ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1217/2019

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 27 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce sa pronunța, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantului posesia și liniștita folosință a apartamentului nr. x, compus din patru camere, două debarale, culoar, vestibul, bucătărie, wc, baie și boxa, situat în București, str. x, sect. 3, inclusiv cotă parte indiviză de teren de 26,37 mp, aferentă apartamentului, imobil cu nr. cadastral x și înscris în CF x, a OCPI, sect. 3.

Prin cererea reconvențională, formulată în cauză, pârâta B. a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 46.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătățirile pe care le-a făcut, constând în: lucrări de decopertare a pereților interior până la cărămidă, consolidarea pereților interiori, refacerea instalației electrice prin schimbarea cablului electric în întreg apartamentul, înlocuirea instalațiilor sanitare, a instalației de încălzire, montarea unei noi centrale termice, tencuire și gletuire a întregului apartament, recondiționare parchet, placare cu gresie și faianță în baie, montat chiuveta și vas WC nou, placare cu faianță în bucătărie, înlocuirea vechii tâmplării cu tâmplărie termopan.

Prin Sentința civilă nr. 529 din 06 mai 2017, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis cererea principală formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta reclamantă B., a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x, situat în București, str. x, sect. 3, imobil cu nr. cadastral x, înscris în CF x a OCPI sect. 3, București; a admis, în parte, cererea reconvențională, a obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante suma de 23.018 RON, reprezentând sporul de valoare adus imobilului, iar pe pârâtă la 5.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și, pe cale de consecință, a luat act că pârâta-reclamantă își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, stabilind onorariu definitiv de expert la suma de 1.500 RON, prin majorarea cu 700 RON a onorariului provizoriu de 800 RON, în sarcina pârâtei-reclamante.

Împotriva Încheierii de ședință din data de 06 mai 2016 și a Sentinței civile nr. 529 din 6 mai 2017, a declarat apel pârâta-reclamantă B., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin Decizia nr. 705/A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvențională, ca rămasă fără obiect; a luat act că apelanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

La data de 9 ianuarie 2018, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2015, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 705/A din 20 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat următoarele:

- Decizia cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs încadrat în disp. art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurentul a susținut că, deși instanța de apel a înlăturat apărările sale, reținând că prin decizia în interesul Legii nr. 33/1998 s-a exclus posibilitatea ca acțiuni similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, instanța de apel a făcut, totuși, aplicarea acestora, procedând la compararea titlurilor, inclusiv din perspectiva datei de dobândire a drepturilor, diferită de cea a primei instanțe, care era cea corectă, cu consecințe extrem de importante asupra drepturilor reclamate de părți.

- Din perspectiva art. 488 alin. (8) C. proc. civ., instanța de apel a făcut aplicarea greșită în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, situația în speță nefiind guvernată de statuările făcute în cadrul acesteia.

Prin această decizie, Înalta Curte a constatat că recursul în interesul legii cu care a fost sesizată relevă existența unei practici neunitare în cazul a două categorii de acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun și formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv atunci când sunt îndreptate împotriva statului - prin unitățile deținătoare - și atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat. În aceste limite, Înalta Curte s-a considerat legal sesizat și a înțeles să se pronunțe, date fiind și argumentele reținute în motivare, față de titulatura recursului în interesul legii, din care ar reieși că acesta are ca obiect admisibilitatea/inadmisibilitatea tuturor acțiunilor în revendicare formulate potrivit dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, cauza de față nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii de acțiuni în revendicare asupra cărora a avut a se pronunța Înalta Curte - Secții Unite, întrucât reclamantul nu a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun împotriva statului și nici împotriva dobânditorului imobilului de la stat, prin înstrăinare.

Chiar și trecând peste acest considerent esențial, oricum decizia în interesul legii, respectiv argumentele care o fundamentează, nu sunt aplicabile acestei cauze.

Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că legea specială (Legea nr. 10/2001) se aplică în conflict cu dreptul comun, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, iar legea specială poate fi înlăturată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun constituie un remediu efectiv care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea dispozițiilor legii interne care nu ar asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii (în concret, prin echivalent) și în cazul în care reclamantul se poate prevala într-o atare acțiune de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.

Recurentul reclamant a apelat la procedura legii speciale naționale, Legea nr. 10/2001, obținând restituirea imobilului în litigiu în natură, ipoteză în care nu se mai pune problema analizării unui conflict al acestei legi cu Convenția, din perspectiva caracterului efectiv al măsurilor reparatorii de care a beneficiat (conflict reținut nejustificat de instanța de apel), cu consecința recunoașterii priorității Convenției, și nici nu deține un bun actual, în sensul Convenției, anterior intrării în vigoare a acestei legi - numai în această ipoteză punându-se problema dacă, prin admiterea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, decizia în interesul legii și jurisprudența C.E.D.O. relevantă ar fi putut fi aplicabile în ipotezele în care ar fi formulat acțiunea, pe de o parte, împotriva statului sau a unui dobânditor de la stat (calitate pe care nu o are intimata), iar pe de altă parte, fără a fi formulat notificare (numai în această ipoteză punându-se problema unui posibil conflict cu Convenția, în sensul mai sus relevat) sau ar fi deținut un "bun actual", anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - situații în care nu se află.

În concluzie, în mod greșit instanța de apel a analizat cauza în lumina raportului dintre legea specială și dreptul comun, a deciziei în interesul Legii nr. 33/1998 și a normelor Convenției, respectiv a jurisprudenței C.E.D.O., și nu după criteriile consacrate de dreptul comun, astfel cum corect a procedat prima instanță.

Instanța de apel trebuia să aplice criteriile de preferabilitate din dreptul comun, în operațiunea de comparare a titlurilor, așa cum a procedat prima instanță, fiind incidente și sub acest aspect dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dreptului comun, astfel cum a fost dezvoltat doctrinar și jurisprudențial, în acordarea preferabilității unuia dintre titlurile aflate în conflict este esențial a se stabili care dintre titlurile autorilor este preferabil.

Autorii recurentului au dobândit imobilul de la C., prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la data de 11 septembrie 1946 și transcris în registrul de transcripțiuni.

Prin Sentința civilă nr. 231 din 28 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, (definitivă și irevocabilă), a fost obligat Municipiul București, prin Primarul General, să-i restituie reclamantului în natură imobilul în litigiu, confirmându-se titlul autorilor și titlul său, în calitate de moștenitor al acestora.

Intimata a dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 13 mai 1996 de la vânzătoarele D. și E., cărora acesta le fusese "restituit" prin Sentința civilă nr. 267/1995 a Judecătoriei sectorului 3 (definitivă și irevocabilă), în calitatea lor de moștenitoare ale defunctului F.

Vânzătoarele intimate au solicitat restituirea imobilului în litigiu, deși îi cunoșteau situația reală, dat fiind gradul foarte apropiat de rudenie cu fostul proprietar (tatăl lor, care îl înstrăinase deja, cu mult timp înainte, autorilor recurentului).

Acestea sunt datele cu care se operează în compararea titlurilor autorilor lor, în cadrul comparației de drepturi potrivit dreptului comun, și nu cele reținute de instanța de apel, care conturează noțiunea de "bun actual", în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție - noțiune total străină, neconfirmată în dreptul comun, nici doctrinar și nici jurisprudențial. Inclusiv în cadrul procesual de drept fixat de instanța de apel (pe care îl contestă) nu se regăsește acest criteriu printre criteriile de preferabilitate a prevalenței unui bun actual, în fața unui alt bun actual.

Titlul autorului recurentului provine de la adevăratul proprietar, este mult mai vechi, în vreme ce titlul valorificat de către intimată provine de la un neproprietar, întrucât imobilul "dobândit" nu mai aparținea autorului vânzătorilor, încă din anul 1946.

Fără a pretinde instanței de judecată încălcarea puterii de lucru judecat a vreuneia dintre cele două hotărâri judecătorești, este necesar însă ca, în situația particulară a speței, în care sunt în conflict drepturi confirmate prin două hotărâri judecătorești, să se procedeze la o astfel de analiză, permisă de puterea de lucru judecat relativă de care se bucură acestea față de terțe persoane.

Această posibilitate este nesocotită de instanța de apel, deși este recunoscută explicit prin decizie în următorul sens - "Chiar dacă o hotărâre judecătorească produce efecte numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces, hotărârea poate fi totuși invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de drept comun, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa."

Aceste considerente susțin preferabilitatea titlului autorilor recurentului și, astfel, a titlului pe care îl deține, în aplicarea principiului nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet.

Criteriile de comparare a titlurilor potrivit dreptului comun, cu care a operat prima instanță, nu au fost contestate de instanța de apel, aceasta reținând numai că sunt inoperante în speță.

- De altfel, deși nu este operantă în speță, instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite (din perspectiva raportului dintre legea specială și dreptului comun, a consecințelor admiterii unei acțiuni în revendicare asupra unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice) și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) - fiind atrasă astfel incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că a urmat procedura Legii nr. 10/2001, iar imobilul i-a fost restituit în natură, în urma procedurii judiciare declanșate în temeiul acestei legi.

În momentul epuizării acestei proceduri, este epuizată și aplicarea legii speciale, în orice demers ulterior de valorificare a dreptului pe care îl deține, care i-a fost confirmat și restituit, și nu se mai pune problema unui conflict între legea specială și dreptul comun, pe linia impusă de decizia în interesul Legii nr. 33/1998, cum s-a detaliat mai sus.

Cum a susținut permanent în cauză, urmare acordării preferabilității titlului pe care îl deține, intimata are calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune, care este suficient de sigură nu numai teoretic, ci și practic, asigurând cerințele de accesibilitate și caracterul efectiv, astfel cum s-a subliniat în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cauza Tudor Tudor, reținută și de instanța de apel (parag. 37).

Deosebit total de situația intimatei, recurentul nu are nicio posibilitate de realizare a bunului actual pe care îl deține, confirmat și de instanța de apel, în ipoteza menținerii deciziei de apel. Este în afara oricărei discuții că recurentul este în imposibilitate să primească despăgubiri pentru un bun care a fost retrocedat în natură.

Deși îi recunoaște intimatei posibilitatea oferită de dreptul intern, respectiv calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune, cu referire la cauza Tudor Tudor împotriva României, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe o stare de incertitudine relativ la succesul unui asemenea demers, incertitudine care, în mod evident, nu ar exclude, de plano, despăgubirea intimatei.

Oricum, este greșit și raționamentul instanței de apel în susținerea incertitudinii unui eventual demers al intimatei, pe calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune.

Deposedarea pârâtei-reclamante apelante de imobil, în situația admiterii prezentei acțiuni, nu are o cauză ulterioară înstrăinării acestuia, ca singur impediment reținut de instanța de apel în calea unei acțiuni în răspundere pentru evicțiune promovată de către aceasta.

Cauza evicțiunii este vânzarea imobilului în anul 1946 de către proprietar autorilor săi, situație care a fundamentat demersul de restituire a acestuia pe care l-a făcut în fața instanței de judecată, situație care, cum s-a mai subliniat, în niciun caz nu poate fi considerată străină fiicelor fostului proprietar, care l-au solicitat ulterior de la stat, pe calea acțiunii în revendicare, pentru ca, ulterior, să-l vândă intimatei.

Hotărârea judecătorească pe care o deține reclamantul nu este cauza evicțiunii, deoarece cauza pentru care este preferabil titlul pe care îl deține și care duce la lipsirea de imobil a intimatei, fundamentând operațiunea de comparare a titlurilor în dreptul comun, este cea a înstrăinării imobilului de către fostul proprietar către autorii săi, urmată de achiziționarea acestuia de către intimată de la un neproprietar.

În materia evicțiunii, în dreptul comun, acestea sunt datele de reper și nu cele stabilite de instanța de apel din jurisprudența C.E.D.O., care conturează noțiunea de "bun actual", neconfirmată ca fiind operantă de doctrină și jurisprudență.

Hotărârea judecătorească de restituire a imobilului către reclamant are caracter declarativ (neputându-se restitui ceva ce nu a fost deținut) și confirmă regimul juridic al acestuia, cu putere de lucru judecat, în sensul că, încă din anul 1946, l-a dobândit de la autorul vânzătoarelor către intimată (aceasta din urmă "dobândindu-l" în anul 1996).

Instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești care îi confirmă titlul, deși detaliază reperele principiului securității raporturilor juridice, reflectat în jurisprudența C.E.D.O.

Curtea de apel a considerat că nu poate face nicio analiză asupra titlului autoarelor intimatei, sub aspectul transmiterii proprietății, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești care îl confirmă (Sentința civilă nr. 2671 din 22 martie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București), cu referire la norme convenționale și jurisprudența C.E.D.O., fără a aplica același raționament și pentru titlul său, a cărui putere de lucru judecat o nesocotește, în care se arată, în mod explicit, că dreptul revendicat a fost dobândit în anul 1946 de la autorul vânzătoarelor către intimată și care demonstrează, fără putință de tăgadă, că intimata a dobândit un imobil pe care autorul vânzătoarelor îl înstrăinase cu mult timp înainte, acestea înstrăinând un bun care nu le aparținea.

Reperul la care s-a făcut referire în context pentru a se justifica acest raționament, respectiv data dobândirii "bunului actual", este inoperant în operațiunea de comparare - în decizia în interesul Legii nr. 33/1968 și jurisprudența C.E.D.O. - cauza Tudor Tudor contra României, fiind suficientă constatarea deținerii de către ambele părți a unui "bun actual", procedându-se ulterior la analiza drepturilor părților, potrivit căilor de atac interne disponibile, care ar trebui să fie suficiente pentru a permite o reparație pentru privarea de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pe aceeași linie a nesocotirii puterii de lucru judecat în ceea ce privește sentința definitivă și irevocabilă pe care o deține, fără a aplica același tratament juridic și hotărârii invocate în favoarea autorilor intimatei, instanța de apel a reținut că și-ar fi asumat un risc prin revendicarea unui imobil retrocedat - atitudine pe care o opune bunei credințe cu care ar fi acționat partea adversă privitor la același bun.

Pe lângă faptul că instanța de apel operează în compararea titlurilor cu elemente neconfirmate legal, doctrinar și jurisprudențial - incluzându-se aici decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și jurisprudența C.E.D.O.- aceasta nesocotește puterea de lucru judecat a statuărilor unei instanțe de judecată, care a admis acțiunea în revendicare, dispunând obligarea Municipiului București la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie în favoarea sa, ținută fiind de limitele de rejudecare și cele statuate cu putere de lucru judecat în fazele procesuale anterioare.

Prin Sentința civilă nr. 2097 din 25 noiembrie 2011, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 699 din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel București, s-a reținut că, pentru același imobil, s-a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 de către moștenitoarele lui C., E. și D., acestea intrând în posesia apartamentului în baza dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 1737/1995. Totodată, s-a reținut, în aceeași sentință, că în situația în care, la momentul pronunțării hotărârii, apartamentul ar fi fost deja restituit moștenitorilor lui C., recurentul ar fi trebuit să se îndrepte împotriva acestora printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deoarece ar fi inadmisibil să se restituie în natură apartamentul moștenitorilor lui C. și recurentul să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece, în această ipoteză, Statul român ar fi obligat la o dublă restituire.

Aceste aspecte se bucură de putere de lucrului judecat, cu aceeași protecție conferită de principiul securității juridice aplicat numai în favoarea intimate, și nu i se poate imputa, astfel cum a procedat instanța de apel, că atât el, cât și pârâtul Municipiul București nu au atacat sentința sub acest aspect.

Un alt argument care susține pe fond decizia de apel este cel referitor la regimul de carte funciară al Legii nr. 7/1996 (deși aceeași instanță reține că ar fi aplicabile disp. Legii nr. 10/2001), argument care nu se regăsește în decizia în interesul legii aplicată și jurisprudența C.E.D.O. reținută în context.

Între criteriile de preferabilitate specifice dreptului comun se află și cel referitor la transcriere, însă în ipoteza în care titlurile în conflict provin de la același autor.

La data de 15 februarie 2018, în termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii, ca legală și temeinică, a hotărârii recurate.

Intimata-pârâtă a arătat că, în mod greșit, reclamantul apreciază că instanța a procedat la compararea titlurilor, întrucât, așa cum rezultă și din decizia atacată, compararea a fost efectuată numai din perspectiva momentului la care reclamantul a fost în măsură să opună pârâtei calitatea sa de dobânditor al unui drept de proprietate, iar nu în scopul soluționării cauzei după regulile dreptului comun.

Dimpotrivă, prin considerentele expuse, instanța de apel a reținut că, în analiza unui imobil preluat abuziv de stat în perioada 1945 - 1989, obiect al Legii nr. 10/2001, nu se poate ignora regula de drept, conform căreia concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

În acest sens a fost invocată decizia în interesul Legii nr. 33/2008, decizie care a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între legea specială și dreptul comun, deoarece s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant, situație ce nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

În mod corect instanța de apel a constatat că reclamantul nu dispune de un drept actual și că dreptul ce decurge din contractul de vânzare-cumpărare din 1946 a fost pierdut prin preluarea imobilului de către stat în perioada regimului politic comunist, Curtea Europeană reținând, în jurisprudența sa, că privarea de proprietate sau orice alt drept real reprezintă, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă, art. 1 din Protocolul nr. 1 neputând fi interpretat ca impunând în sarcina statelor membre o obligație generală, preluată sub orice formă, înainte de ratificarea Convenției.

De asemenea, în mod corect, instanța de apel a reținut că, prin Sentința nr. 2671 din 22 martie 1995 a Judecătoriei Sector 3 București, irevocabilă, a fost recunoscută calitatea de proprietari a numitelor E. și D., calitate transmisă pârâtei prin vânzare, aceasta exercitând cu bună-credință prerogativele dreptului său de proprietate de la un moment anterior celui în care reclamantul poate pretinde o calitate similară.

Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, contrar susținerilor recurentului, a fost reglementată situația imobilelor preluate în mod abuziv indiferent de persoana pârâtului chemat în judecată, (stat sau dobânditori a imobilelor înstrăinate de stat), reținându-se că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 (reclamantului, în speță de față) nu au posibilitatea de a opta între aplicarea dreptului comun și legea specială, legea specială având prioritate de aplicare.

Chiar dacă reclamantul a obținut o hotărâre de restituire în natură, la momentul rămânerii definitive a acesteia, imobilul se afla în proprietatea pârâtei, ca efect al Hotărârii nr. 2671/1995, urmată de cumpărarea imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 mai 1996.

Împrejurarea că vânzătoarele ar fi cunoscut situația juridică a imobilului nu se poate răsfrânge asupra cumpărătorului de bună-credință, prezumție necontestată de către reclamant și nerăsturnată.

Prin Încheierea de ședință din 02 mai 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, obiect al dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care a fost conexat dosarul nr. x/2018.

Cauza a fost repusă pe rol din oficiu la data de 02 mai 2018, fiind acordat termen de judecată cu citarea părților la 12 septembrie 2018.

Prin Încheierea de ședință din data de 19 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3016 din 19 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 705/A din 20 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu pârâta B.

Împotriva acestei decizii a formulat, la data de 8 februarie 2019, cerere de revizuire, reclamantul A., solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea deciziei atacate, admiterea în principiu și admiterea pe fond a recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 705A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, astfel cum acesta a fost formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 663 din 27 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 3016 din 19 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 705 A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., bazat pe argumente care se reiterează în diverse forme, dar prin care se invocă, în esență, faptul că instanța de apel a făcut aplicarea greșită în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, întrucât situația în speță nu este guvernată de statuările făcute în cadrul acesteia, Înalta Curte va face următoarele considerații:

Sub un prim aspect, instanța de recurs reține că particularitatea acestei spețe decurge din faptul că atât recurentul reclamant A., în calitate de succesor al autorilor săi G. și H., cât și E. și D., în calitate de succesoare ale lui F., au obținut, în proceduri distincte, la intervale mari de timp, hotărâri judecătorești împotriva statului, prin autoritățile sale, prin care acestea au fost obligate să le restituie în natură același bun imobil.

Acțiunea în revendicare a reclamantului a fost însă introdusă împotriva unei cumpărătoare de bună-credință, intimata B., aflată în posesia bunului imobil, al cărei titlu nu a fost anulat, consolidându-se în timp și care s-a comportat ca proprietar al bunului. I se poate opune acestei intimate faptul că autoarele sale, recunoscute ca atare în urma unei proceduri judiciare, au înstrăinat ceea ce nu mai aveau, astfel cum susține recurentul? Se poate prevala recurentul de recunoașterea dreptului său de proprietate, în urma unei proceduri întemeiate pe legea specială, în care Municipiul București, prin primar, a fost, de asemenea, obligat să restituie în natură ceea ce nu mai avea, încă din anul 1994? Este atitudinea reclamantului una corectă procesual, atunci când, parcurgând procedura Legii nr. 10/2001 și având deplină cunoștință despre faptul că imobilul nu se mai află în patrimoniul statului, și în care intimata din prezenta cauză nu a fost atrasă în modalitățile permise de lege, a ales, totuși, restituirea în natură, deși măsura reparatorie adecvată în cauză era aceea a restituirii prin echivalent? Răspunzând acestor interogații care formează "osatura" speței deduse judecății, se va răspunde, implicit, motivelor de recurs dezvoltate în cauză.

În acest context procesual, instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea imobilului reprezentat de apartamentul nr. x al imobilului situat în București, str. x, sect. 3, imobil cu nr. cadastral x, înscris în C.F. x a O.C.P.I. sect. 3, București, în temeiului dreptului comun, reclamantul A. urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil.

Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurentul s-a întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantului este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale. Mai mult, în ceea ce privește bunul imobil în litigiu, se constată că recurentul a uzat de dispozițiile legii speciale, parcurgând procedura administrativă și judiciară reglementată de acest act normativ, și obținând o hotărâre împotriva Municipiului București, prin Primarul General, prin care acesta a fost obligat să-i restituie reclamantului în natură imobilul în litigiu, imobil care însă nu se mai afla în patrimoniul unității administrativ - teritoriale menționate, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Principiul specialia generalibus derogant este completat, în plan procesual, de cel exprimat de adagiul electa una via non datur recursus ad altera (odată ce ai recurs la o cale, nu îți este îngăduit de a alege o alta), părțile fiind, în principiu, obligate să aleagă un singur demers în justiție pentru realizarea dreptului subiectiv pretins.

Or, în cauză, recurentul a uzat de aceste drept de alegere, optând pentru utilizarea legii speciale, astfel încât valorificarea pretențiilor în legătură cu dreptul de proprietate invocat trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale adecvate pentru obținerea recunoașterii dreptului de proprietate.

În același sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de față, astfel cum, legal, a stabilit și instanța de apel.

În consecință, având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, în mod corect a apreciat instanța de apel că tribunalul nu putea ignora, în analiza pretențiilor deduse judecății, regula de drept conform căreia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamant.

De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ., întrucât ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

De asemenea, în considerentele acelei decizii, s-a statuat că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu privire la titlurile exhibate de părți, instanțele de fond au reținut următoarele:

Titlul pe care reclamantul și-a întemeiat cererea în revendicare de drept comun este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat, în data de 11 septembrie 1946, între soții G. și H. - autorii reclamantului - și proprietarul de la acel moment al imobilului - C., care a dobândit proprietatea exclusivă asupra apartamentului nr. x, în urma actului de partaj autentificat sub nr. x din 11 decembrie 1940, prin care acestuia i-au revenit mai multe apartamente în același imobil.

Urmând procedura administrativă și judiciară reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamantului contestator A., i-a fost restituit în natură, apartamentul nr. x, situat în București, str. x, conform Sentinței civile nr. 231 din 28 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare.

Intimata - pârâtă B. a dobândit apartamentul printr-un act cu titlu oneros - contractul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. x din 13 mai 1996, încheiat cu D. și E., act pentru care intimata a îndeplinit toate formalitățile de publicitate imobiliară, (fiind înscris și în cartea funciară la data de 28 aprilie 2004), aceeași parte exercitând, totodată, posesia neîntreruptă a imobilului, dobândit în aceste condiții.

Referitor la titlul de proprietate al autoarelor intimatei, instanța de apel a mai reținut că, prin Sentința civilă nr. 2671 din 22 martie 1995 a Judecătoriei Sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis, în baza art. 480 din C. civ. de la 1864, acțiunea în revendicare formulată de E. și D., vânzătoarele din contractul nr. x din 13 mai 1996, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București și S.C. I. S.A., aceste entități pârâte fiind obligate să le lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, imobil în a cărei componență se regăsea și apartamentul nr. x ce face obiectul prezentei acțiuni reale imobiliare.

În considerentele aceste hotărâri judecătorești s-a reținut că, în mod nelegal, apartamentele în litigiu au fost naționalizate și "de aceea, dreptul de proprietate al defunctului nu a ieșit, în baza unui act normativ, din patrimoniul său, el fiind exceptat de la aplicare Decretului nr. 92/1950, astfel încât, la decesul său, la 10 aprilie 1965, acest drept s-a transmis succesorilor săi cu titlu particular, E. și D., care, la data introducerii acțiunii, erau proprietari".

Analizând titlurile părților litigante, instanța de apel a constatat că dreptul de proprietate care s-ar fi aflat inițial în patrimoniul reclamantului (autorilor acestuia) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, existând o diferență evidentă între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o "speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest ultim aspect, a fost considerate relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag. 134 - 140).

Așadar, prin jurisprudența recentă a instanței europene, s-a mai adăugat o condiție celor deja consacrate de Curte pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, și anume: existența unei hotărâri definitive și executorii, date de o instanță prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului și prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea bunului.

În sensul jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dacă statele membre aleg, însă, după ce au ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, să adopte o legislație cu caracter reparator, Curtea Europeană arată că o astfel de o legislație poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (a se vedea, printre altele, hotărârile Kopecký împotriva Slovaciei [MC], parag. 35 și 48 - 52, Broniowski împotriva Poloniei [MC], parag. 125).

Astfel, contrar celor reținute de tribunal, respectiv, contrar celor susținute de reclamant privitor la faptul că deține dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza actului de vânzare-cumpărare din data de 11 septembrie 1946, instanța de apel a constatat în mod corect că acest drept a fost pierdut prin preluarea imobilului de către stat în perioada regimului politic comunist și că titlul pe care se poate întemeia recurentul pentru a justifica noul său drept de proprietate este Sentința civilă nr. 231 din 28 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare, prin care imobilul în litigiu, deși fusese înstrăinat intimatei printr-un act cu titlu oneros ce nu a fost anulat, i-a fost restituit în natură reclamantului.

În acest context, instanța de apel a constatat că autoarele intimatei beneficiază, de asemenea, de o astfel de hotărâre, de natură să ducă la nașterea în favoarea sa a unui "bun", în sensul Convenției, față de mențiunile exprese făcute de instanța europeană în cauza pilot J. și alții contra României, astfel încât intimata B. are un bun actual, în sensul consacrat de jurisprudența CEDO, exercitând cu bună-credință și în condiții de opozabilitate erga omnes, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, toate prerogativele dreptului său real, de la un moment anterior celui în care reclamantul poate pretinde o calitate similară, cu privire la același imobil.

În acest context, critica recurentului întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanța de apel nu a interpretat și aplicat greșit Decizia nr. 33/2008, ci, dimpotrivă, a aplicat în cauză principiile ce decurg din considerentele acestei decizii și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, privitoare la existența unui bun actual în patrimoniul părților litigante și la consecințele privării de proprietate.

Art. 1 este redactat după cum urmează:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

În interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 conține trei norme distincte:

"prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf și îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, care este menționată în a doua frază din același paragraf, are în vedere lipsirea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaște statelor competența, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general. Nu este vorba, deci, de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia au legătură cu exemple distincte de încălcări ale dreptului de proprietate; prin urmare, acestea trebuie să fie interpretate ținând seama de principiul consacrat de prima" (a se vedea, printre altele, hotărârea James și alții împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1986, parag. 37; Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, parag. 61)

De asemenea, orice ingerință în folosința dreptului de proprietate trebuie să respecte criteriul proporționalității, iar un echilibru just trebuie, în special, să fie menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, echilibrul care trebuie păstrat fiind distrus în cazul în care individul respectiv suportă o povară specială și exorbitantă.

Cum ambele părți sunt titularele unui bun actual, prioritate a fost dată intimatei, în virtutea faptului că aceasta, fiind în posesia bunului imobil și comportându-se ca proprietar timp de 23 de ani, în temeiul unui act cu titlu oneros, încheiat cu bună-credință, ce nu a fost atacat și, în consecință, anulat, prin admiterea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva sa, ar suferi o veritabilă privare de proprietate, în sensul celei de-a doua teze a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ce nu urmărește un interes public și în absența oricărei despăgubiri.

Această soluție este sprijinită și de considerentele Curții Europene în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, în care această instanță a subliniat și că "atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea a considerat că nu trebuie ca o singură persoană (care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă) să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun" (Cauza Raicu contra României, parag. 25).

În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți disproporționate, "legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit un bun imobil cu bună-credință să nu fie aduse în situația să suporte greutatea responsabilității statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri." (parag. 37).

Spre deosebire de intimata B., care a cumpărat bunul imobil de bună-credință fiind, bazându-se pe prezumția de validitate a Sentinței civile nr. 2671 din 22 martie 1995 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, recurentul a parcurs o procedură administrativă, respectiv, judiciară cu privire la un bun imobil despre care știa că a fost înstrăinat și nu se mai află în patrimoniul statului, astfel cum rezultă din considerentele Sentinței civile nr. 991 din 2 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, precum și din cele ale Deciziei civile nr. 28 A din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, alegând obligarea statului la restituirea în natură a acestuia, o veritabilă obligație ad impossibilium, deși finalizarea acestei proceduri ar fi fost pe deplin aptă să-i asigure acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru bunul imobil pretins.

Tot astfel, intimata nu a fost înștiințată, nici de către recurent, nici de către stat, despre desfășurarea unei proceduri judiciare cu privire la bunul imobil aflat în patrimoniul său, pentru a-și putea formula apărările specifice dreptului de proprietate, recurentul asumându-și astfel riscul de a obține o hotărâre inopozabilă intimatei (a se vedea în acest sens, cauza Crețu și alții contra României, hotărârea din 8 iulie 2008).

În același sens, contrar celor susținute de recurent privind valorificarea de către instanța de apel a publicității imobiliare drept criteriu de preferabilitate, instanța de recurs reține că instanța de apel a analizat acest aspect nu ca un reper de preferabilitate, ceea ce nu ar fi fost posibil, întrucât, în cauză, titlurile părților provin de la autori diferiți, ci din perspectiva securității raporturilor juridice, prin raportare la un cumpărător de bună - credință, care și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu încă din anul 1996, și exercită prerogativele depline ale acestui drept de o perioadă îndelungată de timp, acest principiu fiind, în mod vădit, afectat prin admiterea unei acțiuni în revendicare.

Acesta fiind contextul factual reținut de instanța de apel, pentru a da preferabilitate titlului deținut de intimată, aceasta a avut în vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește argumentul că intimata B. ar avea un remediu efectiv ce ar permite o reparație adecvată pentru privarea de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ce ar decurge din cauza Tudor Tudor contra României, spre deosebire de recurent care nu ar avea un asemenea remediu, instanța de recurs apreciază că această cauză, deși invocată de recurent, nu este aplicabilă mutatis mutandis cauzei deduse judecății.

Astfel, spre deosebire de reclamantul din cauza menționată, intimata B. nu este un cumpărător al bunului imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru a-i fi aplicabile, în caz de admitere a acțiunii în revendicare introduse împotriva sa, dispozițiile speciale ale Legii nr. 1/2009, sub aspectul obligării instituțiilor statului la plata valorii de circulație a bunului de care a fost privată. De asemenea, în ceea ce privesc șansele unei acțiuni în evicțiune îndreptate împotriva vânzătoarelor acestui bun, în temeiul dreptului comun, în mod corect a reținut instanța de apel că, potrivit art. 1337 din C. civ. de la 1864 sau prevederilor exprese ale art. 1695 din actualul C. civ., garanția pentru evicțiune din partea unui terț poate fi operantă atunci când deposedarea are o cauză anterioară înstrăinării bunului imobil, or, în speță, dreptul reclamantului asupra imobilului vândut s-a născut ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 mai 1996, în temeiul căruia s-ar fi născut obligația de garanție a vânzătoarelor, respectiv, începând cu momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului, pronunțată în temeiul Legii nr. 10/2001, în anul 2014.

Nu poate fi primită nici critica recurentului, conform căreia, prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 231 din 28 februarie 2014, pronunțat