ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 307/2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț, la data de 6 octombrie 2022, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâții B, C, D, E, F, G, H și I solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună partajarea bunurilor imobile cuprinse în 32/3778 din 21 februarie 2003 și Titlul de proprietate nr. 14774 din 14 martie 2013, ambele emise de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor J, să stabilească masa bunurilor de împărțit, cotele care li se cuvin în calitate de copărtași și lichidarea stării de indiviziune prin individualizarea și atribuirea bunurilor.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț

Prin sentința civilă nr. 1775 din 20 mai 2024, Judecătoria Piatra Neamț - Secția civilă a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect ,,succesiune” privind pe reclamanta A și pârâții B, C, D, E, F, K, L, H și I în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că acțiunea cu care a fost învestită are ca obiect partajarea imobilelor care au aparținut defunctului M, împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 118 alin. (1) C. proc. civ. Fiind o cerere privitoare la moștenire, competența de soluționare este exclusivă, revenind instanței celui din urmă domiciliu al defunctului, care a locuit în Timișoara.

În consecință, Judecătoria Piatra Neamț a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Timișoara

Prin sentința civilă nr. 31634 din 16 octombrie 2024, Judecătoria Timișoara - Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții B, C, D, E, F, K, L, H și I în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț. A constatat ivit conflictul negativ de competență. A suspendat judecata prezentei cauze și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, în considerarea dispozițiilor art. 118 alin. (1) și 2 C. proc. civ., în materie de moștenire, cererile sunt de competența instanței ultimului domiciliu al defunctului. Însă, potrivit art. 130 alin. (2) din același act normativ, necompetența de ordine publică trebuie invocată de părți sau de judecător, din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

În cauză, excepția de necompetență teritorială a fost invocată de instanță, din oficiu, abia la al treilea termen de judecată, prin raportare la faptul că defunctul M a avut ultimul domiciliu în Timișoara. Prin urmare, Judecătoria Piatra Neamț a rămas competentă să soluționeze cauza.

În consecință, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că Judecătoriei Piatra Neamț îi revine competența de soluționare a cauzei, în considerarea următoarelor dispoziții legale și argumente:

Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de partajare a bunurilor imobile care au aparținut defunctului L, formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții B, C, D, E, F, , K, L, H și I.

Judecătoria Piatra Neamț și Judecătoria Timișoara și-au declinat, reciproc, competența de soluționare a cauzei, prima dintre instanțe stabilind competența în raport cu ultimul domiciliu al defunctului, conform prevederilor art. 118 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar cea de a doua instanță reținând neinvocarea excepției necompetenței teritoriale exclusive în termenul prevăzut de dispozițiile art. 130 alin. (2) din același act normativ.

Înalta Curte constată că, prin raportare la obiectul cererii deduse judecății, respectiv partaj succesoral, competența teritorială de soluționare se stabilește potrivit dispozițiilor art. 118 alin. (2) C. proc. civ., însă cu respectarea regulilor procedurale cuprinse în art. 130 alin. (2) și art. 131 din același act normativ.

Dispozițiile art. 118 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că „În materie de moștenire, până la ieșirea din indiviziune, sunt de competența exclusivă a instanței celui din urmă domiciliu al defunctului: 1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare; 2. cererile privitoare la moștenire și la sarcinile acesteia, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia și 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar.”

Fiind incidente norme de competență teritorială absolută, nesocotirea acestora poate fi invocată pe calea excepției, însă în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care „Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.”

De asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 131 din același cod, care prevăd că ,,(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile impuse de legiuitor, soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată. Aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.

În acest sens s-a statuat și prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în considerentele căreia se arată că:

„65. Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) C. proc. civ. (...)

De asemenea, potrivit par. 72 din aceeași decizie de unificare a practicii judiciare, „instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.”

Din examinarea actelor dosarului reiese că, la primul termen de judecată, din data de 23 octombrie 2023, instanța a pus în discuție obiectul acțiunii, reclamanta indicând expres că urmărește sistarea stării de indiviziune rămase după defunctul M. Ca urmare a acestei precizări, instanța a pus în vedere reclamantei să depună încheierea notarială privind evidențele succesorale, precum și actele de stare civilă pentru moștenitorii numitei G, cu privire la care s-a învederat că este decedată.

La data de 16 februarie 2024, reclamanta a depus precizări, anexând printre altele, certificatul de deces al numitului L, în care era menționat că ultimul domiciliu al defunctului a fost în municipiul N.

La al doilea termen de judecată, din data de 19 februarie 2024, instanța a introdus în cauză, în calitate de moștenitori ai defunctei G, pe K și L, punând în vedere reclamantei, din nou, să depună anexa 24 emisă după defunctul M.

După al doilea termen de judecată pârâții erau: B, C, D, E, F, G decedată, H, I, K și L.

La al treilea termen de judecată, din data de 20 mai 2024, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale raportat la împrejurarea că defunctul M a avut ultimul domiciliu în N.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată a fost cunoscut de la primul termen de judecată, iar ultimul domiciliu al defunctului, de la al doilea termen de judecată. De asemenea, amânările cauzei nu au fost determinate de lămurirea împrejurărilor necesare pentru stabilirea competenței, care era prioritară, ci de stabilirea cadrului procesual.

Prin urmare, excepția necompetenței teritoriale a fost invocată cu depășirea limitei temporale prevăzute de art. 130 alin. (2) și art. 131 C. proc. civ. Neinvocarea în termen a acestei excepții are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Piatra Neamț este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 C. proc. civ.