 3 lit.

h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, apreciind totodată că termenele și

condițiile impuse prin acestea sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată

prin Legea nr. 30/1994, referitoare la dreptul la un proces echitabil și cu art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției.

S-a opinat că, în esență, aplicarea

celor două texte de lege aduce atingere dreptului recurentelor de a le fi

soluționată cererea de acordare a măsurilor reparatorii într-un termen

rezonabil, precum și dreptului de proprietate asupra unui bun, respectiv cel

recunoscut prin decizia C.C.S.D. nr. 3445 din 10 noiembrie 2008.

Au fost invocate dispozițiile art. 21 alin.

(2) din Constituția României, conform cărora dacă există neconcordanță între

normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile convenției,

dispozițiile din urmă au prioritate.

Au apreciat recurentele că aspectele

de natură financiară nu pot fi opuse, în condițiile în care Curtea Europeană

s-a pronunțat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate justifica

neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care

cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât

obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.

Examinând sentința atacată prin prisma

criticilor formulate de recurente și în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că  recursul este fondat, în limitele

și pentru motivele expuse în continuare:

În speța de față, în urma soluționării

Notificării nr. 37/2001, prin care reclamantele au solicitat restituirea

imobilului situat în orașul Hațeg, str. Tudor Vladimirescu, Județul Hunedoara,

compus din construcție, teren aferent în suprafață de 3.160 mp, Primăria

Orașului Hațeg a emis Dispoziția nr. 297/2002.

Ulterior, dosarul înaintat pârâtei a

fost soluționat prin emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008, reprezentând titlul

de despăgubire în cuantum de 924.464,04 lei.

Prin cererile de opțiune din 21

ianuarie 2009, reclamantele au solicitat să li se emită titlurile de plată și

titlurile de conversie, fiind emise titlurile de conversie în cuantum de

212.232,02 fiecare, reprezentând un număr total de 212.232 acțiuni financiare.

Întrucât titlurile de plată nu au fost

emise, reclamantele au formulat cererea nr. 27813/RG din 13 mai 2011 prin care

au solicitat pârâtei ca în termen de 30 de zile să procedeze la emiterea

titlurilor de plată și la plata efectivă a despăgubirilor în numerar.

În cauză, este necontestat că recurentele

- reclamante sunt titularele Deciziei nr. 3445 din 10 noiembrie 2008 pentru

despăgubiri în sumă de 924.464,04 lei, iar cererile de opțiune formulate de

acestea au fost înregistrate din 21 ianuarie 2009.

Prin sentința recurată, Curtea de apel

a respins excepția prematurității acțiunii formulate, pe fondul cauzei

respingând acțiunea, ca neîntemeiată.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, reglementează procedura de acordare a

despăgubirii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, cu

parcurgerea unor anumite etape, iar instanța are de cenzurat atitudinea pârâtei

A.N.R.P. în îndeplinirea obligațiilor legale într-un termen rezonabil, în

cadrul procedurii administrative, pentru a nu se ajunge la o încălcare a art. 6

alin. (1) din C.E.D.O.

Din această perspectivă se constată că

prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie

2010, emiterea titlurilor de plată prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată pentru o perioadă de 2 ani de la data

intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență.

Prin art. II din Legea nr. 117/2012,

publicată în M. Of. nr. 456 din 6 iulie 2012, a fost modificat art. III din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că perioada de suspendare a emiterii titlurilor de

plată prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost prelungită până la

data de 15 mai 2013, ceea ce face ca acțiunea să nu fie prematură, așa cum

corect a reținut și instanța de fond, ci condiționată de termenul stabilit de

legiuitor.

Înalta Curte observă că termenul de

suspendare, stabilit de legiuitor inițial la 2 ani și prelungit, ulterior, prin

modificarea de către Legea nr. 117/2012 a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010,

până la data de 15 mai 2013, nu este lăsat la aprecierea instanței, fiind

conform dispozițiilor constituționale.

Astfel, prin Deciziile nr. 1242/2011, nr.

1365/2011, nr. 1602/2011, nr. 168/2012 și nr. 499/2012, Curtea Constituțională

a statuat că art. III din O.U.G. nr. 62/2010 este constituțional, textul

criticat neaducând atingere existenței dreptului de proprietate, ci prevăzând o

modalitate temporară de exercitare a acestui drept.

A mai argumentat Curtea

Constituțională că măsura suspendării prevăzută de textul legal criticat nu

echivalează cu imposibilitatea valorificării dreptului de creanță asupra

statului, fapt ce ar contraveni dispozițiilor art. 44 din Constituție, ci

reprezintă reglementarea unei modalități de valorificare determinată de

contextul economic actual, caracterizat prin restrângeri de natură bugetară și

de dificultăți în menținerea echilibrului bugetar (în acest sens și deciziile nr.

188/2010, nr. 872/2010 și nr. 874/2010).

S-a

apreciat de asemenea că măsura criticată este mai degrabă una de garantare a

dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, reprezentând o aplicare a art.

44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate.

Contrar concluziei la care a ajuns

prima instanță, Înalta Curte constată că acțiunea formulată este în parte

întemeiată, emiterea titlului de plată fiind însă condiționată de termenul

stabilit de legiuitor prin dispoziții legale cu privire la care Curtea

Constituțională, pronunțându-se, a statuat că sunt constituționale, așa cum s-a

arătat mai sus.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de reclamante, va modifica sentința atacată și va obliga autoritatea

publică pârâtă să emită titlul de plată în termen de 30 de zile de la data de

15 mai 2013.

Văzând cererea de cheltuieli de

judecată formulată de recurente, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite cererea și va dispune obligarea intimatei la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de T.M.A.E. și

B.M.A. împotriva Sentinței civile nr. 5838 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul

că admite în parte acțiunea și obligă autoritatea pârâtă să emită titlul de

plată în termen de 30 de zile de la data de 15 mai 2013.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Obligă intimata - pârâtă A.N.R.P. la

plata sumei de 2.500 lei, cheltuieli de judecată către recurentele -

reclamante.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

11 octombrie 2012.