ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2185/2020

Prin înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 29 noiembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate că lucrările executate de pârâtă potrivit contractului de execuție lucrări nr. x din 9 februarie 2007, constând în corp A clădiri (finalizat) cu regim de înălțime S+P+3E și corp B (nefinalizat), cu regim de înălțime S+P+6E, prezintă vicii ascunse ce intră sub incidența obligației de garanție pentru vicii ascunse a pârâtei, în calitate de antreprenor și executant al lucrării, conform art. 30 din Legea nr. 10/1995, și să oblige pârâta să îi achite contravaloarea lucrărilor de remediere a viciilor ascunse sau a lucrărilor necesare pentru înlăturarea consecințelor acestor vicii, costuri pe care le-a evaluat provizoriu la suma de 600.000 RON, precum și la predarea cărții tehnice a construcției în temeiul art. 40 din contractul de execuție lucrări nr. x din 9 februarie 2007. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 600.000 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata integrală, în conformitate cu prevederile art. 1489 C. civ., cu cheltuieli de judecată. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 30 din Legea nr. 10/1995, art. 1282 C. civ., contractul de execuții nr. x/2007. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1526 din 27 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L., invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. și a fost respinsă, în integralitate, cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de proprietar/subdobânditor al unui imobil construcție, își fundamentează demersul juridic promovat împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L. pe prevederile contractului de execuție de lucrări nr. x din 9 februarie 2007 încheiat de pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de executant și S.C. C. S.R.L., în calitate de beneficiar al construcției dobândite de reclamantă, precum și pe prevederile art. 30 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, arătând în mod explicit că înțelege să promoveze o acțiune contractuală directă întemeiată pe contractul de execuție de lucrări nr. x din 9 februarie 2007.

Pârâta a ridicat problema admisibilității și calității procesuale active a reclamantei într-un astfel de demers contra pârâtei, în calitatea sa de executant.

Instanța de fond a constatat justificată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în condițiile principiului relativității efectelor contractelor, prevăzute de art. 973 C. civ. de la 1864, principiu care se opune ca acordul de voință al părților să producă efecte față de alte persoane decât părțile contractante, cu operarea distincției între terți, ca succesori ai părții contractante și terții care nu au participat, nici direct, nici prin reprezentare la încheierea contractului, fiind cu totul străini de contract.

Reclamanta a susținut că prin contractele de vânzare succesive ale imobilului construcție s-a transmis, ca accesoriu al bunului vândut, dreptul la acțiunea în garanții pentru vicii ascunse contra executantului lucrării, față de care operează și obligația de răspundere reglementată de art. 30 din Legea nr. 10/1995.

Contractul de execuție de lucrări, nr. 147 din 9 februarie 2007, fiind un contract de antrepriză nu poate produce efecte decât între părțile contractante, iar reclamanta nu este parte semnatară a acestui contract, a arătat instanța de fond, după cum reclamantei nu i se poate reține nici calitatea de succesor cu titlu particular al vânzătorului inițial, S.C. C. S.R.L., întrucât dreptul de proprietate asupra construcției dobândit prin vânzare nu are legătură cu drepturile născute din raportul de antrepriză, inclusiv cele în legătură cu garanția antreprenorului pentru vicii ascunse. O astfel de garanție nu ar fi exclusă, a mai arătat instanța de fond, în măsura în care antreprenorul și-ar asuma în mod expres transmiterea obligației de garanții către cumpărătorul construcției, de la beneficiarul contractului, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe temei contractual, a reținut tribunalul, antreprenorul nu este obligat să răspundă față de toți subdobânditorii succesivi ai imobilului construit, ci numai față de clientul său.

Art. 30 din Legea nr. 10/1995, a apreciat prima instanță, nu instituie o formă suplimentară de răspundere, scopul reglementării fiind acela de a asigura cerințele standard pentru calitatea în construcții și un termen maximal (10 ani de la recepția lucrării) al obligației de garanție, distinct de dreptul material la acțiune al celui ce invocă viciile ascunse ale lucrării.

Ceea ce s-a transmis prin contractele de vânzare succesive încheiate cu privire la imobilul construit este garanția pentru viciile ascunse, proprie vânzătorului bunului și prevăzute de art. 1352 C. civ. de la 1864 și care ar putea justifica o verificare a calității de succesor cu titlu particular al reclamantei față de vânzătorul inițial S.C. C. S.R.L., în contextul analizării și apărărilor formulate de pârâtă cu privire la clauza din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 2016, încheiat între S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.A., a căror nulitate absolută o invocă pârâta, dar și al clauzelor de răspundere prevăzute în contractul dintre S.C. D. S.A. și S.C. A. S.R.L..

Nu în ultimul rând, a arătat instanța de fond, trebuie avut în vedere că reclamanta urmărește remedierea pretinselor vicii ale construcției achiziționate, iar doctrina admite posibilitatea remedierii viciilor pe calea unei acțiuni de către sau în contul vânzătorului, susținând că acțiunile redhibitorii și estimatorii prevăzute la îndemâna cumpărătorului nu sunt exclusive, o astfel de acțiune fiind o acțiune contractuală. - Alăturarea unei noi acțiuni contractuale, întemeiată însă pe un alt contract decât cel în care cumpărătorul este parte, nu este justificată de nici un text legal, a apreciat tribunalul, iar aplicarea principiilor relativității și opozabilității contractului nu conduce la o astfel de soluție.

Instanța de fond a apreciat că nu este exclusă o acțiune a proprietarului actual al construcției împotriva executantului lucrării, în baza răspunderii acestuia pentru calitatea în construcții, conform Legii nr. 10/1995, însă nu pe temeiul răspunderii contractuale derivate din contractul de execuție de lucrări, ci pe temeiul răspunderii civile delictuale și justificată de calitatea pârâtului de executant, conform art. 30 din Legea nr. 10/1995.

Art. 1352 C. civ. de la 1864 - nu poate fi interpretat în sensul în care "accesoriile" lucrului vândut includ și obligația de garanție a celui ce a executat bunul, derivată dintr-un contract de antrepriză, întrucât noțiunea de "accesorii" în sensul textului legal cuprinde tot ceea ce este necesar folosirii bunului cumpărat conform naturii și destinației sale.

Aceleași considerente privind lipsa calității procesuale active a reclamantei au fost reținute de către instanța de fond și cu privire la capătul de cerere care vizează predarea cărții tehnice a imobilului, întrucât temeiul de drept invocat de către reclamantă este tot contractul de antrepriză, cu regim la nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 40 din contract. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. E. S.R.L. (fostă A.), precum și a încheierii din data de 20 septembrie 2017, solicitând anularea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, întrucât aceasta, în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

În motivarea apelului reclamantei a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată atât cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie, cât și cu interpretarea greșită a legii.

Apelanta reclamantă a susținut, în principal, că, dobândind calitatea de ultim cumpărător al imobilului construit a dobândit și dreptul de a cere executarea garanției datorată de pârâtă - antreprenor pentru viciile ascunse ale lucrării.

Dreptul apelantei de a formula acțiunea împotriva pârâtei este o acțiune directă în răspundere, de natură contractuală, arătându-și fundamentul în cuprinsul art. 1325 C. civ. de la 1864, dar și în noțiunea de grup de contracte. Această acțiune directă, a arătat apelanta-reclamantă, chiar dacă nu este reglementată expres în vechiul ori în noul C. civ., își are fundamentul în art. 1325 C. civ. - Acțiunea directă împotriva antreprenorului este una de natură contractuală, având ca fundament juridic atât legea, cât și contractul de antrepriză, dreptul la acțiune directă născându-se din dreptul la garanția pentru viciile ascunse a lucrării executate transmisă pe linie succesivă până la ultimul dobânditor.

În drept, art. 480 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., art. 466 și următoarele C. proc. civ., art. 30 din Legea nr. 10/1995, art. 1325, art. 1352-1353 C. civ. de la 1864, art. 1282, art. 1673 Noul C. civ., contractul de execuție nr. x/2007. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 647 din 4 decembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1526 din 27 septembrie 2017 și a încheierii civile din 20 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că la data de 9 februarie 2007 s-a încheiat contractul de execuție lucrări nr. x din 9 februarie 2007 între S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., având ca obiect executarea și finalizarea lucrărilor de construcții și instalații aferente obiectivului "F.", în condițiile precizate în contract. La data de 25 aprilie 2007 s-a eliberat autorizația de construire nr. 541 pe numele S.C. C. S.R.L. pentru executarea lucrărilor de construire a obiectivului G., pârâta intimată începând lucrările conform contractului. În data de 10 decembrie 2014, S.C. C. S.R.L. a intrat în procedura falimentului, conform sentinței civile nr. 3274 din 10 decembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Specializat Cluj. În data de 21 aprilie 2016, în urma licitației organizată de lichidatorul H. SPRL, S.C. D. S.A. a adjudecat imobilul construcție executat de pârâta S.C. B. S.R.L., iar la data de 9 iunie 2016 a fost încheiat și contractul de vânzare-cumpărare prin care S.C. D. S.A. a devenit proprietar asupra construcțiilor situate în Cluj-Napoca, județul Cluj. În data de 20 octombrie 2016 S.C. D. S.A. a vândut imobilul reclamantei A. S.R.L., solicitate ai cărei asociați sunt în cotă de 95% D. S.A. și 5% I., acesta fiind și administratorul societății.

Instanța de apel a apreciat că susținerea apelantei reclamante, în sensul că acțiunea contractuală în garanție i-a fost cesionată acesteia de beneficiar, este greșită. Astfel, a arătat instanța de prim control judiciar, părțile contractului de antrepriză nr. x/2007 au stabilit că "executantul va despăgubi beneficiarul împotriva tuturor reclamanților, acțiunilor în justiție, daunelor interese, costurilor, taxelor și cheltuielilor, indiferent de natura lor, rezultând din sau în legătură cu executarea lucrărilor pentru care responsabilitatea revine executantului".

Atât apelul, cât și acțiunea contractuală formulată de reclamantă, sunt fundamentate în mare parte pe unele teorii susținute de doctrina franciză: teoria cesiunii, teoria accesoriului și teoria grupului de contracte.

Contractul de antrepriză și Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții nu conferă însă reclamantei dreptul la acțiunea în răspundere contractuală, a apreciat instanța de apel, întrucât, așa cum corect a reținut instanța de fond, dispozițiile art. 30 din Legea nr. 10/1995 și dispozițiile similare din contractul de antrepriză nu constituie temei de drept pentru angajarea răspunderii contractuale a antreprenorului de către orice subdobânditori succesivi ai imobilului construit, persoane străine de convenție.

În mod corect și legal tribunalul a stabilit că apelanta reclamantă nu are calitatea procesuală activă deoarece nu a participat la încheierea contractului de antrepriză nr. x/2007 pe ale cărui clauze își fundamentează acțiunea. - Garanția pentru vicii ascunse născută în temeiul contractului de antrepriză nr. x/2007 și a Legii nr. 10/1995 este una specială care conferă beneficiarului construcției o acțiune personală împotriva intimatei pârâte-antreprenor, care nu poate face obiectul transcrierii prin vânzare, a considerat instanța de apel. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. E. S.R.L. (fostă A.), solicitând casarea deciziei, în temeiul art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 947 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, întrucât aceasta, în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, în temeiul art. 497 C. proc. civ., fiind îndeplinite condițiile art. 480 alin. (3), urmând a fi casată și hotărârea instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea pronunțată de instanța de apel pentru nelegalitate, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând că motivarea hotărârii este una foarte succintă și mult prea vagă, netratând deloc problema supusă judecății, în esență a acțiunii directe de natură contractuală, instanța de apel limitându-se doar la o arăta că toată construcția juridică a reclamantei cu privire la acțiunea directă de natură contractuală se întemeiază pe teorii din dreptul francez.

Consideră recurenta-reclamantă că problema determinării calității procesuale active, precum și a problemei de fond nu poate fi soluționată fără a intra în judecarea fondului cererii.

A arătat recurenta-reclamantă că prin încheierea din 20 iulie 2017 instanța de fond a admis excepția inadmisibilității primului petit din acțiune, apreciind că acesta nu se circumscrie art. 35 C. proc. civ. cu privire la acțiunea în constatare, întrucât reclamanta are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului, acțiune pe care reclamanta a și formulat-o, de altfel, în petitul doi al acțiunii. Or, consideră recurenta-reclamantă, discuția legată de inadmisibilitate ar fi avut o oarecare eficiență doar dacă acțiunea era formulată excesiv pe primul capăt de cerere, fără a exista solicitarea din petitul doi, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei acțiuni.

Cât privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, recurenta-reclamantă a susținut că aceasta a fost greșită, acțiunea formulată de către aceasta împotriva pârâtei antreprenor fiind una directă, de natură contractuală, întrucât discutăm de un grup eterogen de contracte care au perpetuat transmiterea unei garanții pentru viciile ascunse ale unei cădiri, fundamentul și temeiul juridic fiind art. 1325 C. civ. de la 1864 și grupurile de contracte.

Argumentele recurentei-reclamante reiau în general cele afirmate și prin motivele de apel. F. Apărările intimatei-pârâte.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta a susținut că cererea de chemare în judecată este una "în constatarea unui drept și nu trebuie să fie în mod obligatoriu specificat art. 35 Noul C. proc. civ. ca să reiasă acest lucru", că a formulat o acțiune directă pentru că nu este parte în contract, caz în care ar fi formulat o acțiune derivată din contract, precum și că acțiunea pe care a formulat-o este "una directă, de natură contractuală, întrucât discutăm de un grup eterogen de contracte care au perpetuat transmiterea unei garanții pentru viciile ascunse ale unei clădiri", fundamentul și temeiul juridic fiind art. 1325 din vechiul C. civ. de la 1864 și grupurile de contracte, discutăm de o garanție derivată dintr-un contract, "invocată de o parte a lanțului contractual care nu este parte în contractul din care derivă garanția", și concluzionează în sensul că legea permite formularea unei acțiuni în răspundere contractuală, deoarece răspunderea antreprenorului nu poate fi derivată decât din contractul de antrepriză, chiar și față de un terț dobânditor al bunului. G. Considerentele instanței de recurs.

În acord cu instanțele de fond și de apel, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe un contract de antrepriză, nr. 147 din 9 februarie 2007, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de executant și S.C. C. S.R.L., în calitate de beneficiar, pentru executarea și finalizarea lucrărilor de construcții și instalații aferente obiectivului "F. I", Cluj-Napoca, contract față de care recurenta-reclamantă S.C. E. S.R.L. (fostă A.) este terț, nefiind parte în contract. Așadar, în speță sunt incidente prevederile C. civ. de la 1864, contractul de execuție lucrări fiind încheiat sub imperiul acestuia. Prin petitul cererii de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că lucrările executate de către pârâta intimată B. S.R.L. în temeiul contractului de execuție lucrări, nr. 147 din 9 februarie 2007, prezintă vicii ascunse ce intră sub incidența obligației de garanție pentru vicii ascunse a pârâtei, în calitate de antreprenor și executant al lucrării, conform art. 30 din Legea nr. 10/1995 și să fie obligată pârâta să achite reclamantei contravaloarea lucrărilor de remediere a viciilor ascunse sau a lucrărilor necesare pentru înlăturarea consecințelor acestor vicii (dacă viciile nu pot fi remediate), precum și să predea cartea tehnică a construcției, în temeiul art. 40 din contractul nr. x/2007, și obligațiile acesteia la plata dobânzii legale, în conformitate cu art. 1489 Noul C. civ. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1282 Noul C. civ., art. 30 din Legea nr. 10/1995 și pe contractul de execuție nr. x/2007. Deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta a menționat expres că "… având în vedere momentul încheierii contractului de execuție lucrări, 9 februarie 2007, sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ. în ceea ce privește raportul juridic de execuție a lucrărilor și deci și răspunderii pentru viciile ascunse a lucrării executate" (pg. 5, dosar tribunalul Specializat Cluj), își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 1282 din Noul C. civ., apreciind, contrar celor susținute mai sus, că în dispozițiile art. 1282 Noul C. civ. rezidă fundamentul pentru "acțiunile directe din lanțurile de contracte care au ca obiect comun transmiterea aceluiași bun, în care se încadrează și acțiunea ascendentă în garanție pentru viciile ascunse". (pg. 6, dosar Tribunalul Specializat Cluj). Pe cale de consecință, a susținut recurenta-reclamantă, dreptul său de a formula acțiunea în "vicii ascunse împotriva pârâtei este o acțiune directă în răspundere, de natură contractuală, fundamentată pe ideea și națiunea de grup (lanț) de contracte". (pg. 6, dosar Tribunalul Specializat Cluj). Susținerile recurentei/reclamante efectuate în fondul cauzei, cât și în apel și în recurs sunt confuze și contradictorii. Astfel, deși recurenta-reclamantă susține că cererea de chemare în judecată este "una în constatarea unui drept și nu trebuie să fie în mod obligatoriu specificat art. 35 Noul C. proc. civ. ca să reiasă acest lucru" (pg. 6, dosar Curtea de Apel Cluj), menționează prin motivele de apel că acțiunea pe care a formulat-o "este una directă, de natură contractuală (…). Fundamentul juridic este art. 1325 C. civ. de la 1864 și grupurile de contracte" (pg. 14, dosar Curtea de Apel Cluj). Și prin motivele de recurs sunt reluate aceleași susțineri, recurenta reclamantă insistând asupra faptului că acțiunea formulată este una directă, de antrenare a răspunderii antreprenorului, în temeiul prevederilor contractului nr. x din 9 februarie 2007, dreptul la intentarea acestei acțiuni în răspundere directă, contractuală, fiindu-i transmis (deși este terț față de contractul nr. x/2007) în calitatea sa de subdobânditor al imobilului în litigiu, prin încheierea actului de vânzare-cumpărare cu D. S.A., la data de 20 octombrie 2016. La rândul său, D. S.A. a dobândit imobilul, urmare a licitației din data de 21 aprilie 2016 organizată de lichidatorul judiciar al S.C. C. S.R.L., beneficiarul contractual care, la data de 10 decembrie 2014 a intrat în procedura falimentului, conform sentinței civile nr. 3274 din 10 decembrie 2014, din dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Specializat Cluj. Urmare a licitației din data de 21 aprilie 2016, la data de 9 iunie 2016 a fost încheiat și contractul autentificat de vânzare-cumpărare prin care D. S.A. a devenit proprietarul construcțiilor adjudecate și pe care, ulterior, le-a înstrăinat către A. S.R.L., societate ai cărei asociați sunt în cote de 95% D. S.A. și 5% I., acesta fiind și administratorul statutar al D. S.A.. În raport de cele reținute, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. sunt nefondate pentru considerentele ce succed. Hotărârea instanței de prim control judiciar este criticată întrucât validează întrutotul hotărârea instanței de fond, fără a face referiri proprii la problema dedusă judecății. Înalta Curte, în acord cu practica constantă a instanțelor judecătorești motivele și cu practica CEDO, amintește că obligația motivării hotărârii nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument. Întinderea obligației de a motiva poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei. Astfel, instanța de apel va respinge apelul dacă va constata că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a interpretat sau aplicat corect legea față de situația reținută. În speță, hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel Cluj conduce la concluzia că instanța de prim control judiciar și-a însușit în mod real motivele pe care tribunalul și-a întemeiat soluția și că nu a identificat vreun argument nou pentru a respinge această motivare. În acest sens s-a pronunțat constant Instanța Supremă, arătând că "Instanța de apel este în drept să-și însușească pur și simplu faptele și motivele din sentința apelată, când înaintea sa nu se produc fapte noi și nu se invocă mijloace noi de apărare" (Cas. I, 24 februarie 1897; Cas. I, dec. Nr. 302/1926 ș.a). Ori, este evident că în fața instanței de apel, cât și în recurs, reclamanta nu a adus argumente noi, altele decât cele invocate în fața instanței de fond care a soluționat litigiul prin admiterea unor excepții procesuale, care făceau inutilă cercetarea fondului cauzei, în tot sau în parte (art. 248 alin. (1) C. proc. civ.). Acțiunea recurentei-reclamante a fost respinsă de către tribunal, în integralitate, prin sentința civilă nr. 1526 din 27 septembrie 2017, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. Față de această subliniere a tribunalului, "în integralitate", apare lipsită de relevanță respingerea prin încheierea de amânare a pronunțării din data de 20 septembrie 2017, încheiere care face parte integrantă din decizia civilă nr. 1526 din 27 septembrie 2017, a primului capăt de cerere, ca inadmisibil, în condițiile în care acțiunea civilă este uniformă. Potrivit dispozițiilor art. 32 C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: are capacitate procesuală, în condițiile legii; are calitate procesuală; formulează o pretenție și justifică un interes. În situația în care se invocă, în același timp, mai multe excepții procesuale, în lipsa unei reglementări expuse, instanța trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale din caracterul și efectele produse de diferitele excepții. În acest sens, excepția lipsei calității procesuale active a fost apreciată de către instanța de fond în mod corect ca fiind o excepție de fond, dirimantă (peremtorie) care tinde la împiedicarea judecății pe fond și a dat prioritate acestei excepții, respingând acțiunea recurentei-reclamante "în integralitate", ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Aceasta înseamnă că pentru a se ajunge la constatarea existenței sau inexistenței unui drept trebuie, cu precădere, a se stabili dacă există identitate între părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății (art. 36 C. proc. civ.). Instanța de apel s-a pronunțat în consecință pe baza celor soluționate de către instanța de fond. Recurenta-reclamantă critică soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii pronunțate de către tribunal, apreciind că are calitatea de a introduce o astfel de acțiune directă, în răspundere contractuală, în temeiul unui contract în care nu este parte, susținând că motivarea instanței de apel este una foarte succintă. Art. 36 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond", ceea ce înseamnă că, de regulă, justificarea calității procesuale nu coincide cu analiza temeiniciei poziției afirmate de către parte. Cu alte cuvinte, calitatea procesuală, în speță calitatea procesuală activă, presupune justificarea participării reclamantei ca parte în procesul civil. Cum, în cazul pendinte, legitimarea procesuală activă este justificată de către reclamant pe un contract încheiat între alte părți, în mod corect instanța de apel s-a limitat la a verifica corectitudinea celor constatate de către instanța de fond cu privire doar la acest aspect, fără a intra în analiza drepturilor afirmate de către reclamantă, acestea constituind o chestiune de fond. Cele două instanțe, de fond și apel, au constatat, în mod legal, lipsa identității dintre părțile procesului și subiectele raportului juridic, respectiv a lipsei identității dintre recurenta-reclamantă și părțile raportului juridic întemeiat pe contractul de executare lucrări și antrepriză, nr. 147/2007, contract față de care aceasta este terț și nu parte semnatară, dând astfel eficiență principiului relativității efectelor contractului prevăzut de către art. 973 C. civ. de la 1864, res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodasse potest. Instanța de fond a arătat în mod clar, fără echivoc, faptul că nu este exclusă o acțiune a proprietarului actual al construcției împotriva executantului lucrării, în baza răspunderii acestuia pentru calitatea în construcții, conform legii nr. 10/1995, însă nu pe temeiul răspunderii contractuale derivate din contractul de execuție lucrări, ci pe temeiul răspunderii civile delictuale și justificată de calitatea pârâtului, conform art. 30 din Legea nr. 10/1995. Această motivare a fost menținută ca atare și de către instanța de apel. De altfel, așa cum rezultă din susținerile reclamantei, prin reprezentantul său, în fața instanței de fond, nu există nici un fel de speță având ca obiect o astfel de acțiune directă împotriva antreprenorului exercitată de un terț, susținere reiterată și în apel, precum și în recurs de către recurenta-reclamantă. După cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, atât acțiunea formulată, cât și motivele de apel sunt fundamentate în mare parte pe unele teorii susținute în doctrina franceză: teoria cesiunii, teoria accesoriului și teoria grupului de contracte, fără a-și găsi reglementare în prevederile legii române. Aceleași afirmații sunt reluate de către recurenta-reclamantă și în cadrul recursului, fiind interesante sub aspectul unui studiu de drept comparat, dar inadmisibile în raport cu prevederile legii române care în art. 1 alin. (1) din C. civ. prevede ca izvoare de drept civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului și în art. 5 din C. civ. prevede aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene și nu a dreptului vreunui stat membru al UE sau a opiniilor doctrinare. Prin urmare, în raport de considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se subsumează criticilor de nelegalitate aduse de către recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (5), (6), (8) C. proc. civ., în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul.