ÎCCJ, Decizia nr. 33/2024

Ședința publică din data de 12 februarie 2024

Asupra recursului;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 502 din 07.03.2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 303 din 09.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, ca inadmisibilă.

Instanța de revizuire a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece hotărârile pretins a fi potrivnice au fost pronunțate în cadrul aceluiași proces, dar în cicluri procesuale diferite.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, revizuenta A. S.A. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea cererii de revizuire, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de revizuire.

Prin memoriul de recurs, recurenta-revizuentă susține că cererea de revizuire este admisibilă deoarece decizia nr. 303 din 09.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2392 din 19.12.2019 pronunțate de aceeași instanță. Învederează că, deși instanța de revizuire a reținut că hotărârile pretins potrivnice trebuie să fie pronunțate în procese diferite, o asemenea condiție nu este prevăzută de lege, instanța de revizuire adăugând la lege. Astfel, regula generală, în opinia recurentului, presupune că cele două hotărâri potrivnice pot fi atât din două dosare diferite cât și din același dosar, din două cicluri procesuale diferite.

Intimata S.C. B. S.R.L., prin administrator special C. și prin administrator judiciar D.. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind cerințele de admisibilitate ale cererii de revizuire, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Trebuie subliniat că, în cauză, nu sunt aplicabile modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018 din 17.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18.12.2018, deci nici forma modificată a art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 24 din C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din C. proc. civ., hotărârile rămân suspuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Or, în cauză, se constată că procesul a început la 19.09.2017, deci anterior modificărilor legislative prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Susținerea în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) și raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă dezlegată anterior, așa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Reglementarea ipotezei de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a impus, de asemenea, pentru a înlătura încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Condiția contrarietății de hotărâri vizează acele hotărâri care în dispozitivul lor cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire și care au fost pronunțate în procese diferite, ea nefiind îndeplinită în situația în care soluțiile contrare au fost pronunțate în aceeași cauză, în cadrul aceluiași ciclu procesual, când hotărârea dată în recurs o infirmă pe cea dată în apel sau în fond.

Or, în speță, analizând hotărârile pe care revizuenta le consideră contrare în cadrul motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că această condiție de admisibilitate a cererii nu este îndeplinită, întrucât contrarietatea vizează două hotărâri judecătorești pronunțate în etape procesuale distincte ale aceleiași pricini, respectiv decizia nr. 2392 din 19.12.2019 este pronunțată în primul ciclu procesual al litigiului având ca obiect daune contractuale (dosar nr. x/2017), iar decizia nr. 303 din 09.02.2022 (dosar nr. x/2017) este pronunțată în rejudecarea dispusă prin chiar decizia nr. 2392 din 19.12.2019, în raport de care se invocă contrarietatea.

Astfel, hotărârile despre care se susține că ar fi contradictorii în sensul art. art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au fost pronunțate în exercitarea căilor de atac de care revizuenții au uzat conform legii, în fond și rejudecare, nefiindu-le deci, aplicabile, dispozițiile legale anterior citate.

Instanța supremă reiterează că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărârt.

Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătorești să fie pronunțate în dosare diferite; să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

Din dispozițiile legale menționate rezultă că posibilitatea de a cere revizuirea unei hotărâri, atunci când există hotărâri potrivnice, este supusă, printre altele, condiției ca aceasta să fie dată în aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, acestea fiind elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat.

Prin sintagma "aceeași pricină" se înțelege întrunirea condiției triplei identități cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat al celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri. Textul nu este aplicabil dacă prin hotărârile invocate nu s-au soluționat cereri de chemare în judecată diferite, ci ele au fost pronunțate în cadrul aceluiași proces, în faze sau cicluri procesuale diferite.

Aceasta deoarece, în cadrul aceluiași proces nu se poate ajunge la hotărâri potrivnice, întrucât, chiar dacă, în diferite faze sau cicluri procesuale, soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final o singură hotărâre pune capăt judecății.

Față de argumentele precedente, vor fi respinse susținerile recurentei cu privire la faptul că hotărârile pretins a fi potrivnice pot fi pronunțate în același dosar, dar în două cicluri procesuale diferite.

Prin urmare, în cauză nu poate fi reținută incidența art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în mod corect instanța de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (1) și (6) din C. proc. civ., a respins cererea de revizuire.

Se observă că, în realitate, prin criticile formulate, recurenta tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea revizuirii să nu presupună o nouă judecată a cauzei.

Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și faptul că intimata S.C. B. S.R.L., prin administrator special C. și prin administrator judiciar D. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte va obliga recurenta A. S.A. la plata sumei de 3.000 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata S.C. B. S.R.L. Cheltuielile de judecată efectuate în faza procesuală a recursului au fost dovedite prin factura seria x nr. x din 08.12.2023 și extras de cont aferent acestei facturi .

Înalta Curte constată că recurenta este parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., situație față de care va fi obligată la plata acestora către intimata S.C. B. S.R.L., prin administrator special C. și prin administrator judiciar D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 502 din 07 martie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Obliga recurenta A. S.A. la plata sumei de 3.000 RON către intimată, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2024.