ÎCCJ, Decizia nr. 44/2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 3305 din 13 iunie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2/2023, s-a respins cererea de revizuire formulată de A împotriva deciziei civile nr. 2416 din 27 octombrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. y/2/2023, ca inadmisibilă.

În motivare, analizând hotărârile pretins potrivnice, instanța de revizuire a constatat în esență că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză cerută de lege pentru admisibilitatea cererii de revizuire.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs revizuenta A, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători, sub dosar nr. x/1/2024.

Cererea de recurs este formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. și a art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin cererea de recurs, recurenta susține că instanța de revizuire nu a analizat motivele invocate în revizuire, rezumându-se la o preluare a acestora din cererea de revizuire. Or, în opinia recurentei-revizuire, hotărârea a cărei revizuire a solicitat-o nesocotește considerentele unei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii care a reținut, în esență, cu putere obligatorie, că lipsa semnăturii unei cereri de recurs nu atrage nulitatea cererii deoarece este încălcat dreptul părților la un proces echitabil.

Arată recurenta că prin decizia nr. 343/2023 pronunțată în dosarul nr. x/3/2021, cererea sa a fost anulată în mod greșit, deși a făcut toate demersurile necesare să complinească solicitările instanței de recurs. Recurenta apreciază că instanța de recurs trebuia să se pronunțe asupra autorității de lucru judecat și nu asupra unui aspect procedural.

În ceea ce privește hotărârea atacată, recurenta arată că aceasta cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a unei decizii din 2007 pronunțate de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În continuare, recurenta învederează că anularea recursului pentru lipsa semnăturii reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, a dreptului la un proces echitabil, dar și faptul că această împrejurare a condus la crearea unei situații în care recurenta se consideră discriminată din punct de vedere salarial, deoarece i-a fost anulată o creanță salarială ce îi era datorată de stat. Or, toate acestea sunt, în opinia recurentei, în contradicție cu exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului.

Intimatul Institutul Național de Statistică a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului din perspectiva nesemnării acestuia. A mai invocat excepția nulității recursului învederând că prin memoriul de recurs nu sunt prezentate critici care pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului.

Recurenta A a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimat și a reluat susținerile din cererea de recurs.

La data de 10 februarie 2025, recurenta A a depus note scrise prin care a formulat și o cerere de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului în vederea emiterii unui aviz consultativ. Această cerere a fost soluționată prin practicaua deciziei de față, în sensul respingerii sale.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Examinând decizia atacată în raport cu actele dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Contrar celor susținute de către autoarea recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal este conformă dispozițiilor procedurale incidente.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută ... dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., text potrivit căruia ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.

Rațiunea reglementării acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât sub aspectul efectului negativ, cât și al celui pozitiv al lucrului judecat, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 din C. proc. civ.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ce statuează în sensul că ,,Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”.

În privința efectului pozitiv, acesta este reglementat prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. („oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”).

Prin urmare, fundamentul motivului de revizuire reglementat de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. îl reprezintă instituția autorității de lucru judecat.

De asemenea, ceea ce trebuie să se regăsească însă în ambele procese în care a fost invocată autoritatea de lucru judecat este identitatea de părți.

Această concluzie decurge inclusiv din principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești consacrat de art. 435 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora”.

De altfel, prin decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare.” (paragraful 95).

În cauză, s-a invocat contrarietatea deciziei civile nr. 2416/27.10.2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ în dosarul nr. y/2/2023, motivat de faptul că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 39 din 7 mai 2007 pronunțate în dosarul nr. x/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și a deciziei nr. 1941 din 5 aprilie 2023 pronunțate în dosarul nr. x/1/2022 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Analizând comparativ hotărârile pretins a fi contrare, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, instanța de revizuire a constatat că în deciziile respective recurenta-revizuentă nu a avut calitate procesuală în dosarele Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv nr. x/2007 al Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii și nr. x/1/2022 al Secției de contencios administrativ și fiscal, acesta din urmă fiind pronunțat în privința altor persoane.

Mai mult, cu privire la dosarul nr. x/2007, Înalta Curte observă că decizia pronunțată de Completul pentru soluționarea unui recurs în interesul legii nu reprezintă o hotărâre judecătorească în sensul dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, decizia pronunțată în procedura recursului în interesul legii reprezintă un remediu al practicii neunitare, iar art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluțiile se pronunță numai în interesul legii și nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Instanța supremă, raportat la datele speței, constată astfel că deciziile mai sus arătate nu îndeplinesc fie cerința identității de părți, fie caracterul hotărârii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..

În fapt, aspectele formulate prin cererea de revizuire se circumscriu nemulțumirii recurentei-revizuente față de soluția pronunțată și nu pot fi valorizate pe calea prezentului demers judiciar, întrucât prin exercitarea revizuirii nu se deschide calea verificării legalității sau temeiniciei hotărârii atacate, dispozițiile care reglementează condițiile de admisibilitate și motivele de exercitare ale acestei căi extraordinare de atac fiind de strictă interpretare și aplicare.

Față de argumentele precedente, nu poate fi reținută incidența art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în mod corect instanța de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (1) și (6) C. proc. civ., a respins cererea de revizuire.

Analiza efectuată anterior implică o calificare a criticilor formulate de partea recurentă în cadrul motivului de casare / nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 sau pct. 8 din același act normativ.

Pe de altă parte, se observă că prin unele din criticile formulate, recurenta tind spre o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea revizuirii să nu presupună o nouă judecată a cauzei.

Instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut că unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 21 decembrie 2010)”.

Totodată, în cauza de față nu poate fi reținută nici incidența motivului de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, lecturând decizia atacată, Înalta Curtea constată existența raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată și, în plus, considerentele dezvoltate de instanța de revizuire sunt în legătură cu soluția pronunțată.

Astfel, de principiu, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În concret, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a soluționat acțiunea cu care a fost învestită, detaliind în principiu motivele de fapt și de drept pentru care cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Simplul fapt că acele considerente expuse de instanța de revizuire nu concordă modului în care partea recurentă apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu celelalte motive de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către instanța respectivă a dreptului procesual.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, vicii de legalitate care nu se confirmă însă în cauza de față.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, constatând că nu se identifică motive de reformare a hotărârii recurate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul dedus judecății de revizuenți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A împotriva deciziei nr. 3305 din 13 iunie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2/2023.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ.