ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1590/2019

Deliberând asupra cauzei de față, și ținând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 25.06.2015 la Tribunalul Arad sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta SC B. SRL solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 34.835 euro, cu titlu de costuri/despăgubiri pentru remedierea defecțiunilor (înlăturarea viciilor ascunse), datorate de pârâta vânzătoare pentru refacerea tavanului conform normelor de siguranță prevăzute de lege și pentru refacerea celorlalte lucrări executate (demontare, consolidare, modificare structură suport tavan fals și compartimentări în apartamentul existent), inclusiv avize, acorduri, autorizații, punere în siguranță, expertiză foc, rezistența mecanică, soluții suport fixare tavan - în imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Arad, str. x, apartament 105, înscris în CF. x, top. x, UAT Arad; a sumei de 4.438 euro, cu titlu de daune materiale pentru bunurile mobile distruse ca urmare a prăbușirii tavanului; a sumei de 500 euro, cu titlu de onorariu expertiză bunuri mobile; a sumei de 8.500 euro, reprezentând cheltuielile necesare înlocuirii tâmplăriei PVC termopan; a sumei de câte 800 euro, pentru lipsa de folosința a apartamentului, pentru fiecare lună, sau fracțiune de lună, începând cu data de 09.07.2014. (11 luni 8.800 euro) și până la plata sumelor datorate pentru aducerea apartamentului în stare de folosință, și a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale.

A solicitat și plata dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii acțiunii, calculată asupra tuturor sumelor datorate, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în caz de opoziție.

La data de 01 septembrie 2015, reclamanta a depus la dosar cerere adițională, prin care, în temeiul art. 78 C. proc. civ., a cerut introducerea în cauză și a pârâtei SC C. SRL, solicitând să se dispună obligarea pârâtei SC C. SRL în solidar cu pârâta SC B. SRL (față de care și-a menținut pretențiile) la plata a sumelor indicate în acțiunea introductivă, cu cheltuieli de judecată în caz de opoziție, invocând dispozițiile, art. 14, art. 15 și art. 194 C. proc. civ., art. 253 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 106/07.07.2017, Tribunalul Arad a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL.

A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâtelor SC B. SRL și SC C. SRL și a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei 34.835 euro despăgubiri pentru reparații, 4.438 euro daune materiale, 500 euro onorariu expert bunuri mobile și 5.000 euro daune morale, cu dobânzi legale de la data înregistrării acțiunii, 25 iunie 2015.

A respins celelalte pretenții.

A obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale, respectiv 5.580,16 RON taxă timbru conform pretențiilor admise, 5.000 RON onorariu expert și 10.000 RON onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtele.

Prin Decizia nr. 175 din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL împotriva Sentinței civile nr. 106/07.07.2017, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu reclamanta A..

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 104.130 RON, reprezentând valoarea lucrărilor de construcții necesare pentru refacerea tavanului, și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 500 euro, cu titlul de onorariu expertiză bunuri mobile.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

A fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva dispozitivului și a considerentelor Sentinței civile nr. 106/07.07.2017, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015.

S-a stabilit onorariul definitiv al expertului D. la suma de 6.000 RON și au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească suma de 2.500 RON, reprezentând diferență onorariu expert.

A fost obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtelor a sumei de 3119,78 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel, și s-a respins cererea pentru cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, precum și reclamanta A..

În drept, cererea de recurs a reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar cererea de recurs a pârâtelor este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL se susține în esență că:

Referitor la modul se soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC B. SRL, a fost făcută o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2039 C. civ. din materia mandatului fără reprezentare, și a dispozițiilor art. 14 și 29 din Legea nr. 10/1995 privitoare în persoanele cărora le incumba răspunderea pentru calitatea unei construcții.

Este reiterată teza privind excepția lipsei calității procesual pasive a recurentei pârâte B. motivat de faptul că, deși este dezvoltatorul imobiliar al blocului în care este situat apartamentul reclamantei intimate, între B. și reclamanta intimată nu a existat niciodată vreun raport juridic.

Precizează că, prin contractul încheiat, reclamantei i-au fost aduse la cunoștință în mod expres dispozițiile art. 2039 și 2040 din C. civ., potrivit cărora în materia mandatului fără reprezentare mandatarul încheie în nume propriu actul juridic, și își asumă tot în nume propriu obligațiile față de terți ce rezultă din actul încheiat, fără ca terții să aibă vreun raport juridic cu mandantul, iar reclamanta a acceptat fără rezerve aceste condiții prin semnarea contractului.

Ca urmare, dat fiind că obiectul prezentei acțiuni vizează angajarea răspunderii contractuale a vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, potrivit prevederilor clare ale art. 2039 din C. civ. pretențiile reclamantei puteau fi îndreptate exclusiv împotriva pârâtei C. SRL (vânzătoarea din contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului).

În mod eronat instanța de apel a reținut că, deși pârâta C. a încheiat în nume propriu contractul de vânzare-cumpărare având calitate de mandatar fără reprezentare al pârâtei SC B. SRL, nu se poate reține lipsa calității procesual pasive prin raportare la obiectul acțiunii și la starea de fapt reținută, întrucât în discuție ar fi nu numai răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse ale bunului vândut, ci și răspunderea dezvoltatorului imobiliar care a fost și proprietarul imobilului vândut, pentru calitatea construcției vândute.

Instanța de apel nu a indicat însă niciun temei legal concret în baza căruia dezvoltatorul imobiliar ar fi răspunzător pentru calitatea construcției, și nici un temei legal de natură a atrage solidaritatea răspunderii celor două pârâte.

Astfel, soluția de respingere a acestui punct din apel este - în susținerea recurentelor pârâte - lipsită de temei legal, și se bazează pe o interpretare denaturată a dispozițiilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

Se susține că, în măsura în care dispozițiile art. 2039 - 2040 C. civ., și dispozițiile art. 14 și 29 din Legea nr. 10/1995 ar fi fost corect interpretate și aplicate, excepția lipsei calității procesuale pasive a B. SRL ar fi trebuit să fie admisă.

În materia contractului de mandat fără reprezentare, C. civ. consacră un articol distinct (art. 2039) efectelor față de terți ale raportului juridic de mandat, însăși existența acestui articol infirmând ideea că mandatul fără reprezentare nu ar produce deloc efecte față de terți.

Din interpretarea textului legal rezultă că, în cazul mandatului fără reprezentare, se creează două raporturi juridice distincte, și anume (1) raportul juridic dintre mandant și mandatar, având în conținutul său drepturile și obligațiile ce decurg din contractul de mandat încheiat între aceștia și (2) raportul juridic dintre mandatar și terțul contractant, având în conținutul sau drepturile și obligațiile ce decurg din actul juridic (în cazul nostru contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului) încheiat între aceștia.

Astfel, mandantul nu are niciun fel de raport juridic cu terțul contractant, consecința firească fiind aceea că mandantul nu poate fi făcut responsabil pentru obligațiile mandatarului din actul juridic încheiat cu terțul contractant.

Textul legal statuează, astfel, că mandantul este ținut să își îndeplinească numai obligațiile pe care și le-a asumat față de mandatar.

Mai precizează recurentele pârâte că SC B. SRL nu este constructorul blocului din care face parte apartamentul reclamantei, ci dezvoltatorul imobiliar - beneficiar al lucrărilor de construcții, care a angajat un antreprenor general și pe ceilalți specialiști la care face referire Legea nr. 10/1995 pentru construcția blocului.

Or, Legea nr. 10/1995 nu reglementează o obligație de garanție a beneficiarului pentru calitatea sau viciile ascunse ale lucrărilor de construcții, ci se refera la obligațiile și răspunderea constructorului și a celorlalți specialiști angajați sa execute efectiv lucrarea, față de beneficiar, pentru calitatea construcției executate.

Cu alte cuvinte, în raportul juridic de garanție pentru calitatea lucrărilor de construcții izvorât din Legea nr. 10/1995 investitorul - beneficiar are calitatea de creditor al obligației legale de garanție pentru vicii față de constructor și de ceilalți specialiști implicați în execuția lucrării, în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/1995.

Consideră recurentele că textul legal menționat nu are aplicabilitate în speță și din perspectiva faptului că el se referă exclusiv la viciile structurii de rezistență a blocului. Or, tavanul din rigips care s-a prăbușit în sufrageria reclamantei nu face parte din structura de rezistență a blocului.

Art. 1878 din C. civ., pe care reclamanta l-a invocat, nu reglementează o obligație de garanție pentru viciile ascunse ale construcției. În consecința, acest text legal nu are deloc aplicabilitate în speță.

La fel stau lucrurile și în privința dispozițiilor H.G. nr. 273/1994 invocate de reclamantă ca temei legal, care nu fac decât să reglementeze procedura de recepție a lucrărilor de construcții și instalații.

Dacă ceea ce reclama reclamanta este superficialitatea recepției la terminarea lucrărilor, o astfel de reclamație nu putea fi îndreptată decât împotriva membrilor comisiei de recepție.

Cât privește susținerea reclamantei în sensul că ar exista o răspundere solidara prezumată a pârâtelor, se susține că aceasta contravine dispozițiilor imperative ale art. 1445 din C. civ.

În speță, solidaritatea nu a fost prevăzută expres de părți, și nici nu este prevăzută de vreun text de lege.

Pentru toate aceste motive, solicită recurentele să se constate că hotărârea instanței de apel este nelegala în privința respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a B. SRL.

Referitor la acțiunea în despăgubiri, invocă recurentele pârâte nesocotirea dispozițiilor art. 1710 coroborat cu art. 1527, 1528 și 1530 din C. civ. privind caracterul subsidiar al unei astfel de acțiuni față de executarea în natura a obligației.

Se arată că, deși recurenta C. SRL și-a arătat, permanent disponibilitatea de a repara pe costul propriu tavanul din rigips prăbușit (în măsura în care s-ar fi adeverit ca prăbușirea a fost determinata de un viciu ascuns al bunului vândut), reclamanta nu s-a arătat deloc interesata de această ofertă, ci s-a axat pe a pretinde despăgubiri imense pentru așa-zisele prejudicii suferite, scopul sau evident fiind acela ca prin despăgubirile pretinse să își acopere integral prețul de achiziție a apartamentului. Această disponibilitate a fost reiterată chiar pe parcursul procesului pendinte.

Astfel, consideră recurentele ca acțiunea reclamantei este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 1710 din C. civ.

În privința primei opțiuni aflata la dispoziția cumpărătorului (înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia), din coroborarea dispozițiilor art. 1710 cu dispozițiile art. 1527, 1528 și 1530 C. civ. rezultă că dreptul cumpărătorului de a pretinde vânzătorului despăgubiri este un drept subsidiar, la care cumpărătorul poate face apel doar atunci când vânzătorul refuza sa execute în natura lucrarea de reparare a prejudiciului, sau dacă executarea în natura este imposibila (ceea ce nu este cazul în speța).

În speță, executarea lucrărilor de reparare a tavanului și de înlăturare a pretinselor vicii reprezintă o obligație de a face, pe care C. SRL a fost de acord sa o execute în natura (în măsura în care se stabilește ca prăbușirea a fost determinata de un viciu ascuns al bunului vândut).

În interpretarea dispozițiilor art. 1530 din C. civ., doctrina dreptului civil statuează ca "Debitorul nu se poate libera de obligație, oferind despăgubiri în locul executării în natura, iar creditorul trebuie sa ceara în justiție în principal executarea în natura a obligației, dacă aceasta este încă posibilă și, numai în subsidiar, daune interese".

Consideră recurentele pârâte că, prin admiterea în parte a acțiunii reclamantei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrara dispozițiilor 1350 din C. civ., în în sensul că răspunderea civilă a acestor părți a fost stabilită, deși nu erau întrunite cumulativ cele trei elemente constitutive ale răspunderii contractuale, și anume: fapta ilicita, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu.

Aceasta deoarece concluzia clara a raportului de expertiza tehnica a fost în sensul ca singura cauza care a determinat prăbușirea tavanului din rigips din apartamentul reclamantei a fost acțiunea vântului pătruns din exterior.

Sub acest aspect, susțin recurentele că, analizând expertiza tehnica întocmita în cauza, Curtea de Apel a săvârșit o grava greșeala materiala, confundând din eroare anumite date de la dosar. În concret, se face referire la considerentul potrivit căruia expertul desemnat în cauza ar fi precizat ca tavanul oricum s-ar fi prăbușit la un moment dat. Consideră recurentele că, în realitate este vorba despre o pura greșeala materiala de reproducere a concluziilor pct. 3.14 de la filele x ale raportului de expertiza tehnica.

Sub acest aspect, se solicită a fi avute în vedere integral răspunsurile date de expert în conținutul lucrării de specialitate, a căror coroborare evidențiază clar că: singura cauza care a determinat prăbușirea tavanului de rigips din sufrageria reclamantei, în timpul furtunii din data de 09.07.2014, a fost acțiunea puternica a vântului pătruns din exterior prin ușa lăsata deschisa; deși expertiza a reținut existența anumitor vicii de proiectare și execuție a sistemului de prindere a tavanului din rigips, concluzia finala a expertului a fost aceea ca respectivele vicii nu au determinat și nici nu au favorizat prăbușirea tavanului de rigips.

Transpunând aceasta concluzie finala a expertizei tehnice asupra celor trei elemente constitutive obligatorii ale răspunderii contractuale, ar trebui să se constate că lipsește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita ce li se impută recurentelor și prejudiciile pe care reclamanta le invoca. Iar în lipsa unuia din cele trei elemente constitutive obligatorii, răspunderea acestor părți nu poate fi angajată.

Cât privește adevărata legătura de cauzalitate, ea a fost stabilita, tot prin concluziile expertizei tehnice, între acțiunea vântului pătruns din exterior prin ușa lăsată deschisă pe timp de furtuna și prejudiciile produse prin prăbușirea tavanului.

Prin urmare, în speța, legătura de cauzalitate nu exista între fapta pretins ilicita a vânzătorului (viciile ascunse ale lucrului vândut) și prejudiciul invocat de reclamanta, ci între o cauza străina (acțiunea puternica a vântului pătruns din exterior) și producerea respectivului prejudiciu.

Susțin recurentele pârâte că, în ce privește cauza străina care a provocat cu adevărat prăbușirea tavanului de rigips, aceasta se încadrează în dispozițiile art. 1351 din C. civ. privind forța majora și cazul fortuit, care înlătura răspunderea acestor părți.

Sub un alt aspect, susțin recurentele pârâte că, raportat la conduita părților din proces, este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 1352 din C. civ.

În acest context, se arată că s-a adeverit existența unei fapte ilicite a reclamantei, constând în aceea ca toate acele modificări constructive majore pe care le-a efectuat în regie proprie după preluarea apartamentului au fost realizate fără proiect tehnic de execuție, studiu de rezistenta, fără luarea oricăror măsuri de consolidare și fără autorizație de construire.

Acest mod al reclamantei de a proceda încalcă flagrant o serie de dispoziții legale și contractuale, și anume: art. 4.2.2. din contractul de vânzare-cumpărare; dispozițiile art. 1 din Legea nr. 50/1991; art. 25 și 28 din Legea nr. 10/1995.

După sancționarea sa contravenționala, reclamanta a solicitat emiterea unei autorizații de construire pentru "intrarea în legalitate", însă acesta este un aspect considerat de recurente nerelevant în speță pentru că obiectul autorizației emise îl constituie lucrările ce trebuie executate în continuare, în viitor, în apartament pentru remedierea situației existente și refacerea tavanului din rigips în forma sa inițiala.

Concluzionând asupra celor de mai sus, se arată că, în speță, operează și o alta cauza exoneratoare de răspundere, respectiv fapta ilicita a reclamantei însăși, constând în modificarea radicala a apartamentului după preluarea lui, fără un proiect tehnic, fără studiu de rezistenta, fără luarea oricăror măsuri de consolidare și fără autorizație de construire.

Referitor la suma de 104.130 RON acordata de instanța de apel cu titlu de cheltuieli de refacere a tavanului și lucrări conexe, și suma de 4.438 euro pretinsă cu titlu de daune materiale pentru bunurile mobile distruse ca urmare a prăbușirii tavanului, sub un prim aspect se face trimitere la susținerile critice din precedent relative la împrejurarea ca acest capăt de cerere este inadmisibil câtă vreme recurenta C. SRL și-a manifestat permanent disponibilitatea de a executa în natura lucrarea de înlăturare a viciilor(în măsura în care prin hotărârea definitiva a instanței s-ar stabili ca viciile ascunse ar fi constituit cauza producerii prejudiciului), aspect neanalizat de instanța de apel.

Instanța de apel și-a însușit concluziile expertizei privind cuantumul acestor despăgubiri, fără a ține seama de concluzia expertului asistent al recurentelor pârâte sau de celelalte probe de la dosarul cauzei, din care rezulta un cost total al investiției într-un cuantum inferior celui stabilit de expertul judiciar.

Consideră recurentele că instanța de apel a dat o forță probantă exagerată expertizei, fără să aibă în vedere că recurentele au contestat motivat. Greșit instanța de apel a reținut că diferența dintre cele două sume nu este explicată (diferența dintre 104.130 RON stabilită de expertul judiciar și 55.996 RON suma stabilită de expertul asistent), când de fapt explicațiile au fost reluate și în concluziile scrise.

Sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantei pentru bunurile mobile distruse, se arată că nu s-a contestat faptul că au fost distruse câteva bunuri mobile, ci valoarea acestor bunuri. Reclamanta nu a făcut dovada certă a valorii lor reale, și nici nu s-a efectuat o expertiză judiciară evaluatoare, în condiții de contradictorialitate.

Arată recurentele că expertiza extrajudiciară depusă de reclamantă le este inopozabilă întrucât nu reprezintă o probă administrată în condiții de contradictorialitate și nici nu reprezintă o probă științifică întrucât se bazează exclusiv pe declarațiile nedovedite ale reclamantei și pe diverse repere luate aleatoriu de pe internet, fără nicio legătura cu obiectul cauzei.

Prin recursul declarat de recurenta-reclamantă se susține în esență că:

Instanța de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului consacrat de C. civ. prin art. 1385 și art. 1391, și a dat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii.

De asemenea, consideră recurenta reclamantă că instanța de apel a înlăturat din probele administrate, și nu a convertit expertizele extrajudiciare în înscrisuri unilaterale sub semnătura privată, produse de reclamanta conform art. 265 coroborat cu art. 272 și art. 290 C. proc. civ., procedând la o apreciere subiectiva pentru ca nu a examinat fiecare proba în parte și pe toate în ansamblul lor, încălcând astfel dispozițiile art. 264, alin. (1) C. proc. civ. privitoare la aprecierea probelor.

S-a aplicat o dublă măsură asupra unor articole din pretenții, respectiv pretențiile de 34.835 euro cu titlu de despăgubiri pentru reparații și 500 euro cu titlu de onorariu expertiză bunuri mobile.

În cazul despăgubirilor pentru reparații în cuantum de 34.835 euro, care au fost cerute la prima instanța în baza unui deviz de lucrări foarte detaliat, instanța de apel a solicitat o completare a expertizei judiciare. Deși prin expertiză judiciară s-au adus clarificări cu privire la contravaloarea lucrărilor de reparații (104.130 RON), instanța nu a dorit sa clarifice și aspectul privitor la costurile cu lucrările de proiectare a acestor lucrări (de 48.900 RON), care au fost verificate și prezentate ca atare și de către expertul tehnic judiciar.

Opinează recurenta reclamantă că este nefondata aprecierea instanței în sensul că aceasta cheltuiala cu lucrările de proiectare este extrajudiciară și anterioara procesului. Avizul emis de către Inspectoratul de Stat în construcții pentru lucrările de refacere a tavanului a avut în vedere un alt proiect de lucrări de reparație decât proiectul de construcție inițial al dezvoltatorului imobiliar B. SRL În baza acestui proiect, elaborat de o persoana autorizata în materie, reclamanta a fost în măsura sa își dimensioneze pretențiile pentru a fi despăgubită în procedura amiabila pe care a încercat sa o poarte cu dezvoltatorul în anul 2014.

În condițiile în care proiectul pentru refacerea tavanului este un document elaborat după norme și standarde profesionale, a fost depus în instanța și nu a fost contestat, instanța de apel, dacă nu a dorit sa facă o verificare a acestuia în cadrul unei expertize judiciare, era datoare sa acorde aceasta cheltuiala pe care reclamanta făcut-o pentru a avea dreptul sa execute lucrări autorizate de reparație a tavanului.

În ceea ce suma de 500 euro solicitată pentru expertiza bunurilor mobile, se susține că instanța de apel a făcut o greșita aplicare a legii, respectiv a adus atingere dreptului de a fi integral despăgubită prin înlăturarea acestei cheltuieli făcute cu expertiza extrajudiciară a bunurilor mobile distruse de tavanul prăbușit; deși instanța de apel a acordat contravaloarea bunurilor mobile distruse, nu a acordat și cheltuiala făcută cu munca evaluatorului (500 euro), ceea ce reprezintă o dubla măsura și o aplicare greșita a legii. În măsura în care instanța nu a dorit lămuriri de la un expert judiciar cu privire la aceste cheltuieli înlăturate, partea reclamantă consideră că era îndreptățită sa le primesc cu titlu de cheltuieli cuvenite.

Se mai susține că este greșita înlăturarea nemotivata a opiniilor experților aleși de părți (E. și F.) cu motivarea formala ca aceștia nu au explicat de unde rezulta diferențele, fără a stărui în lămurirea acestui aspect în condițiile art. 334 C. proc. civ.

Întrucât instanța de apel a reținut existența culpei intimatelor pârâte în ceea ce privește construcția necorespunzătoare, cu vicii ascunse, a tavanului și a validat soluția primei instanțe cu privire la culpa procesuala, înlăturarea cheltuielilor cu proiectarea lucrărilor de refacere a tavanului de la sumele cuvenite cu titlu de despăgubire constituie - în opinia recurentei reclamante - o încălcare a dreptului la despăgubire și a principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1385 și art. 1391 C. civ.

Se mai arată că, potrivit înscrisurilor noi pe care le depune în recurs, costul total al reparațiilor depășește valoarea de 104.130 RON acordata de instanța; instanța nu a ținut seama de creșterea prețurilor și a manoperei, din anul 2014 și până în prezent acestea fiind în cuantum de 142.867 RON.

În ceea ce privește pretenția de 8500 euro reprezentând contravaloarea tâmplăriei termopan, înlocuită de câteva ori, se susține că ambele instanțe trebuiau să recunoască caracterul necesar al acestor lucrări, confirmat prin probele administrate, și să valorifice prezumția că înlocuirea tâmplăriei a limitat prejudiciul, fiind o lucrare de consolidare, și astfel să se facă aplicarea prevederilor art. 327 și 329 C. proc. civ.. Intimatele pârâte datorează această sumă, deoarece alături de viciile ascunse ale construcției, și tâmplăria PVC termopan a prezentat vicii, nu s-a asigurat etanșarea corespunzătoare, fapt ce a permis ca în repetate rânduri apa de ploaie să se infiltreze de pe terasă în cameră; deși tâmplăria a fost înlocuită de două ori cu alta tâmplărie, de aceeași calitate proastă, apa se scurgea în cameră și ulterior intervenirii echipei tehnice a pârâtelor. Acest fapt al infiltrării apei în cameră a fost confirmat de martori, declarația acestora fiind înlăturată nemotivat dintre probele administrate, cel mai relevant aspect fiind acela că nu a fost contestat de pârâte. La fiecare reclamație cu privire la infiltrația pe sub ușă a apei de ploaie de pe terasă în apartament, pârâtele au reparat, însă au refuzat să semneze un proces-verbal.

Cu privire la pretenția de 800 euro pe lună, începând cu data prăbușirii tavanului, 09.07.2014, pentru lipsa de folosință a apartamentului, susține recurenta reclamantă că sunt nefondate considerentele avute în vedere de instanța de apel în sensul că reclamanta nu a dovedit că nu a avut unde să locuiască, și nici că ar fi intenționat să închiriez altor persoane apartamentul, respectiv că a fost sancționată contravențional întrucât începuse demult și finalizase lucrări neautorizate, respectiv nu folosea în perioada respectivă imobilul cumpărat.

Se susține că instanța de apel era datoare să rețină că apartamentul era locuibil, și că prăbușirea tavanului nu are legătură cu finalizarea unor lucrări neautorizate de modificare sau cu împrejurarea că apartamentul nu era folosit. Din declarația martorului G. reiese faptul ca reclamanta putea să închirieze apartamentul cu 1350 euro, fapt neluat în considerare de instanța de apel.

În condițiile în care s-a reținut că pereții din gips-carton nu susțineau tavanul, că turnarea unei șape nu a influențat în niciun mod tavanul, apare o motivare contradictorie respingerea pretenției pentru lipsa de folosință prin reținerea faptului că modificările pe care le-a făcut reclamanta nu au fost autorizate. În speță este vorba despre un prejudiciu viitor ce nu putea să nu fie acordat. Cel mult, instanța de apel ar fi putut să limiteze suma despăgubirii de 800 euro pe lună la un alt cuantum, astfel ca prin hotărâre judecătorească să fie recunoscut în forma reparației integrale și prejudiciul născut de la data prăbușirii tavanului din culpa intimatelor pârâte până la zi, pentru ca numai acest fapt a împiedicat valorificarea apartamentului.

Problema existenței unui prejudiciu prin lipsa de folosință a locuinței poate fi în mod obiectiv și just abordată prin perspectiva existenței unui fapt obiectiv de natură a împiedica folosința firească a locuinței: prăbușirea tavanului unui imobil nou, construit cu vicii ascunse în scop de vânzare, prăbușire care a întrerupt perioada de amenajare a apartamentului, pentru a putea fi folosit.

În ceea ce privește folosința, arată că locuința putea fi folosită de orice persoană, proprietar sau chiriaș. Există deja un prejudiciu prin faptul că recurenta reclamantă a fost împiedicată să își folosească proprietatea dintr-o cauză determinată de intimata pârâtă B. SRL. Consideră recurenta că suma de 800 euro reprezintă o cuantificare echitabilă a prejudiciului pe care l-a suferit prin faptul că nu a putut să se bucure de beneficiul unei locuințe de lux, personal sau în calitate de locator, în condițiile în care subscrisa a primit ofertă pentru a o închiria unei persoane pentru 1.350 eur/lună, și a închiriat o altă locuință mai modestă cu 600 euro (conform contractului de închiriere depus la dosarul cauzei, probă de asemenea înlăturată nemotivat de instanța de apel din ansamblul probelor administrate).

O altă critică adusă deciziei recurate este în sensul că nu există o motivare pentru reducerea onorariului de expert, legiuitorul stabilind în art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ. că instanța poate sa reducă motivat onorariul experților judiciari. Cum o astfel de motivare lipsește, se impune revenirea la cuantumul inițial de 10.000 RON pe care recurenta l-a plătit și consideră că se cuvine, prin stabilirea culpei procesuale, să fie obligate intimatele pârâte sa ii suporte.

Relativ la prejudiciul moral solicitat în speță, se susține că:

Acesta a îmbrăcat atât forma consecințelor medicale prin suferințe reale aduse recurentei, care s-a îmbolnăvit de cancer și s-a tratat corespunzător, cât și sub forma prejudiciului de agrement, născut din neputința obiectiva a folosirii locuinței amenajate corespunzător, la un standard de lux, pentru sine, având semnificație ambientul pe care și l-a creat pentru a înlătura stresul și pentru a-și putea recupera capacitatea de munca prin relaxare și odihna într-un mediu adecvat.

Ambele instanțe nu au recunoscut particularitățile personalității reclamantei recurente, ce justifica prin documente medicale depuse la dosarul cauzei acordarea unei reparații morale printr-o despăgubire în cuantum adecvat, având relevanța stăruința sa de un an de zile în rezolvarea amiabilă a situației cauzate prin prăbușirea tavanului într-o construcție nouă, edificată în scop de vânzare ca locuință, în contextul în care intimata pârâtă, constructor doar aparent, a dorit rezolvarea amiabilă.

Se mai susține că recurentele pârâte, prin construcția realizată cu materiale de slabă calitate și fără a avertiza cumpărătoarea că tavanul este mai greu decât pot suporta tijele de suspendare, care au evitat-o și au evitat să dea un răspuns clar solicitărilor de despăgubire ale reclamantei, care și în prezent insistă că tavanul a căzut din cauze imputabile cumpărătoarei, îi datorează acesteia suma de 15.000 euro, pentru că era să își piardă viața, împreună cu alte 4 persoane în propria sa locuință, suma cerută fiind una rezonabilă. Evenimentul pe care l-a trăit și tratamentul de refuz și ignorare din partea conducerii pârâtelor i-au cauzat recurentei reclamante o profundă suferință fizică și psihică.

Precizează recurenta că, la vârsta actuală de 62 de ani, fiind plecată din 1986, privea această locuință ca visul și încoronarea unei vieți de muncă, vise și speranțe. Ca atare este evidentă lipsa de protecție acordată intimității vieții private de către instanța de apel pentru ca fiecare persoană este îndreptățită sa trăiască așa cum vrea, cum îi place și cum a plătit. Nu în ultimul rând, timpul îndelungat de la eveniment până la prima reacție a unor angajați ai vânzătorului a constituit un factor de stres și de umilință, pentru că a achitat o sumă mare de bani pentru un bun pe care a vrut să îl folosească sau să îl închirieze și să călătorească și, dintr-odată, acest lucru a devenit imposibil, nemaiputând primi înapoi calitatea anilor pierduți.

Mai precizează că, inițial, recurentele pârâte au contestat vehement că ar avea vreo vină pentru prăbușirea tavanului, și au tergiversat regulat judecarea procesului. Aceste aspecte au fost ignorate, și înlăturate nemotivat de instanța de apel, care nu a luat în considerare documentele medicale și nici de starea de fapt premergătoare procesului.

Pentru înlăturarea greșită a sumei de 500 euro reprezentând onorariul de expertiză bunuri mobile, precizează că instanța de apel trebuia să rețină caracterul necesar al acestei cheltuieli justificat de opinia unui expert evaluator/prețuitor, pentru a înlătura subiectivismul propriei aprecieri din partea persoanei păgubite, pentru că valorile astfel stabilite au însemnătate în stabilirea prejudiciului. Instanța de apel motivează în mod contradictoriu, admițând pe de o parte expertiza extrajudiciară a bunurilor mobile, iar pe de altă parte înlăturând onorariul expertului pentru munca depusă.

Cât privește prejudiciul nepatrimonial, se mai arată că despăgubirile sunt datorate în virtutea obligației inițiale de a preda cumpărătoarei o construcție nouă cu destinație de locuință, spre a fi folosită în condiții de siguranță deplină, fapt ce nu s-a întâmplat, pentru că în urma prăbușirii tavanului, locuința a devenit nelocuibilă. Este neîndoielnică restrângerea posibilităților de viață familială și socială cauzate de prăbușirea tavanului unei locuințe noi, amenajate corespunzător și extrem de bine finisată de reclamantă, astfel că dauna morală trebuie să fie comparabilă efortului pe care l-a făcut, așa cum este acesta evidențiat de probele aflate la dosar.

Mai precizează recurenta că a așteptat finalizarea procesului, și nu a efectuat mai repede lucrări de reparații, așteptând banii pentru reparații de la pârâte, dând astfel instanței posibilitatea de a se convinge de întinderea pagubei prin probele administrate. Dacă în prezent a reluat repararea în natură pe cheltuiala sa, efortul susținut de înlăturare a cauzelor care au condus la prăbușirea tavanului și prevenirea repetării unui astfel de eveniment, justifică acordarea tuturor articolelor de daune materiale și morale cerute prin cererea introductivă.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 iunie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL și de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 175 din 7 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată la data de 2 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursurile prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a exigențelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul declarat de părțile pârâte urmează a fi analizat cu precădere, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., pentru că acesta conține critici referitoare la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei recurente SC B. SRL.

Soluția primei instanțe, de respingere a acestei excepții, a fost confirmată de instanța de apel care a reținut că este nerelevant faptul că reclamanta nu a stabilit în mod direct o relație contractuală cu SC B. SRL în contextul în care, deși contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu pârâta SC C. SRL care a acționat în calitate de mandatar fără reprezentare al celeilalte pârâte, trebuie avute în vedere obiectul acțiunii și starea de fapt reținută. A reținut instanța că, în speță, nu se pune în discuție numai răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut, ci și răspunderea dezvoltatorului imobiliar (care a fost proprietarul bunului vândut) pentru calitatea construcției, aceasta prin raportare la clauza înscrisă în art. 4.1.1 din contractul de vânzare - cumpărare, consecința fiind că pârâtele răspund în solidar față de reclamantă pentru viciile ascunse ale imobilului construit și vândut.

Prin raportare la acest mod de analiză a criticilor deduse spre judecată instanței de apel, critica formulată în recurs în sensul că instanța de apel nu ar fi motivat soluția relativă la menționata excepție este vădit nefondată, simpla lecturare a deciziei recurate reflectând cu evidență existența motivării.

În aprecierea relativă la justețea raționamentului astfel adoptat, se impune a fi observat faptul că excepția procesuală privind lipsa calității procesual pasive a pârâtei SC B. SRL a fost invocată, și soluționată la judecata în primă instanță a cauzei, iar în etapa apelului s-a realizat un control judiciar al soluției astfel adoptate prin prisma criticilor pe care pârâții apelanți au înțeles să le aducă relativ la această chestiune litigioasa.

Or, criticile pe care pârâții le susțineau prin cererea de apel erau în sensul că, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat (cu reclamanta) de către pârâta SC C. SRL, iar aceasta a acționat în temeiul unui mandat fără reprezentare, nu există un raport juridic contractual legal între pârâta dezvoltator imobiliar (mandant) și reclamantă, astfel că nu s-ar justifica legitimarea procesuală pasivă a acestei din urmă pârâte în acțiunea în răspundere civilă întemeiată de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în modalitatea arătată. Au fost invocate, în acest context, prevederile art. 2039 și 2040 din C. civ.

Raportat la aceste susțineri critice ce se regăseau în conținutul motivelor de apel, la exigențele ce rezidă din prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. (potrivit căruia judecata în apel este limitată la aspectele care se invocă prin motivele de apel), dar și la cadrul procesual creat prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă - care le imputa pârâților faptul că i-au transmis proprietatea unui imobil ce avea vicii încă de la construirea lui - Înalta Curte constată că soluția adoptată referitor la excepția lipsei calității procesual pasive este una judicioasa, fiind în deplin acord cu rigorile procedurale specifice controlului judiciar ce poate fi realizat în calea de atac a apelului. Se cuvine a fi subliniat că instanța de apel, ca și prima instanță, a stabilit lipsa de temeinicie a excepției analizate ținând seama și de clauzele concret inserate în contractul de vânzare-cumpărare (cu referire explicită cea stipulată în art. 4.1.1), aspect care recurentele pârâte îl trec sub tăcere în mod nejustificat.

În contextul procesual creat prin acțiunea în pretenții promovată de reclamantă, imperativul respectării principiilor contradictorialității și disponibilității ce guvernează procesul civil obligau instanța de apel să analizeze susținerile critice ale pârâtelor apelante nu numai prin prisma conținutului intrinsec al acestora, ci și prin raportare la argumentele contrare ale părții adverse și la situația concret reliefată de probatoriul administrat. În cadrul unei asemenea analize complexe, interpretarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare ocupa un loc important pentru că aceasta permitea a fi identificate drepturile și obligațiile care izvorăsc din respectiva convenție ce are forța juridică echivalentă legii între părțile contractante, în conformitate cu prevederile art. 1270 C. civ.

Astfel, teza susținută de pârâtele apelante în sensul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a participat numai mandatarul SC C. SRL în calitate de vânzător, și că acesta și-ar fi asumat în nume propriu toate obligațiile izvorâte de respectiva convenție pentru că el a acționat ca un mandatar fără reprezentare a fost analizată prin prisma clauzelor care se regăsesc efectiv în contractul perfectat cu reclamanta, acest demers de analiză conducând la constatarea că la art. 4.1.1 din convenție se regăsește o clauză care evidențiază faptul că "vânzătorul transmite pe seama Dezvoltatorului SC B. SRL și din patrimoniul acestuia în favoarea cumpărătorului dreptul de proprietate asupra imobilului/imobilelor descrise în art. 2 (...)".

Or, prezența acestei clauze a constituit un argument relevant în constatarea potrivit căreia între reclamanta cumpărătoare și dezvoltatorul imobiliar s-a stabilit un raport juridic, constatare care reprezintă expresia competenței ce revine instanței judecătorești de a interpreta în mod coroborat probele și de a stabili pe baza acestora situația de fapt real existentă între părțile aflate în litigiu.

Înalta Curte reține că interpretarea în sensul menționat a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare este în acord cu rigorile stabilite de legiuitor prin art. 1268 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 1671 din C. civ., norme care prevăd următoarele:

"(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.

(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul", și respectiv:

"Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii și contractelor de adeziune".

Aceste reguli de interpretare a contractului de vânzare-cumpărare analizat au fost corect aplicate de instanța de apel, ținând seama de natura juridică a acestui act juridic, respectiv de faptul că este un act translativ de proprietate cu titlu oneros care are printre efectele sale caracteristice și obligația de garanție pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Astfel, stipularea în contract a clauzei potrivit căreia transferul dreptului de proprietate se face "pe seama dezvoltatorului" are aptitudinea de a produce efecte juridice numai în măsura în care i se atribuie interpretarea dată de instanțele de fond, interpretare care reliefează că, practic, mandatarul nu și-a asumat el însuți obligația de transfer al proprietății, această obligație aflându-se într-o relație de interdependență cu aceea de garanție pentru viciile ascunse ale bunului vândut în acest mod.

Altfel spus, declarația făcută de mandatarul contractant la momentul încheierii convenției, în se sensul că are calitatea de mandatar fără reprezentare, nu era de natură a constitui elementul unic posibil a fi avut în vedere de instanță pentru stabilirea raportului juridic efectiv generat de contractul prin care reclamanta a dobândit imobilul care a generat litigiul, ci era necesar ca, în raport de argumentele părților aflate în litigiu, să se identifice drepturile și obligațiile care intră în conținutul respectivului raport juridic ținând seama de clauzele concret stipulate în contract, de natura contractului și de regulile de interpretare pe care legea însăși le conține.

Înalta Curte apreciază util a fi subliniat faptul că, potrivit art. 1672 pct. 1 din C. civ. obligația de transfer al proprietății este una ce revine proprietarului, acesta fiind titular al dreptului ce se transferă prin vânzare, efectul translativ de proprietate fiind unul de natura acestui tip de act juridic.

Mandatul fără reprezentare este un contract în temeiul căruia mandatarul încheie acte juridice în nume propriu, și, în actele pe care le încheie în această calitate, își asumă față de terți obligațiile care rezultă din respectivele acte.

Or, în speță, deși pârâta SC C. SRL a declarat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare că acționează în calitate de mandatar fără reprezentare al dezvoltatorului imobiliar, nu și-a asumat prin respectivul contract și obligația de a transmite ea însăși dreptul de proprietate, ca un veritabil vânzător care aparent își înstrăinează bunul, ci, prin clauza înscrisă la art. 4.1.1 din actul astfel încheiat, a stipulat că transferul acestui drept se realizează pe seama mandantului. Un atare demers a avut drept consecință includerea în cercul obligațional și a proprietarului bunului vândut, anume a mandantului, pentru că numai printr-o atare interpretare se putea realiza transmiterea către pârâtă a proprietății bunului imobil în privința căruia mandatarul nu avea vreun drept, și nici nu a pretins a avea spre a se putea obliga juridic la transmiterea lui.

Că mandatarul nu și-a asumat obligația de transmitere a proprietății asupra bunului imobil vândut reiese și din clauza înscrisă la art. 4.2.4 din contract - pe care chiar pârâții au invocat-o în apărare prin cererea de apel -, în această din urmă clauză regăsindu-se declarația cumpărătoarei în sensul că are cunoștință de existența mandatului fără reprezentare, și acceptă ca "independent de transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul Dezvoltatorului, toate obligațiile proprii vânzătorului și întreaga răspundere pentru executarea acestor obligații îi va reveni în mod direct și exclusiv Vânzătorului". Aplicând acestei clauze regula de interpretare prevăzută de art. 1671 C. civ., concluzia nu poate fi alta decât aceea că reclamantei (cumpărătoare) i s-a adus la cunoștință, și ea a acceptat asumarea de către vânzătorul mandatar a obligațiilor specifice actului juridic încheiat, mai puțin aceea privind transmiterea dreptului de proprietate care a rămas pe seama mandantului-titular al acestui drept. Pe cale de consecință, între cumpărătoare, pe de o parte, și vânzătorul mandatar împreună cu proprietarul mandat, de cealaltă parte, convenția astfel încheiată a dat naștere unui raport juridic obligațional care justifică demersul judiciar al celei dintâi de a chema în judecată pe ambii cocontractanți pentru repararea prejudiciilor cauzate de viciile ascunse ale imobilului pe care ei i l-au vândut.

Ținând seama că obligația de garanție pentru viciile ascunse ale lucrului vândut se află în directă legătură cu dreptul de proprietate care se transmite prin această operațiune juridică, iar conținutul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părțile din proces nu a permis a se stabili limitele drepturilor în privința cărora pârâta SC SC B. SRL (în calitatea sa de dezvoltator imobiliar, și proprietar al bunului vândut) a mandatat-o pe pârâta SC C. SRL să acționeze (și implicit să își asume obligații) în relația contractuală stabilită cu reclamanta, aprecierea că răspunderea acestora față de reclamanta cumpărătoare este una solidară apare ca fiind deplin justificată în lumina prevederilor art. 1446 C. civ. - care instituie o prezumție legală de solidaritate între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi - ținând seama de natura activității desfășurate de către pârâta-mandant, dar și de preexistența convenției de mandat în temeiul căreia cele două pârâte au procedat la perfectarea vânzării unui bun edificat și deținut tocmai cu acest scop.

Este corectă observația recurentelor pârâte în sensul că prevederile art. 2039 C. civ. prevede că între terți și mandantul din contractul de mandat fără reprezentare nu se leagă un raport juridic, însă, în mod corect au reținut instanța de fond și cea de apel că această dispoziție legală nu își găsește aplicare în speță. Însă, situația de fapt concret stabilită de respectivele instanțe, în urma analizării probelor, este diferită ce cea care se regăsește în ipoteza respectivei norme juridice, mandantul nefiind practic reprezentat de mandatar cât privește obligația de a transmite dreptul de proprietate, consecința fiind aceea că reglementările din conținutul art. 2039 C. civ. nu sunt incidente raportului juridic ce formează obiectul litigiului pendinte.

În ce privește critica apelantelor pârâte relativă la lipsa oricărei motivări date de instanța de apel în privința caracterului solidar al răspunderii acestora, se constată că în apel nu se formulase vreo critică relativă la acest aspect, situație față de care instanța de control judiciar nu era învestită să se pronunțe cu privire la o atare chestiune.

Se cuvine a fi subliniat faptul că justificarea calității procesual pasive reprezintă o condiție de exercițiu a acțiunii civile, iar constatarea relativă la îndeplinirea acestei condiții nu poate fi echivalentă cu o statuare asupra existenței unei obligații, aspect care reiese cu evidență din prevederile art. 36 C. proc. civ., normă conform căreia "Calitatea procesuala rezulta din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Ca atare, analiza realizată de instanța de apel în privința criticilor ce se formulaseră relativ la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC B. SRL nu era necesar să se extindă și în privința soluției(de fond) privitoare la existența solidarității celor două pârâte din proces privind răspunderea civilă pentru prejudiciile reclamate prin cererea de chemare în judecată, în măsura în care nu se formulaseră critici relative la acest din urmă aspect de fond.

Critica prin care se susține că instanța de apel "nu indică însă nici un temei legal concret în baza căruia dezvoltatorul imobiliar ar fi răspunzător pentru calitatea construcției", este formulată de apelantele pârâte cu neobservarea coordonatelor procesuale ale căii de atac a apelului, respectiv a limitelor devoluțiunii impuse prin art. 479 alin. (1) C. proc. civ. și a criticilor care se regăseau în motivarea apelului declarat de părțile pârâte. Temeiul juridic al angajării răspunderii civile a pârâtei SC B. SRL a fost stabilit prin hotărârea primei instanțe - în sensul că este reprezentat de dispozițiile art. 1707 C. civ. -, și el nu a fost contestat prin cererea de apel, criticile din apel vizând, pe de o parte, modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive, iar pe de altă parte următoarele chestiuni de fond: greșita interpretare a probelor cu consecința stabilirii unei situații de fapt care era considerată eronată de apelantele pârâte; omisiunea primei instanțe de a reține existența unui caz fortuit (constând în modificările constructive realizate fără autorizație de către reclamantă în apartamentul cumpărat conjugate cu acțiunea vântului) ca și cauză de exonerare de răspundere în temeiul art. 1351 C. civ.; greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor care au fost acordate reclamantei.

As