ÎCCJ, Decizia nr. 181/2024

Circumstanțele cauzei

Decizia pronunțată în cauză

Prin decizia nr. 46 din 19 februarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/1/2023, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 1P din 8 martie 2023 a Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/P/2019; totodată, prin aceeași decizie, a fost declinată competența de soluționare a contestației formulate de același recurent împotriva Hotărârii nr. 180 din 8 martie 2023 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru procurori în favoarea Curții de Apel București.

Prin Hotărârea nr. 1P din 08 martie 2023 a Secției pentru procurori în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii s-a admis acțiunea disciplinară formulată împotriva contestatorului A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X și în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 s-a aplicat magistratului sancțiunea „excluderii din magistratură” pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), n) și t) teza I din același act normativ.

2.Contestația în anulare formulată

Împotriva deciziei nr. 46 din 19 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/1/2023, în temeiul art. 503 alin. (2) C. proc. civ., a formulat contestație în anulare contestatorul A., înregistrată la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție sub dosar nr. x/1/2024.

În motivare, contestatorul arată că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la nelegalitatea și netemeinicia reținerii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare constând în emiterea ordonanței și adreselor aferente, atât sub aspectul laturii obiective cât și a celei subiective, din perspectiva faptului că acestea nu au fost făcute doar de contestator, iar prin hotărârea contestată nu s-a reținut chestiunea referitoare la rolul decisiv avut de prim-procuror în această cauză. Arată că motivul de recurs vizând contribuția prim-procurorului constând în semnarea și emiterea mai multor adrese vizând aceeași ordonanță a fost omis din cuprinsul hotărârii contestate. Așadar, s-a omis a se reține în cuprinsul hotărârii contestate și faptul că prim-procurorul avea obligația de a verifica sub aspectul legalității și temeiniciei oricare act al unui procuror ierarhic inferior și de a-l infirma din oficiu, potrivit art. 304 C. proc. pen., dacă este nelegal.

Învederează că instanța de recurs a făcut referire doar la infirmarea ordonanței de către prim-procuror potrivit prevederilor art. 304 alin. (2) C. proc. pen. după apariția în presă a săvârșirii pretinsei abateri disciplinare. Or, instanța de recurs nu a argumentat în niciun fel de ce aceleași dispoziții nu au fost avute în vedere de prim-procuror anterior comunicării ordonanței, semnate de către acesta.

În continuare, contestatorul reia prezentarea modului în care a fost emisă ordonanța de amendare a celor doi polițiști și reliefează importanța contribuției procurorului ierarhic superior atât pentru emiterea respectivei ordonanțe, cât și pentru că a fost sfătuit și ajutat cum să procedeze. Arată că avea la acel moment o vechime de 3 ani, astfel că atât lipsa de experiență, cât și lipsa de imparțialitate în ceea ce privește gestionarea situației trebuiau contrabalansate, în opinia contestatorului, de experiența și vechimea de peste 20 de ani în magistratură ale prim-procurorului. Precizează că ordonanța emisă nu a produs prejudicii materiale sau morale, deoarece a fost infirmată în câteva ore, după apariția în presă.

Un alt set de motive prezentate prin contestația în anulare se referă la probele administrate în dosar, respectiv, înscrisuri (declarații de martor, înscrisuri semnate de prim-procuror, capturi foto), înregistrări audio, CD-urile atașate dosarului nr. x/1/2023.

Contestatorul invocă faptul că instanța de recurs a dispus în mod nelegal sancționarea acestuia cu cea mai gravă dintre sancțiunile prevăzute de lege fără a avea în vedere principiul proporționalității sancțiunii în raport de fapta săvârșită și pe care o consideră discriminatorie față de alte persoane care săvârșesc infracțiuni grave. În plus, instanța de recurs nu a analizat în cuprinsul hotărârii atacate caracterul neprevizibil și neclar al dispozițiilor tranzitorii din legea nouă invocată, aplicată cauzei, care, în aprecierea contestatorului, este neconstituțională și contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Mai arată că, la individualizarea sancțiunii aplicate, instanța de recurs nu a avut în vedere faptul că excluderea magistratului cercetat a afectat activitatea parchetului unde acesta funcționa și unde exista un volum mare de muncă, dar nici aspecte de ordin personal, respectiv faptul că are un copil bolnav.

Prin contestația în anulare, contestatorul solicită, în ipoteza admiterii contestației, revocarea Decretului prezidențial de eliberare a sa din funcție.

Pentru aceleași motive, solicită anularea deciziei nr. 2770 din 22 mai 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. y/1/2023*.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.

Intimata precizează că, analizând decizia atacată, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a constatat că motivarea hotărârii judecătorești conține o amplă analiză a argumentelor relativ la aspectele de nelegalitate și netemeinicie privind procedura disciplinară, inclusiv sub aspectul aplicării legilor în timp.

În opinia intimatei, în realitate, contestatorul supune judecății în contestația în anulare elemente factuale care țin de fondul cauzei, și nu aspecte de ordin formal din hotărârea atacată, și care presupun o reapreciere asupra modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente prin prisma probatoriului administrat.

Or, atare analiză excedează limitelor căii extraordinare de atac, cale de atac de retractare a legalității și în cadrul căreia instanța nu procedează la o nouă judecată ori la examinarea temeiniciei hotărârii atacate.

Referitor la criticile petentului privind lipsa analizării tuturor motivelor invocate, așa cum s-a statuat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația instanței de a motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, ci este necesar ca aceasta să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost deduse spre soluționare.

Dispozițiile legale nu permit instanței reformarea unei hotărâri pe baza unor argumente de fapt sau de drept indicate de parte care oricât de larg ar fi dezvoltate se subsumează unui motiv de casare pe care îl sprijină întrucât instanța este în drept să grupeze argumentele folosite de parte în dezvoltarea unui motiv de casare pentru a răspunde printr-un considerent comun.

Având în vedere cele arătate anterior, se constată că instanța de recurs a grupat mai multe critici ale petentului și le-a răspuns acestora printr-un considerent comun.

Referitor la criticile potrivit cărora instanța nu a analizat mai multe motive de recurs, se constată că în realitate petentul tinde să supună dezbaterii instanței motivele invocate de aceasta inițial, în scopul de a li se conferi o nouă interpretare care să corespundă punctului său de vedere.

De altfel, în opinia intimatei, argumentele invocate nu reprezintă veritabile critici ale hotărârii, ci petentul expune o situație de fapt ce a fost examinată de instanță la analiza elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și cărora contestatorul le conferă o interpretare personală, însă raportat la stadiul procesual al cauzei, contestație în anulare, acesteia nu i se poate acorda o altă relevanță juridică, fără a fi încălcat principiul autorității de lucru judecat a hotărârii.

Tot în acest context, menționează că modalitatea de a interpreta de către instanța de recurs a probelor și dispozițiilor legale nu este conformă punctului de vedere al petentului nu poate determina admiterea cererii formulate, contestația în anulare fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, petentul urmărind în realitate schimbarea hotărârii pronunțate.

Pentru aceste motive, apreciază că, în cauză, nu sunt incidente motivele de contestație în anulare invocate și, pe cale de consecință, se impune respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 9 septembrie 2024, contestatorul a depus la dosar precizări și cerere de modificare a contestației cu privire la motivele de recurs necercetate de instanță referitoare la ignorarea dreptului european, la împrejurarea conform căreia ancheta disciplinară a fost inițiată de un inspector-șef interimar, deși acest fapt contravine expres dreptului Uniunii Europene. Mai susține că prin hotărârea atacată nu a fost cercetat motivul de recurs referitor la faptul că nici Inspecția Judiciară, nici Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt instanțe de judecată. În continuare, face referire la motivele detaliate pe larg în contestația în anulare formulată inițial.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin cererea formulată contestatorul a invocat incidența art. 503 alin. (2) C. proc. civ., astfel că va analiza motivele invocate prin prisma acestor dispoziții legale având în vedere faptul că, indicând temeiul de drept al cererii, contestatorul a precizat că ar exista motive de contestație în anulare „îndeosebi” raportate la pct. 3 al acestui articol.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare și nesuspensivă de executare, prin care se cere instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să își anuleze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială. Condiția de admisibilitate vizează doar obiectul acesteia, putând fi exercitată împotriva hotărârilor date de instanțe de recurs, precum și împotriva hotărârilor date de instanța de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Motivele contestației în anulare speciale sunt strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1-4 C. proc. civ., ele neputând fi extinse prin analogie și altor situații asemănătoare.

Astfel, Codul de procedură civilă prevede patru motive pentru care poate fi exercitată contestația în anulare specială: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Având în vedere cazurile în care se poate exercita calea de atac a contestației în anulare arătate anterior și analizând motivele expuse în cererea de contestație, reiese că, în realitate, contestatorul este nemulțumit de soluția de respingere a cererii de recurs, susținând că instanța de recurs a omis să cerceteze mai multe dintre motivele de casare/nelegalitate invocate în termen. Astfel, instanța de control judiciar constată că prin motivele invocate contestatorul se referă la ipoteza prevăzută de textul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte notează că motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. vizează neexaminarea unor motive de casare/nelegalitate, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. și sancționează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a acestor motive de casare, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin, constituind elementele silogismului judiciar care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Așadar, este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci, astfel cum s-a arătat, textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină.

Analizând acest motiv al contestației în anulare, Înalta Curte observă că, de fapt, contestatorul nu se referă la nepronunțarea asupra unui motiv de casare/nelegalitate, ci asupra unor argumente aduse în susținerea acelui motiv de casare. Cu toate acestea, criticile pot fi relevante din perspectiva incidenței motivului de casare/nelegalitate invocat și vor fi analizate în contextul în care, din punct de vedere teoretic, necercetarea completă a temeiurilor de drept invocate ar putea echivala cu neanalizarea pe fond a motivului de casare/nelegalitate respectiv.

Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat însă modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs.

Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., se constată că în motivarea hotărârii judecătorești argumentele din cererea de recurs au fost sistematizate pe categorii de principii și instituții de drept substanțial și procesual, respectiv subsumate tezelor de nelegalitate sau de netemeinicie susținute de recurent, atât cu referire la faza administrativă, cât și la cea jurisdicțională a procedurii disciplinare, instanța de recurs răspunzându-le prin considerente comune, caz în care nu i se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivele de recurs, așa cum susține contestatorul din prezenta cauză.

Astfel, din analiza hotărârii contestate, se poate observa că aceasta conține considerentele instanței de recurs asupra situației de fapt reținute, asupra probatoriului administrat în cauză și a analizat pentru fiecare abatere disciplinară reținută dacă sunt întrunite condițiile constitutive ale acestora. De asemenea, se constată că prin hotărârea contestată a fost amplu motivat aspectul referitor la sancțiunea aplicată și individualizarea acesteia, în raport de circumstanțele reale identificate de cercetarea judecătorească și de cele personale ale contestatorului. În același context, instanța de recurs a respins și critica privind proporționalitatea sancțiunii aplicate, reținându-se că în considerentele hotărârii instanței disciplinare au fost detaliate criteriile de individualizare, așa cum sunt acestea prevăzute de lege.

Se constată că, sub pretextul neanalizării apărărilor și argumentelor invocate, contestatorul susține, de fapt, că instanța nu a lămurit chestiunile de fapt în sensul indicat de acesta, urmărind, în realitate, a supune judecății în contestația în anulare elemente factuale ce țin de fondul cauzei, iar nu aspecte de ordin formal din hotărârea atacată, și care presupun o reapreciere asupra modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente prin prisma probatoriului administrat.

Or, atare analiză excedează limitelor căii extraordinare de atac, cale de atac de retractare în cadrul căreia instanța nu procedează la o nouă judecată ori la examinarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate.

Prin urmare, contestația în anulare nu poate fi primită dacă ceea ce se impută instanței de recurs este pretinsa omisiune de a fi cercetat un simplu argument, iar nu un motiv de casare/nelegalitate, câtă vreme analiza acestuia din urmă a intervenit, implicând astfel și o reflectare a argumentelor care sprijineau acel motiv de recurs.

Altfel spus, instanța de recurs poate grupa argumentele invocate în susținerea unui motiv de casare/nelegalitate, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul, așa cum susține contestatorul din prezenta cauză.

Înalta Curte constată că decizia contestată nu poate fi anulată din perspectiva criticii privind omisiunea pretinsă de a se fi cercetat critica din recurs referitoare la neanalizarea contribuției prim-procurorului în economia situației de fapt. În acord cu opinia intimatei, Înalta Curte observă că prin argumentele invocate contestatorul expune propria apreciere asupra unei situații de fapt ce a fost deja examinată de instanța de recurs în contextul analizei efectuate asupra elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și căreia îi conferă o interpretare personală. Totuși, pe calea contestației în anulare, unor astfel de critici nu li se poate acorda o altă relevanță juridică, fără a fi încălcat principiul autorității de lucru judecat aferent deciziei pronunțate în recurs.

În același timp, după cum deja s-a arătat, pretinsa neexaminare în mod separat a tuturor argumentelor folosite pentru susținerea cererii de recurs, inclusiv referitor la anumite probe, testimonială sau materială cu înregistrări audio, nu constituie temei pentru formularea unei contestații în anulare, întrucât instanța de control judiciar le-a grupat și le-a analizat prin considerente comune.

Nu se poate accepta nici imputarea făcută instanței de recurs în sensul pretinsei omisiuni de a fi analizat aspectele invocate de recurent privind proporționalitatea sancțiunii și relevanța unor circumstanțe personale indicate de parte, câtă vreme din lectura atentă a deciziei definitive reiese raportarea expresă a completului atât la „critica privind proporționalitatea sancțiunilor aplicate domnului procuror”, cât și la „circumstanțele ... personale ale pârâtului procuror”, consemnări explicite preluate din considerentele acelei decizii.

Nu în ultimul rând, problema prescripției răspunderii disciplinare a procurorului a fost analizată referitor la „critica privind prescripția dreptului de exercitare a acțiunii disciplinare, respectiv a răspunderii disciplinare”, arătându-se inclusiv motivul pentru care nu a fost primită apărarea părții recurente prin prisma art. 52 din Legea nr. 305/2022.

În sensul celor expuse, sunt edificatoare hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reținut că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenție instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Perez împotriva Franței și Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).

În final, instanța reamintește că nu poate constitui temei valid al contestației în anulare contestarea modalității în care instanța de recurs a procedat la analiza motivelor de casare/nelegalitate în substanța acestora, astfel că acele critici ale contestatorului privind raționamentul dezvoltat prin considerentele deciziei nr. 46/2024 nu se circumscriu art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, având în vedere considerentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că nu se poate reține omisiunea cercetării vreunui motiv de casare, invocat de recurent în termen, în sensul celor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. În realitate, prin formularea căii de atac a contestației în anulare, contestatorul este nemulțumit de modalitatea în care instanța de recurs a apreciat asupra caracterului nefondat al motivelor de casare invocate de acesta, fără a exista vreo omisiune de analiză în sensul normei juridice de la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În ceea ce privește solicitarea revocării decretului prezidențial de eliberare din funcție și cea privind anularea hotărârii pronunțate în dosarul nr. y/1/2023* de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă constată că acestea nu pot fi analizate față de soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, fiind de altfel cereri ce nu reies a se circumscrie obiectului acțiunii exercitate în proces.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu atestă existența ipotezelor normelor legale invocate și care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție de către contestatorul A. privind nelegalitatea deciziei nr. 46 din 19 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/1/2023, o va respinge, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 46 din 19 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/1/2023.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ.