ÎCCJ, Decizia nr. 189/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 17 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2020, pârâții A. și B. au formulat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuire împotriva Deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 (Decizia nr. 961/2019 a Curții de Apel București), susținând că aceasta încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a următoarelor hotărâri: sentința nr. 15918 din 13 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014 (Sentința nr. 15918/2015 a Judecătoriei Sectorului 3 București), definitivă prin Decizia nr. 4611 din 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; sentința nr. 2241 din 28 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2011, definitivă prin Decizia nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie (Decizia nr. 1842/2012 a Curții de Apel București); Decizia nr. 1293 din 14 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Prin Decizia nr. 1209 din 18 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B. împotriva Deciziei nr. 961/2019 a Curții de Apel București, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Rațiunea reglementării autorității de lucru judecat, prin dispozițiile art. 430 C. proc. civ., o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se grefează și considerentelor hotărârii, nu doar celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

Legiuitorul a consacrat explicit, in terminis, pe plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât se presupune că ceea ce s-a judecat exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, ce au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere, în mod necesar, existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Prin Decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019, ce formează obiectul cererii de revizuire, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta C. împotriva Deciziei nr. 24A din 8 ianuarie 2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o în parte, a admis apelul declarat de reclamantă, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, încheiat între Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar și A. având ca obiect garajul aferent imobilului din București, str. x.

Argumentele care au stat la baza adoptării acestei soluții au fost în sensul că revizuenții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, garajul aferent imobilului respectiv fiind înstrăinat, deși, ca anexă (dependință) a apartamentului, nu se putea vinde decât împreună cu acesta.

În contextul analizei criticilor din recursul declarat de recurenta C., s-a apreciat că efectul puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1842/2012 a Curții de Apel București a fost reținut în mod eronat de instanța de apel, în argumentarea soluției de respingere a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare a garajului, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât, în litigiul finalizat prin această hotărâre, instanța nu a fost învestită cu analiza valabilității contractului de vânzare cumpărare a garajului. Constatând că în acel litigiu nu s-a statuat asupra legalității contractului de vânzare-cumpărare a garajului, instanța a apreciat că are obligația verificării legalității contractului independent de aspectele reținute în litigiul menționat.

Revizuenții au susținut că aceste statuări contravin celor cuprinse în sentința nr. 2241 din 28 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 1842/2012 a Curții de Apel București, conform cărora, garajul, pe care revizuenții susțin că îl dețin în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 2004, reprezintă o unitate distinctă, iar nu o anexă a imobilului, astfel cum eronat s-a reținut prin decizia a cărei retractare se solicită.

În sprijinul aceste afirmații, revizuenții au invocat dezlegările din aceste hotărâri, în considerentele cărora s-a reținut că garajul cumpărat de revizuenți, conform contractului nr. x/04.11.2004, "este situat sub imobil, iar, potrivit contractului, terenul aferent la care face referire același act juridic este situat sub garaj, or, în cauză, instanța de fond a dispus restituirea construcției compusă din 2 apartamente situate la parter și etaj". Prin decizia mai sus menționată s-a mai stabilit că, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada anulării contractului nr. x/04.11.2004, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "dobânditorii drepturilor asupra garajului situat sub imobil și a terenului de sub acest garaj, rămân beneficiarii drepturilor astfel dobândite".

Instanța de revizuire a constatat că dezlegările date prin Decizia nr. 1842/2012 a Curții de Apel București au constituit obiect al analizei în Decizia nr. 961/2019 a Curții de Apel București, astfel că nu se poate susține că există posibilitatea valorificării lor și prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluției astfel pronunțate.

Cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat, izvorăște chiar din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanței de revizuire să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ. în care instanța este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară.

În cauză, instanța de revizuire a reținut că nu a fost învestită cu verificarea aspectelor de contrarietate cuprinse în două hotărâri ce au statuat asupra aceleiași chestiuni, ci cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluționat problema contrarietății, ceea ce nu poate fi primit.

De asemenea, nu se poate reține că Decizia nr. 961/2019 a Curții de Apel București ar fi contrară Deciziei nr. 4611/2016 a Tribunalului București prin care a rămas definitivă sentința nr. 15918/2015 a Judecătoriei Sectorului 3. Aceasta întrucât ceea ce a lămurit Judecătoria Sectorului 3 prin sentința civilă nr. 15918/2015 a fost întinderea și aplicarea Dispoziției nr. 17639 din 3 decembrie 2013 a Primarului General al Municipiului București, în cadrul contestației la executare promovate de contestatoarea C., în scopul de a stabili dacă, prin titlului executoriu, s-a dispus restituirea în natură și a garajului, împreună cu apartamentele situate la parter și etaj și terenul aferent, din București, str. x.

Astfel, considerentele sentinței nr. 15918/2015 prin care Judecătoria Sectorului 3 București a apreciat că garajul este o unitate distinctă de apartamentele restituite contestatoarei C., prin Dispoziția nr. 17639 din 3 decembrie 2014, vizează numai identificarea bunurilor care formau obiectul restituirii.

Această dezlegare jurisdicțională nu poate fi opusă părților în dosarul nr. x/2014, întrucât nu are legătură cu chestiunea de drept soluționată de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 961/2019, anume stabilirea regimului juridic al garajului, din perspectiva respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, prin care revizuenții au dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia și a cărui nulitate a fost constatată prin această hotărâre.

Nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri nici în privința Deciziei nr. 1293/14.04.2015, pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2014, prin care a fost admis apelul pârâților A. și B. împotriva sentinței civile nr. 17587/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București și a fost respinsă cererea de evacuare a acestora, formulată de reclamanta C., pe motiv că imobilul în litigiu este în indiviziune. Nici acest litigiu nu a avut a dezlega problema legalității titlului de proprietate asupra garajului deținut de revizuenți, motiv pentru care nu se poate reține că Decizia nr. 961/2019 a Curții de Apel București ar contraveni celor statuate anterior.

Revizuenții invocă, în mod neîntemeiat, incidența dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma hotărârilor judecătorești evocate în cererea de revizuire, a căror autoritate de lucru judecat pretind că este încălcată prin Decizia nr. 961/2019 a Curții de Apel București.

Constatând că efectul pozitiv al aspectelor dezlegate anterior nu este încălcat prin decizia a cărei anulare se solicită, nepunându-se problema soluționării unor chestiunii litigioase deja rezolvate, instanța de revizuire a reținut că nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum au susținut revizuenții.

Împotriva deciziei menționate la pct. 2, au declarat recurs revizuenții B. și A., invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, că instanța de revizuire a făcut o greșită aplicare a art. 430 C. proc. civ. cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor indicate în cererea de revizuire, atât prin raportare la dispozițiile alin. (1), cât și față de dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol, pentru argumentele arătate în continuare.

Raportat la art. 430 alin. (1) C. proc. civ., în revizuire, s-a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, iar dispozițiile respective nu numai că nu fac trimitere la condiția triplei identități, ci stabilesc faptul că "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Cu toate acestea, instanța de revizuire în mod greșit nu a analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pe considerentul că o altă instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect.

Art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 430 alin. (1) C. proc. civ. nu condiționează formularea căilor de atac specifice de invocarea anterioară a autorității de lucru judecat.

După cum s-a reținut în practica instanțelor naționale, motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, făcându-se astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri.

În prezenta cauză, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., existând hotărâri definitive, având ca părți pe C., B. și A., prin care s-a statuat deja cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, având ca obiect garajul situat la demisolul/subsolul imobilului din București, str. x, încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, și B. și A., în calitate de cumpărători. Faptul că o altă instanță s-a pronunțat cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu are relevanță cât timp tocmai modalitatea de interpretare a considerentelor decizorii reprezintă obiect al contestației.

Raportat la art. 430 alin. (2) C. proc. civ., se argumentează că trebuie să li se recunoască putere de lucru judecat și motivelor decizorii (motive care, deși nu se regăsesc în dispozitiv, tranșează aspecte litigioase dintre părți), întrucât a nega autoritatea de lucru judecat a unor asemenea motive înseamnă, de fapt, a crea premisele instabilității juridice, căci s-ar recunoaște posibilitatea părților ca, după ce au supus dezbaterii o anume chestiune litigioasă și au primit o anumită rezolvare asupra acesteia, să reia judecata ca și când instanța nu s-ar fi pronunțat asupra ei.

Sensul acestei reglementari este de a se da protecție autorității de lucru judecat sub toate aspectele și de a se evita pronunțarea de hotărâri judecătorești contradictorii nu doar sub aspectul dispozitivelor, ci și al considerentelor acestora care rezolvă aspecte ale litigiului.

În susținerea cererii de revizuire, s-a arătat care sunt aceste considerente decizorii, prin raportare la situația de fapt, acestea fiind reiterate în cuprinsul cererii de recurs.

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de revizuire și schimbarea în tot a deciziei civile nr. 961/2019 a Curții de Apel București.

II. Derularea procedurii judiciare

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la 21.12.2018 - a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; (ii) conform art. 24 C. proc. civ. din 2010, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 18.07.2014, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, începând cu 21.12.2018.

Prin încheierea din 1 martie 2021, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și a dispus comunicare acestuia către părți.

Prin încheierea din 12 aprilie 2021, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata pe fond la 17 mai 2021.

III. Considerentele instanței de recurs

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."

De esența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunțate în cauze diferite, în privința cărora să existe tripla identitate - părți, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorității de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Prin criticile din recurs sunt reiterate susținerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor prin care s-a rezolvat chestiunea litigioasă antamată de recurenta-revizuentă.

Legiuitorul a urmărit ca, prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă recurenta-revizuentă este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Însă, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, instanța de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

Cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii - cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă - formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

În lumina considerentelor anterioare, se constată că, în cauza dedusă judecății, în circumstanțele expuse detaliat la pct. I.2 din prezenta decizie, întemeiat a reținut instanța că, pe calea revizuirii, a fost învestită cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluționat problema contrarietății, examinare care excedează cadrului procesual al revizuirii pentru motivul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În sensul celor expuse, instanța de revizuire nu avea competența de a proceda la cenzurarea modului în care, prin Decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019 a Curții de Apel București, instanța a analizat efectul puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1842/2012 a Curții de Apel București.

Sub aspectul contrarietății cu Decizia nr. 4611/2016 a Tribunalului București, prin care a rămas definitivă sentința nr. 15918/2015 a Judecătoriei Sectorului 3, întemeiat s-a apreciat că, în hotărârea respectivă, în cadrul unei contestații la executare, s-a reținut că garajul este o unitate distinctă de apartamentele restituite, ca element de identificare a spațiilor respective, fără relevanță sub aspectul regimului juridic al garajului din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește contrarietatea hotărârii a cărei revizuire se cere cu Decizia nr. 1293/2015 a Tribunalului București, întemeiat s-a apreciat că prin această decizie nu a fost dezlegată problema legalității titlului de proprietate asupra garajului deținut de revizuenți.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 raportat la art. 513 alin. (6) C. proc. civ., să fie respins, ca nefondat, recursul declarat de B. și A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de B. și A. împotriva Deciziei nr. 1209 din 18 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2021.