ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4779/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 77 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanta S.I. în contradictoriu cu A.N.O.F.M., în sensul că a fost anulat Ordinul din 24 aprilie 2009 emis de pârâtă și a fost obligată la plata despăgubirilor reprezentând diferența dintre drepturile salariale avute anterior emiterii ordinului și drepturile stabilite ulterior. De asemenea, instanța a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 4.000 euro sau echivalentul în lei la data plății sumei, reprezentând daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că actul administrativ atacat a fost emis în executarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și alin. (1) 1 din O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrație publice. Instanța de fond a constatat că prin Decizia nr. 1257 din 7 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, motiv pentru care a reținut că actul administrativ emis în executarea și aplicarea unei dispoziții legale declarate neconforme cu Constituția înfrânge principiul legalității și, în consecință, este nelegal. Instanța a apreciat că prin emiterea ordinului atacat a fost vătămat grav dreptul la muncă al reclamantei, onoarea, prestigiul și demnitatea ocrotite de lege, motiv pentru care a reținut existența unui prejudiciu moral, care a fost cuantificat la suma de 4.000 euro.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recurenta A.N.O.F.M. a criticat sentința atacată arătând că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în materia funcției publice și a funcționarilor publici. Recurenta a precizat că începând cu data de 25 mai 2009, ca urmare a modificării raportului de serviciu între reclamantă și intimată, prin Ordinele președintelui A.N.O.F.M. din 21 mai 2009, obiect al acțiunii judiciare, nu a mai produs efecte juridice. Recurenta a arătat că nu se poate reține existența unui prejudiciu produs intimatei-reclamante prin efectul aplicării Ordinului din 21 mai 2009, întrucât ordinul contestat a fost emis cu respectarea prevederilor legale.

De asemenea, s-a susținut faptul că la data pronunțării sentinței atacate, funcția publică de conducere, ce a fost deținută de reclamantă, nu se mai regăsea în categoria funcțiilor publice reglementate de cadrul legal incident în materia funcției publice și funcționarilor publici, nefiind prevăzută nici prin proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999. Referitor la Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009 s-a arătat că această hotărâre produce efecte numai pentru viitor, astfel încât la data emiterii actului atacat au fost respectate condițiile de legalitate prevăzute de lege. Recurenta a arătat că în cauza dedusă judecății nu se poate vorbi de producerea unor pagube intimatei-reclamante prin efectul aplicării Ordinului din 24 aprilie 2009 emis în vederea aplicării O.U.G.

nr. 37/2009, întrucât ordinul arătat nu și-a produs efectele, iar obligarea la plata daunelor morale este nejustificată sub acest aspect. Recurenta a arătat că prin Decizia nr. 40/2007 a secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a decis neacordarea daunelor morale pretinse de salariați în cadrul litigiilor de muncă, acestea putând fi pretinse numai în condițiile art. 998 și art. 999 C. civ., respectiv în cadrul răspunderii civile delictuale. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte a reținut că în cauză ordinul atacat, obiect al acțiunii judiciare, a fost emis în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, potrivit cărora: „(1) Funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă din aceasta, precum și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(11) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu modificările și completările ulterioare”. Înalta Curte a reținut că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, s-a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această O.U.G. este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „O.U.G. (…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”. Or, a argumentat Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Totodată, Înalta Curte reține că O.U.G.

nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M. Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 2, art. 4, art. 5 art. 8 și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.

Față de aspectele arătate, Înalta Curte reține că instanța de fond a apreciat corect că actul administrativ atacat este nelegal, întrucât a fost emis în temeiul unei O.U.G. în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională. Sunt neîntemeiate susținerile din recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinulului contestat este validată de faptul că actul a fost emis în executarea prevederilor imperative ale art. 3 alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009, întrucât legalitatea actului este afectată tocmai de viciul de constituționalitate al prevederilor în temeiul și în executarea cărora a fost emis. Pentru argumentele anterior arătate, nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare la abrogarea O.U.G.

nr. 37/2009, cele referitoare la faptul că prin art. 4 alin. (1) a din O.U.G. nr. 105/2009 s-a prevăzut că sunt și rămân desființate funcțiile de genul celei din care a fost eliberată reclamanta ori susținerile referitoare la faptul că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține că desființarea funcției publice deținută de reclamantă prin cele două ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea funcției publice, ca element al securității sociale, iar aceste dispoziții este cert stabilit că au fost încălcate în cauză.

Admiterea opiniei contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992. În legătură cu critica acordării daunelor morale, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să respingă această critică având în vedere următoarele motive: Cererea de despagubire morală este o cerere accesorie petitului principal, prin care se stabilește dacă un act administrativ sau refuzul de a se soluționa o cerere au caracter vătămător pentru persoana care pretinde acest lucru. Numai în situația în care instanța stabilește că actul administrativ este nelegal și de natură a vătăma un drept recunoscut de lege reclamantului sau dacă stabilește că refuzul de a soluționa o cerere este nejustificat, se poate antrena și răspunderea pentru daunele morale.

Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din Legea menționată, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru daune morale. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că acțiunea reclamantului are ca obiect anularea ordinului emis de pârât și în subsidiar obligarea la plata despăgubirilor materiale și a daunelor morale.

Potrivit art. 52 din Constituția României, persoana vătămată într-un drept al ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei. Condițiile si limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Înalta Curte a constatat că în mod corect instanța de fond a apreciat că repararea prejudiciului cauzat nu poate avea loc decât prin acordarea daunelor morale solicitate. Ca orice prejudiciu si cel moral poate fi cuantificat, iar potrivit doctrinei si practicii judiciare in materie poate fi reparat prin acordarea unor compensații bănești. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței nr. 77 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010.