ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4779/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 77 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanta S.I. în

contradictoriu cu A.N.O.F.M., în sensul că a fost anulat Ordinul din 24 aprilie

2009 emis de pârâtă și a fost obligată la plata despăgubirilor reprezentând

diferența dintre drepturile salariale avute anterior emiterii ordinului și

drepturile stabilite ulterior.

De asemenea, instanța

a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 4.000 euro sau echivalentul în lei

la data plății sumei, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a

reținut că actul administrativ atacat a fost emis în executarea dispozițiilor art.

3 alin. (1) și alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele

măsuri de îmbunătățire a activității administrație publice.

Instanța de fond a

constatat că prin Decizia nr. 1257 din 7 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr.

758 din 6 noiembrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că O.U.G. nr. 37/2009

este neconstituțională, motiv pentru care a reținut că actul administrativ emis

în executarea și aplicarea unei dispoziții legale declarate neconforme cu

Constituția înfrânge principiul legalității și, în consecință, este nelegal.

Instanța a apreciat

că prin emiterea ordinului atacat a fost vătămat grav dreptul la muncă al

reclamantei, onoarea, prestigiul și demnitatea ocrotite de lege, motiv pentru

care a reținut existența unui prejudiciu moral, care a fost cuantificat la suma

de 4.000 euro.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând sentința pronunțată ca netemeinică

și nelegală.

Recurenta

A.N.O.F.M. a criticat

sentința atacată arătând că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus

judecății și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în

materia funcției publice și a funcționarilor publici.

Recurenta a precizat

că începând cu data de 25 mai 2009, ca urmare a modificării raportului de

serviciu între reclamantă și intimată, prin Ordinele președintelui A.N.O.F.M.

din 21 mai 2009, obiect al acțiunii judiciare, nu a mai produs efecte juridice.

Recurenta a arătat că

nu se poate reține existența unui prejudiciu produs intimatei-reclamante prin

efectul aplicării Ordinului din 21 mai 2009, întrucât ordinul contestat a fost

emis cu respectarea prevederilor legale.

De asemenea, s-a

susținut faptul că la data pronunțării sentinței atacate, funcția publică de

conducere, ce a fost deținută de reclamantă, nu se mai regăsea în categoria

funcțiilor publice reglementate de cadrul legal incident în materia funcției

publice și funcționarilor publici, nefiind prevăzută nici prin proiectul de

lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999.

Referitor la Decizia Curții

Constituționale nr. 1257/2009 s-a arătat că această hotărâre produce efecte

numai pentru viitor, astfel încât la data emiterii actului atacat au fost

respectate condițiile de legalitate prevăzute de lege.

Recurenta a arătat că

în cauza dedusă judecății nu se poate vorbi de producerea unor pagube

intimatei-reclamante prin efectul aplicării Ordinului din 24 aprilie 2009 emis

în vederea aplicării O.U.G. nr. 37/2009, întrucât ordinul arătat nu și-a produs

efectele, iar obligarea la plata daunelor morale este nejustificată sub acest

aspect.

Recurenta a arătat că

prin Decizia nr. 40/2007 a secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a decis neacordarea daunelor morale pretinse de salariați în cadrul

litigiilor de muncă, acestea putând fi pretinse numai în condițiile art. 998 și

art. 999 C. civ., respectiv în cadrul răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte a

reținut că în cauză ordinul atacat, obiect al acțiunii judiciare, a fost emis

în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009 privind

unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, potrivit

cărora:

„(1) Funcțiile

publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim

contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației

publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la

prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă din aceasta, precum

și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile de la data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(11) Începând

cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor

publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi

dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător

dispozițiile legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv

a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu modificările și completările

ulterioare”.

Înalta Curte a

reținut că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea

Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a)

din Constituție, s-a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009

este neconstituțională, ca urmare a faptului că această O.U.G. este lovită de

un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea

dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „O.U.G. (…)

nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”.

Or, a argumentat

Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria

funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director

executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale

celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, Înalta

Curte reține că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009

publicată în M. Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin

Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința

dispozițiilor art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 2, art. 4, art. 5 art. 8 și anexa 1,

cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții

legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința

neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia

nr. 1257/2009.

În plus, Curtea

Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009,

a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora

deciziile sale sunt general obligatorii.

Față de aspectele

arătate, Înalta Curte reține că instanța de fond a apreciat corect că actul

administrativ atacat este nelegal, întrucât a fost emis în temeiul unei O.U.G. în

privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională.

Sunt neîntemeiate

susținerile din recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinulului

contestat este validată de faptul că actul a fost emis în executarea

prevederilor imperative ale art. 3 alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009,

întrucât legalitatea actului este afectată tocmai de viciul de

constituționalitate al prevederilor în temeiul și în executarea cărora a fost

emis.

Pentru argumentele

anterior arătate, nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare la

abrogarea O.U.G. nr. 37/2009, cele referitoare la faptul că prin art. 4 alin. (1)

a din O.U.G. nr. 105/2009 s-a prevăzut că sunt și rămân desființate funcțiile

de genul celei din care a fost eliberată reclamanta ori susținerile referitoare

la faptul că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Față de aceste

susțineri, Înalta Curte reține că desființarea funcției publice deținută de

reclamantă prin cele două ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment

ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel

la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege

organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea

funcției publice, ca element al securității sociale, iar aceste dispoziții este

cert stabilit că au fost încălcate în cauză.

Admiterea opiniei

contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii

de exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.

În legătură cu

critica acordării daunelor morale, Înalta Curte constată că este neîntemeiată

și urmează să respingă această critică având în vedere următoarele motive:

Cererea de

despagubire morală este o cerere accesorie petitului principal, prin care se

stabilește dacă un act administrativ sau refuzul de a se soluționa o cerere au

caracter vătămător pentru persoana care pretinde acest lucru. Numai în situația

în care instanța stabilește că actul administrativ este nelegal și de natură a

vătăma un drept recunoscut de lege reclamantului sau dacă stabilește că refuzul

de a soluționa o cerere este nejustificat, se poate antrena și răspunderea

pentru daunele morale.

Astfel, în

conformitate cu art. 8 alin. (1) din Legea menționată, persoana vătămată

într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act

administrativ, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă

nu a primit nici un răspuns, poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea

pagubei și, eventual, reparații pentru daune morale.

În cauza dedusă

judecății, Înalta Curte a constatat că acțiunea reclamantului are ca obiect

anularea ordinului emis de pârât și în subsidiar obligarea la plata despăgubirilor

materiale și a daunelor morale.

Potrivit art.

52 din Constituția României, persoana vătămată într-un drept al ori într-un

interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea

pagubei. Condițiile si limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin

lege organică.

Conform art.

1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal

a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Înalta

Curte a constatat că în mod corect instanța de fond a apreciat că repararea

prejudiciului cauzat nu poate avea loc decât prin acordarea daunelor morale solicitate.

Ca orice prejudiciu si cel moral poate fi cuantificat, iar potrivit doctrinei

si practicii judiciare in materie poate fi reparat prin acordarea unor

compensații bănești.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de A.N.O.F.M.

împotriva sentinței nr. 77 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.