ÎCCJ, Decizia nr. 255/2021

Asupra recursului de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 22 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., formulată de recurentul A.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că recurentul A. a apreciat că este neconstituțională soluția legislativă prevăzută de art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât exclude din sfera persoanelor care au dreptul de a formula recurs în casație pe cele față de care a fost constatată intervenția unei cauze care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, dar față de care au fost dispuse măsuri de siguranță prin decizii pronunțate de Curțile de Apel sau de Înalta Curte, ca instanță de apel.

În opinia recurentului, dispozițiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. împiedică instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite nici față de situația inculpatului care exercită recursul în casație, în ceea ce privește latura penală și civilă împotriva hotărârilor de încetare a procesului penal și nici față de partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

În ceea ce privește soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a apreciat, de asemenea că este neconstituțională întrucât exclude de la analiza Înaltei Curți judecarea conformității deciziilor pronunțate de Curțile de apel și de Înalta Curte, ca instanță de apel, prin care s-a dispus, respectiv s-a constatat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, în condițiile în care inculpații au solicitat continuarea procesului penal și pronunțarea unei soluții de achitare.

Mai mult, în opinia recurentului, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. încalcă drepturile inculpatului prevăzute de art. 436 din C. proc. pen. și scopul recursului în casație, astfel cum este prevăzut de art. 433 din același act normativ.

De asemenea, a apreciat că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. împiedică instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, respectiv exclude situația inculpatului care nu a fost condamnat, ci căruia i s-au aplicat sancțiuni de drept penal pentru fapte neprevăzute de legea penală.

În acest context, instanța supremă a reținut că procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

În analiza condițiilor de admisibilitate ale unei cereri de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, prima instanță a constatat că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de recurent, în fața Înaltei Curți și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 436 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții.

Totodată, s-a reținut că, din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor considerații teoretice, instanța supremă a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. nu îndeplinește cumulativ condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică de neconstituționalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestuia, prin adăugarea în sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casație, respectiv de a supune cenzurii instanței supreme conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și a persoanei care deși nu a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de legea penală, i s-a aplicat o sancțiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranță, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

În acest sens, s-a reținut că pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că nu poate fi primită critica autorului excepției în sensul că dispozițiile art. 436 alin. (1), respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. ar încălca prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât ar crea discriminare între persoana care nu a fost condamnată penal pentru o faptă, însă i s-a aplicat o sancțiune de drept penal, respectiv o măsură asigurătorie și celelalte părți din procesul penal (inculpat, procuror, parte civilă, parte responsabilă civilmente), pe motiv că nu poate formula recurs în casație. Or, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

Totodată, s-a reținut că tratamentul juridic diferențiat aplicabil părților (procuror, inculpat, parte civilă) din procesul penal, pe de o parte și persoana care are doar calitate de persoană interesată și față de care s-a instituit o măsură asigurătorie, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casație, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanți în cauza penală și nu conduce la o discriminare.

Deopotrivă, s-a apreciat de instanța supremă că nu poate reține nici susținerea apărătorului ales al recurentului A. în sensul că acestuia i se creează o situație de inegalitate în raport cu alte persoane care au fost condamnate în aceeași cauză, având în vedere că față de recurent a fost aplicată măsura confiscării speciale, apreciată de apărare ca o sancțiune penală (pedeapsă).

În acest context, s-a subliniat faptul că din perspectiva naturii juridice a confiscării speciale, aceasta este o sancțiune de drept penal și nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, luarea acestei măsuri nu depinde de gravitatea faptei săvârșite și nu are caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

Prima instanță a făcut trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conform căreia măsura de siguranță a confiscării speciale nu poate fi asimilată unei pedepse, ca sancțiune penală, ci reprezintă doar o consecință civilă a faptului că un infractor sau alte persoane au obținut bunuri ce provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că pentru stabilirea naturii acuzației, se va cerceta, în mod prioritar: calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză și dacă se constată că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat, aceasta va avea caracter penal și din punct de vedere al art. 6 din Convenție; natura și scopul măsurii în cauză; calificarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării și executării sale, precum și gravitatea sa. (cauza Welch c. Marii Britanii, Hotărârea din 9 februarie 1995 în cauza 17440/90).

Prin raportarea acestor principii la instituția confiscării speciale, prima instanță a constatat că, atât în dreptul intern, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta este o măsură de siguranță care constituie o parte a unei politici de prevenire a infracțiunilor. În punerea în aplicare a unei astfel de politici, legiuitorul trebuie să dispună de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește identificarea existenței unei probleme care afectează interesul public și care impune măsuri de control, cât și în ceea ce privește modul adecvat de a aplica astfel de măsuri. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Telbiș și Viziteu c. României din 26 iunie 2017).

Mai mult, s-a reținut că măsura de siguranță a confiscării speciale, spre deosebire de confiscarea extinsă, nu este condiționată de soluția condamnării, astfel încât simpla săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală, va genera confiscarea specială. (Decizia nr. 10 din 8 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii).

În acest context, s-a reținut și faptul că potrivit art. 107 alin. (2) și alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranță pot fi luate față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală și independent de aplicarea unei pedepse.

Analizând în aceste coordonate susținerea apărătorului ales al recurentului A., în sensul că măsura confiscării speciale aplicată recurentului este o pedeapsă, o sancțiune penală și, în acest sens, se impunea același regim juridic aplicabil inculpaților din cauză, față de care instanța a dispus condamnarea, instanța supremă a apreciat că aceasta nu poate reprezenta un argument sustenabil care să justifice admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a textelor de lege prevăzute de art. 436 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte, secția penală, a constatat că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Împotriva încheierii din data de 22 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 6 septembrie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public, precum și cele ale apărătorilor aleși ai recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat și va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de recurentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, (Dosarul nr. x/2018), are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare [art. 436 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.], iar textele de lege criticate nu a fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Din examinarea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 436 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la modificarea și completarea textelor de lege, în sensul de a se lărgi categoria titularilor dreptului de a formula recurs în casație prin inserarea în această sferă și a persoanei interesate, precum și în sensul reglementării posibilității de a se ataca cu recurs în casație și hotărârile pronunțate de curțile de apel și instanța supremă prin care i s-a aplicat persoanei care nu a fost condamnată, o sancțiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranță. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurent în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Totodată, se reține că în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

De asemenea, cu referire la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

În acest sens, se reține că prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, (parag.18) s-a statuat că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

În examinarea îndeplinirii legăturii textelor legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în raport cu aspectele menționate în scris de recurent, în sensul în care dispozițiile art. 436 alin. (1) și cele ale art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. ar încălca prevederile art. 16 din Constituția României întrucât se împiedică astfel instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite, respectiv exclude situația inculpatului care nu a fost condamnat, ci căruia i s-au aplicat sancțiuni de drept penal pentru fapte neprevăzute de legea penală, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază această critică ca fiind nefondată atâta timp cât reglementarea unor reguli în ceea ce privește exercitarea căilor de atac are loc numai în limitele impuse de legea fundamentată, inclusiv cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.

În atare condiții, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că, în mod corect, a apreciat prima instanță că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 septembrie 2021.

GGC - ED