ÎCCJ, Decizia nr. 305/2021

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor reține următoarele:

I. Prin încheierea din data de 25 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019 s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, secția penală a constatat că în cauza având ca obiect cererea de recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, recurentul inculpat A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât încalcă principiul egalității în fața legii (art. 16 alin. (1) din Constituție), îngrădesc accesul la justiție (art. 21 alin. (1) din Constituție), vatămă dreptul la un proces echitabil (art. 24 alin. (1) din Constituție) și lezează dreptul la apărare.

S-a reținut că, în opinia recurentului inculpat A., cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. este reglementat numai în favoarea procurorului și a părții civile. Spre deosebire de procuror și partea civilă, care au posibilitatea să critice o hotărâre a instanței de apel, inclusiv sub aspectul soluțiilor privind încetarea procesului penal, inculpatul nu beneficiază de o situație echivalentă. Recurentul inculpat a mai arătat că existența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu acoperă decât situația în care instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la cauza de încetare a procesului penal, fiind invocată în acest sens decizia nr. 10/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În analiza condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte, secția penală a constatat că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de recurentul inculpat în fața Înaltei Curți și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții.

S-a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat A. nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestuia, prin adăugarea în cuprinsul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. și a situației în care instanța de apel, în mod greșit, nu a dispus încetarea procesului penal, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Înalta Curte, secția penală a mai reținut că referitor la neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate de recurentul inculpat, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod constant în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., constatând că, potrivit noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive.

De asemenea, Înalta Curte, secția penală a constatat că recursul în casație declarat pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. poate viza fie condamnarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei - dacă este declarat de procuror sau de partea civilă- fie achitarea inculpatului. În ipoteza inversă - când în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal - nu este incident motivul de recurs în casație stabilit de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Așadar, s-a apreciat că situația invocată de autorul excepției poate fi, eventual, circumscrisă cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., și anume a cazului "când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal".

Înalta Curte, secția penală a reținut că nu poate fi primită critica autorului excepției în sensul că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. ar încălca prevederile constituționale ale art. 16 din Constituție referitor la egalitatea în drepturi deoarece instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că în cauză nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

II. Împotriva încheierii din data de 25 mai 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019 a formulat recurs, în termenul legal, inculpatul A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2021.

Criticile formulate și concluziile apărătorului desemnat din oficiu al recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public precum și ultimul cuvânt al inculpatului A. au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 mai 2021, pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în dosarul nr. x/2019, Completul de 5 Judecători, constată este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea formulată, recurentul inculpat A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.. A susținut că aceste dispoziții încalcă prevederile art. 16, art. 21, art. 24 și art. 126 din Constituția României.

În susținerea cererii, recurentul inculpat a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992, astfel că se impune sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocate.

Recurentul inculpat a arătat că excepția privește neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege care are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere faptul că este vorba de excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Recurentul inculpat A. a susținut că și celelalte două condiții, respectiv ridicarea excepției de către una dintre părți și aceea ca prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior ca fiind neconstituționale sunt îndeplinite, în contextul în care excepția a fost invocată de către acesta, iar dispozițiile legale criticate nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate.

S-a mai susținut faptul că instanța avea atribuția de a examina exclusiv îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, iar nu de a hotărî asupra excepției ridicate în fața acestei instanțe judecătorești.

În acest context, s-a arătat că instanța nu poate respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale din prisma unor motive ce vizează temeinicia acesteia, ci cu privire doar la motive ce țin strict de îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Referitor la neconstituționalitatea dispozițiilor legale invocate, recurentul inculpat A. a susținut că, din perspectiva art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., lista cazurilor de recurs în casație este una limitativă, iar nu exemplificativă, aspect care, în opinia acestuia, determină neconstituționalitatea textului legal.

S-a apreciat că instanța supremă ar trebui să aibă posibilitatea analizării oricărei încălcări de lege, deși lista acestora este limitată, fiind excluse alte încălcări grave ale legii, astfel cum sunt cele invocate în prezenta cauză.

Recurentul inculpat a arătat că, potrivit art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., unul dintre motivele de recurs în casație, aflat exclusiv la dispoziția procurorului și părții civile, îl constituie cazul în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Potrivit susținerilor recurentului inculpat, acest caz de recurs în casație este reglementat numai în favoarea procurorului și a părții civile, cu înfrângerea principiilor egalității în fața legii, accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și garantării dreptului la apărare.

Dreptul la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenție se întemeiază pe o serie de garanții, astfel cum sunt detaliate în jurisprudența CEDO. Unul dintre standardele dreptului la un proces echitabil este egalitatea de arme între acuzare și apărare.

Spre deosebire de procuror și partea civilă, care au posibilitatea să critice o hotărâre a instanței de apel, inclusiv sub aspectul soluțiilor privind încetarea procesului penal, inculpatul nu beneficiază de o asemenea facilitate, spre exemplu, pentru incidența prescripției răspunderii penale, a împăcării sau a lipsei plângerii prealabile.

S-a arătat că, în situația inversă, când instanța de apel, în mod greșit a considerat că nu se impune reținerea unei cauze de încetare a procesului penal, inculpatul și celelalte părți din proces nu au la dispoziție nicio cale de atac.

S-a susținut că existența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. nu acoperă decât situația în care instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la cauza de încetare a procesului penal. Cu titlul de exemplu, s-a evocat situația în care, dacă instanța de apel nu a observat că la dosar se află un act autentic de retragere a plângerii prealabile sau situația în care instanța de apel apreciază că solicitarea de încetare a procesului penal nu este întemeiată, partea afectată de asemenea hotărâre nu mai are nicio cale de atac. În plus, prin Decizia nr. 10/2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal.

Recurentul inculpat A. a susținut că prin declararea neconstituționalității dispozițiilor invocate, nu s-ar adăuga la lege, întrucât este vorba de o decizie interpretativă pe care Curtea Constituțională o poate emite, instanța de contencios constituțional putând constata că lista cazurilor de recurs în casație nu este una limitativă, ci este una exemplificativă, existând posibilitatea invocării și a altor motive de recurs în casație.

De asemenea, Curtea Constituțională poate constata că prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul excluderii inculpatului de la posibilitatea de a uza de acest caz de recurs în casație.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători reține că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, revine Curții Constituționale. Conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția de neconstituționalitate, astfel cum este reglementată în cuprinsul dispozițiilor anterior menționate, este un mecanism creat cu scopul de a garanta supremația Constituției în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei exercitându-se controlul de constituționalitate a posteriori și asigurându-se accesul părților la jurisdicția constituțională.

Așadar, instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate, nu realizează un control al constituționalității propriu-zise a prevederilor legale contestate, ci doar apreciază asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.

Din perspectiva acelorași dispoziții legale, instanțele judecătorești au apreciat, în mod constant, că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători subliniază că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că excepția a fost invocată de către recurentul inculpat A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (dosarul nr. x/2019 având ca obiect cererea de recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală) și vizează dispozițiile art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că acesta trebuie realizat în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

În acest sens, prin decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituțională a reținut că "legătura cu soluționarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului".

În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată de către recurentul inculpat A. privește următoarele texte:

Art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.:

"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

2 - 6. «abrogate»

9 - 10. «abrogate»

Potrivit dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale s-a dispus:

"La articolul 438 alin. (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 și 14 se abrogă".

Prin urmare, în cauzele aflate în procedura recursului în casație, scopul verificării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile nu se poate realiza decât în situația în care recurentul invocă: nerespectarea, în cursul judecății, a dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, împrejurarea că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, faptul că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, faptul că nu s-a constatat grațierea sau că, în mod greșit, s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată și, totodată, situația în care față de recurent s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că în calea extraordinară de atac, recurentul inculpat A., prin criticile formulate, a vizat și nelegalitatea soluției instanței de apel, în sensul că, în mod greșit, nu s-a constatat încetarea procesului penal, deși termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, critici care nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți reține că acest caz de casare vizează situațiile în care s-a dispus, în mod greșit încetarea procesului penal, or, în cauză, instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare, pentru situația în care instanța nu a dispus încetarea procesului penal, ipoteză în care inculpatul ar fi acela care ar avea interes în promovarea căii extraordinare de atac a recursului în casație, textul de lege criticat nu prevede o atare posibilitate.

Astfel, se constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul procedurii recursului în casație, mai exact a verificării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, fază procesuală vizată în mod direct de textele de lege criticate ce presupun restrângerea verificării corespondenței hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, în limitele circumscrise textului art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar stabili neconstituționalitatea textului art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. are aptitudinea de a produce efecte asupra cursului procesului penal, în mod concret asupra soluționării etapei admisibilității în principiu a recursului în casație și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

În acest context, se reține că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

Prin urmare, contrar raționamentului primei instanțe, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți constată că în cauză este îndeplinită condiția de admisibilitate a excepției invocate care impune ca dispozițiile din lege criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, astfel că va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii atacate, pe care o va desființa și, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Opinia instanței cu privire la constituționalitatea textelor criticate este în sensul că aceste dispoziții respectă exigențele impuse de legea fundamentală, excepția invocată de recurentul inculpat fiind neîntemeiată.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că dispozițiile art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu sunt afectate din perspectiva respectării principiului egalității în fața legii prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituției, al accesului la justiție prevăzut de art. 21 alin. (1) din Constituție, al dreptului la un proces echitabil consacrat atât de art. 21 alin. (3) din legea fundamentală cât și de art. 6 paragraful (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, al dreptului la apărare prevăzut de art. 24 alin. (1) din Constituție sau din perspectiva dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție.

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

Așa cum reiese din expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri excepționale și numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casație urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac - a cărei soluționare este numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție - este analizată conformitatea cu regulile de drept a hotărârilor definitive atacate, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Potrivit art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., motivele de recurs în casație sunt limitate, însă referitor la limitarea sferei motivelor de recurs în casație, Curtea Constituțională a reținut, în mod constant în jurisprudența sa, că: "așa cum reiese și din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac" (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragraful 25, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 315 din 03 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 12 mai 2020, paragraf 20).

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este incident atunci când, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal [de exemplu, pentru că lipsește plângerea prealabilă - art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., în condițiile în care, pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu; sau pentru că a intervenit prescripția - art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deși termenul de prescripție a răspunderii penale nu s-a împlinit].

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a mai observat că "recursul în casație declarat pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. poate viza fie condamnarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei - dacă este declarat de procuror sau de partea civilă -, fie achitarea inculpatului. În ipoteza inversă - când în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal - nu este incident motivul de recurs în casație stabilit de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.." (Decizia nr. 517 din 06 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 08 noiembrie 2017, paragraful 20).

În consecință, s-a reținut că această din urmă ipoteză se circumscrie cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., și anume cazului "când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal".

Totodată, Curtea Constituțională a statuat că "având în vedere că recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac - și anume contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, și revizuirea, care urmărește îndreptarea erorilor de judecată - recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile"(Decizia nr. 517 din data de 06 iulie 2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 08 noiembrie 2017, paragraful 16).

În acest sens, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține considerentele în baza cărora Curtea Constituțională a respins, în mod constant, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. (de exemplu, deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, nr. 832 din 20 octombrie 2016) sau excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (de exemplu, decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 03 mai 2017, decizia nr. 517/2017 din 06 iulie 2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 08 noiembrie 2017).

Prin raportare la jurisprudența Curții Constituționale, se constată că instanța de contencios constituțional a răspuns criticilor similare celor formulate în prezenta cauză și a respins, ca neîntemeiate, excepții de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. (în integralitatea sa sau cu referire doar la anumite cazuri de casare).

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători apreciază că dispozițiile legale criticate de către recurentul inculpat A. sunt conforme cu prevederile art. 16 din Constituție și se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări.

Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituțională a statuat că, în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție.

Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

Or, în situația în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal, nu numai procurorul și partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat - vizând o soluție de condamnare sau de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei, ci și inculpatul poate formula recurs în casație în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în scopul obținerii, însă, a unei soluții de achitare. Prin urmare, tratamentul juridic diferențiat aplicabil procurorului și părții civile, pe de o parte, și inculpatului, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casație, respectiv a contestației în anulare, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanți în cauza penală și nu conduce la o discriminare (a se vedea Decizia nr. 517 din 06 iulie 2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 08 noiembrie 2017).

Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).

De altfel, și în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (de exemplu, hotărârile Marckx împotriva Belgiei, Rasmussen împotriva Danemarcei, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, Gaygusuz împotriva Austriei, Larkos împotriva Ciprului, Bocancea și alții împotriva Moldovei).

Față de aspectele anterior prezentate, nu se poate reține nici existența unei încălcări a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Constituție.

Totodată, nu se poate susține că dispozițiile criticate ca fiind neconstituționale încalcă prevederile art. 21 din Constituție și cele ale art. 6 paragraful 1 teza I din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece partea interesată a putut apela la o instanță de judecată care se bucură de jurisdicție deplină și, astfel, a avut posibilitatea de a se prevala de toate garanțiile procesuale specifice unui proces echitabil.

Curtea Constituțională a arătat, în jurisprudența sa, că accesul liber la justiție este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puțin unei instanțe naționale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (a se vedea Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanții precum egalitatea armelor între acuzare și apărare, dreptul de a formula apărările necesare și dreptul de a beneficia de soluționarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (a se vedea Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 3 mai 2010).

În același sens, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul de acces la o instanță" nu este un drept absolut, nici în materie penală, nici în materie civilă, fiind un drept care se pretează la limitări implicite (a se vedea cauza Deweer împotriva Belgiei, pct. 49; Kart împotriva Turciei, pct. 67). Totuși, aceste limitări nu pot restrânge exercitarea dreptului într-o asemenea manieră sau până la un punct încât să fie afectat în însăși esența sa, ci trebuie să aibă un scop legitim și este necesar să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea cauza Guérin împotriva Franței, pct. 37, și cauza Omar împotriva Franței, pct. 34).

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că dispozițiile criticate nu încalcă nici prevederile art. 126 din Constituție.

Astfel, recursul în casație constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile constituționale ale art. 126 alin. (2) - potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că aceste dispoziții constituționale conferă legiuitorului competența exclusivă de a stabili procedura de judecată și îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situații deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, inclusiv modalități de exercitare a drepturilor procesuale, așa cum este și situația reglementării cazurilor în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a recursului în casație, reglementare realizată prin dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În consecință, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți apreciază că textele de lege criticate de autorul excepției respectă exigențele art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3), art. 24 alin. (1) și art. 126 alin. (3) din Constituția României.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii atacate, pe care o va desființa, și, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 mai 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație, secția penală în dosarul nr. x/2019.

Desființează încheierea recurată și, în rejudecare:

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2021.