ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2004/2024

Decizia Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie asupra cererii de revizuire Prin decizia civilă nr. 1521A din 2 noiembrie 2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A, în contradictoriu cu Societatea B Bank S.A., C, D și E, ca inadmisibilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1521 din 2 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs revizuentul A, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de revizuire, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Prin motivele de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., ulterior expunerii situației litigioase, a susținut că cererea de revizuire a vizat două hotărâri judecătorești pronunțate asupra a două contestații la executare cu privire la același titlu executoriu, la un singur dosar de executare și la același imobil, printr-o primă soluție dispunându-se, în mod definitiv, anularea actelor de executare silită imobiliară, iar, prin cea de-a doua, constatându-se legalitatea unui act de executare emis cu privire la același imobil. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea Curții de Apel București cuprinde motive contradictorii și străine cauzei. În acest sens, a menționat existența unei contradicții între motivele aflate la pag. 6 și 7 din decizie, pe de o parte, instanța considerând că hotărârile definitive trebuie să fie pronunțate în același litigiu iar, pe de altă parte, că acestea trebuiau pronunțate în dosare diferite, pentru ca, în final, să concluzioneze că cererea de revizuire este inadmisibilă pe motiv că hotărârile potrivnice nu au fost date în același litigiu. Or, în analiza încălcării autorității de lucru judecat, se impunea ca instanța să aibă în vedere că cele două soluții trebuiau pronunțate în litigii diferite, iar nu în același litigiu. De altfel, instanța nu a analizat motivele contestației, împrejurare care reiese din faptul că a reținut că temeiurile celor două litigii sunt diferite deși, în realitate, argumentele din cele două dosare sunt similare și au la bază aceleași texte de lege. Recurentul a apreciat că instanța a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și dispozițiile art. 264 alin. (1) din același act normativ. În considerarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, precum și a jurisprudenței CEDO, instanța era obligată să realizeze un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților întrucât dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt analizate corespunzător. În argumentarea acestui motiv de casare, recurentul a expus statuări din jurisprudența națională și europeană care impun instanțelor obligația unei motivări adecvate a hotărârilor. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea Curții de Apel București este nulă, încălcându-se dispozițiile art. 431 și ale art. 509 alin. (1) pct. 8 din același act normativ. În dezvoltarea acestui motiv de casare, a menționat că decizia civilă nr. 1231 din 5 mai 2022 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă putea face obiect al revizuirii prin raportare la anumite aspecte. În primul rând, pentru că existau hotărâri definitive contradictorii, date de instanțe de același grad, respectiv, decizia nr. 1231 din 5 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, și decizia nr. 3809 din 18 decembrie 2019 a aceleiași instanțe. În al doilea rând, deoarece prin decizia nr. 1231 din 5 mai 2022 a Tribunalului București s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3809 din 18 decembrie 2019 pronunțate de aceeași instanță, astfel că cerința triplei identități este îndeplinită în cauză. Referitor la identitatea de părți, a arătat că, în ambele dosare, părți au fost A, B Bank S.A. și C. Deși instanța a reținut că ar mai exista în al doilea litigiu și alte părți, respectiv D și E, trebuiau avute în vedere doar părțile principale, nu și adjudecatarii introduși pentru opozabilitate. Sub aspectul identității de obiect, a susținut că obiectul ambelor dosare se referă la aceeași procedură de executare imobiliară, privind același imobil, demarată în același dosar de executare silită. Instanța a reținut că nu există identitate de obiect întrucât nu este contestat exact același act de executare. Însă, soluția nu este în concordanță cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care o indică în cererea de recurs, referitoare la identitatea de titlu executoriu. În ceea ce privește identitatea de cauză, a susținut că ambele instanțe au fost învestite cu analiza a două contestații la executare, întemeiate pe dispozițiile art. 712 C. proc. civ. Cu toate acestea, Curtea de Apel București a reținut că prima cerere a fost fundamentată pe art. 712 și următoarele C. proc. civ., iar a doua, pe art. 826 din același act normativ. Or, în ambele litigii a susținut că nu este aplicabil art. 826 C. proc. civ., acestea având același temei juridic. A considerat că instanța a încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., din care reiese funcția pozitivă a lucrului judecat, care obliga judecătorul să țină seama de ceea ce s-a tranșat în litigiul anterior. Or, între cele două hotărâri există contradicții cu privire la efectele notării în cartea funciară și la impedimentele executării silite. A susținut că Tribunalul București, atunci când a pronunțat a doua hotărâre, era obligat să rețină autoritatea de lucru judecat a considerentelor primei hotărâri. De altfel, prin întâmpinarea formulată în dosarul nr. x/301/2018, a adus la cunoștința instanței că nu poate fi pronunțată o soluție distinctă, cu atât mai mult cu cât încheierea de încuviințare a executării silite atrage și nulitatea actelor subsecvente. Deși prima instanță a reținut aplicabilitatea și incidența considerentelor și a soluției pronunțate în dosarul anterior, Tribunalul București nu a făcut nicio mențiune cu ocazia soluționării cauzei. Deși aceste aspecte au fost dezvoltate în cererea de revizuire, Curtea de Apel București a reținut că Tribunalul București s-a pronunțat asupra acestor argumente, ceea ce ar conduce la inadmisibilitatea cererii de revizuire.

Apărările formulate în cauză Intimații D și E au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. F, curator special al intimatului-pârât C, a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 16 mai 2024 recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 26 septembrie 2024, cu citarea părților. La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentul A este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În primul rând, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că decizia recurată nu respectă exigențele motivării unei hotărâri judecătorești astfel cum sunt acestea prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv, astfel cum s-a statuat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privitor la dreptul la un proces echitabil. În acest sens, realizându-se o amplă prezentare teoretică, se arată că o parte dintre considerentele prezentate de instanța de revizuire sunt contradictorii, precum și că aceasta nu ar fi analizat toate argumentele de fapt și de drept învederate prin cererea de revizuire. Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcat de către instanță, conform susținerilor recurentului, în considerentele hotărârii ,,se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Recurentul critică în concret decizia instanței sub acest aspect, afirmând că prin aceasta nu s-au analizat motivele cuprinse în cererea de revizuire, împrejurare care rezultă și din faptul că instanța a reținut că temeiurile celor două litigii pe care s-a fundamentat cererea de revizuire sunt diferite deși, în realitate, argumentele invocate în cadrul celor două dosare soluționate definitiv în discuție sunt similare și au la bază aceleași texte de lege. Se mai susține că, pe de o parte, instanța precizează în cadrul considerentelor expuse că hotărârile definitive invocate de revizuent trebuie să fie pronunțate în același litigiu, iar, pe de altă parte, că acestea trebuiau pronunțate în dosare diferite, pentru ca, în final, instanța de revizuire să concluzioneze că cererea de revizuire este inadmisibilă întrucât hotărârile potrivnice nu au fost date în același litigiu. Se apreciază astfel că, din perspectiva analizei încălcării autorității de lucru judecat, se impunea ca instanța să aibă în vedere că cele două soluții trebuie să fie pronunțate în litigii diferite, iar nu același litigiu, cum a reținut instanța. Referitor la acest ultim aspect, Înalta Curte constată că în motivarea deciziei se regăsesc argumentele care au format convingerea instanței de revizuire cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente fiind prezentate într-o manieră clară, raportându-se în mod necesar și neechivoc la prevederile legale care consacră motivul de revizuire invocat, respectiv, la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Este real că una dintre condițiile esențiale, necesară pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire fundamentată pe textul legal anterior menționat este ca hotărârile potrivnice în discuție să fie pronunțate în dosare diferite. Astfel, ,,hotărâri potrivnice” sunt acele hotărâri care s-au pronunțat în dosare separate, prin hotărârea care a finalizat judecata din cauza ce a format obiectul unui nou dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat care constituie un efect al hotărârii definitive din primul dosar. Prin urmare, cum corect s-a subliniat prin considerentele criticate, această cale de atac extraordinară, de retractare, nu se poate exercita pentru a invoca contrarietatea unor hotărâri pronunțate în același dosar, instanța de revizuire expunând, totodată, corespunzător și neechivoc, teza necesității identității litigiului (respectiv, a raportului juridic litigios dedus judecății, identificat prin prisma identității de elemente litigioase – părți, obiect și cauză), care să constituie obiectul unor dosare distincte, soluționate definitiv, cu neobservarea existenței efectului lucrului judecat. Constatând deci că paragrafele din decizia recurată care au fost criticate pentru pretinse deficiențe ale motivări nu pun în lumină aspecte contradictorii referitoare la examinarea cerinței menționate derivând din interpretarea prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text legal ce constituie fundamentul revizuirii pendinte, respectiv aceea ca pretențiile să se fi judecat separat, prin pronunțarea unor hotărâri rămase definitive, și că, prin prisma argumentelor expuse, nu se poate constata existența unei motivări contrare legii, Înalta Curte nu poate reține din această perspectivă incidența cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la celelalte aspecte invocate de recurent în speță care ar putea fi analizate prin prisma aceluiași caz de casare se constată că prin acestea nu sunt avute vedere situații individualizate fără echivoc, afirmațiile sale fiind generice, în sensul că prin decizie nu s-ar fi examinat toate motivele detaliate prin cererea de revizuire cu privire la imposibilitatea pronunțării unor soluții diferite în condițiile prezentate. Or, din analiza deciziei Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept necesare, respectiv, cum deja s-a constatat, că nu ar fi fost analizate dispozițiile legale incidente, instanța explicând, detaliat, raționamentul pentru care cererea de revizuire nu poate fi primită. Trebuie amintit în acest context că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, deși prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății. Așadar, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupunând, ca atare, o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt apte să reflecte soluția. În concluzie, nu se poate susține că instanța de revizuire nu a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței, prin prisma soluției pronunțate (inclusiv în privința statuărilor referitoare la părțile, obiectul și cauza litigiului în discuție), nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare invocat. În al doilea rând, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile art. 431 și ale art. 509 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, susținând în esență că în mod eronat s-a reținut prin decizia recurată că cerința triplei identități de elemente ale litigiului nu este îndeplinită în cauză, precum și că instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. din care reiese funcția pozitivă a lucrului judecat, care obliga judecătorul să țină seama de ceea ce s-a tranșat în litigiul anterior. Criticile astfel formulate sunt nefondate, având în vedere cele ce succed. În contextul în care cererea de revizuire se întemeiază pe motivul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune cu prioritate a se stabili care este legea procesuală aplicabilă în cauză, aceasta fiind determinantă pentru verificarea admisibilității revizuirii și, implicit, pentru analiza criticilor de recurs vizând modalitatea de interpretare și aplicare a normei de procedură incidente. Înalta Curte constată că litigiul în care a fost pronunțată decizia civilă supusă revizuirii reprezintă o contestație la executare care privește o procedură de executare silită imobiliară pornită în anul 2013, făcând obiectul dosarului de executare nr. x/CM/2013 al BEJ G, executare încuviințată prin încheierea nr. 4938 pronunțată de Judecătoria Buftea la data de 05.12.2013. În conformitate cu art. 24 C. proc. civ., „dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, și, ținând seama de aceste dispoziții legale, trebuie reținut că la momentul începerii executării silite textul art. 513 alin. (4) C. proc. civ. avea următorul cuprins: „Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar, în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre (...).” Prin urmare, în prezenta cauză nu este incidentă forma art. 513 alin. (4) C. proc. civ. rezultată în urma modificărilor aduse prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018 („Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar, în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare, atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat”), astfel că admisibilitatea cererii de revizuire se impune a fi stabilită în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul inițierii procedurii de executare în care s-a formulat contestația ce a constituit obiectul dosarului nr. x/301/2018, dosar soluționat în faza procesuală a apelului prin decizia civilă nr. 1231 din 5 mai 2022 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă. În acest context normativ, examinând dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., în corelație cu cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (4) din același Cod, se constată că, deși legiuitorul a extins în mod explicit efectele autorității lucrului judecat, prin consacrarea atât a efectului său negativ, cât și a celui pozitiv, totuși, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, nu a deschis calea revizuirii pentru ambele ipoteze ale efectelor lucrului judecat. Dată fiind soluția prevăzută la art. 513 alin. (4) C. proc. civ. [„dacă instanța încuviințează cererea de revizuire (...), ea va anula cea din urmă hotărâre”], este logică interpretarea că motivul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se referă și la ipoteza nesocotirii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Soluția de anulare a celei de-a doua hotărâri se justifică prin aceea că anterior fusese dezlegat același raport juridic litigios (caracterizat prin identitate de părți, obiect și cauză), fiind necesară restabilirea ordinii de drept prin impunerea autorității de lucru judecat a primei hotărâri pronunțate. Cu alte cuvinte, raportul juridic litigios rămâne soluționat, în mod definitiv, în puterea primei hotărâri judecătorești pronunțate. Prin urmare, pornind de la soluția reglementată la art. 513 alin. (4) C. proc. civ. (forma în vigoare în anul 2013), respectiv anularea celei de-a doua hotărâri, se constată identitatea acestei soluții legislative cu aceea care era prevăzută la art. 327 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, text legal ce avea în vedere exclusiv efectul negativ al lucrului judecat. Or, o atare soluție nu ar putea fi pronunțată și în cazul încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, când, prin ipoteză, raportul juridic dedus judecății nu se caracterizează prin tripla identitate de elemente litigioase, ci doar are legătură cu cel dezlegat prin prima hotărâre pronunțată între aceleași părți. Acesta este și rațiunea pentru care, prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018, art. 513 alin. (4) C. proc. civ. a fost modificat, fiind consacrată legislativ și soluția pentru ipoteza nesocotirii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv anularea celei de-a doua hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare. Mai este de notat că, prin domeniul lor special de reglementare, normele care guvernează regimul căilor extraordinare de atac sunt supuse unei interpretări și aplicări restrictive, neputând fi extinse prin metoda analogiei. Așadar, întrucât art. 513 alin. (4) C. proc. civ. aplicabil în prezenta cauză permite invocarea motivului de revizuire privitor la încălcarea autorității de lucru judecat doar în manifestarea sa negativă, respectiv atunci când unul și același litigiu (presupunând, cum deja s-a arătat, tripla identitate, de părți, obiect și cauză) a fost soluționat prin hotărâri contradictorii, Înalta Curte nu poate primi susținerile revizuentului prin care acesta reiterează în faza procesuală a recursului teza încălcării dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care consacră funcția pozitivă a lucrului judecat, în sensul că instanța trebuia să constate că Tribunalul București, când a pronunțat decizia ce constituie obiectul revizuirii, ar fi ignorat aplicabilitatea și incidența considerentelor și soluției pronunțate în dosarul anterior, dosarul nr. x/300/2018, litigiu ce a fost finalizat prin decizia civilă nr. 3809/18.12.2019, pronunțată de același tribunal. Referitor la celelalte susțineri vizând greșita reținere a inadmisibilității revizuirii în prezenta pricină, Înalta Curte reamintește că rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru judecat atunci când instanțele au pronunțat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Or, cum corect a reținut instanța de revizuire, nu este îndeplinită cerința identității de obiect în cadrul celor două dosare în discuție, întrucât, chiar dacă acestea au avut ca obiect contestații la executare în același dosar execuțional, actele de executare contestate au fost diferite, fiind corespunzătoare unor etape distincte ale procedurii de urmărire silită. Astfel, în dosarul nr. x/300/2018 au fost contestate actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. x/CM/2013 până la data de 24.11.2016, iar în dosarul nr. nr. x/301/2018 a fost contestat procesul-verbal de licitație din data de 12.11.2018, un act de executare ulterior actelor de executare a căror legalitate a fost examinată în dosarul nr. x/300/2018. Având în vedere că cerințele de admisibilitate a acestei căi de atac extraordinare trebuie întrunite cumulativ, sunt lipsite de relevanță celelalte alegații ale recurentului, reluate prin prezenta cerere de recurs, privitoare la lipsa calității de părți litigante a adjudecatarilor citați în dosarul nr. x/300/2018 ori cele vizând motivele de drept prin care s-au justificat contestațiile la executare promovate de acesta, respectiv împrejurarea că ar fi susținut în ambele situații inaplicabilitatea dispozițiilor art. 826 C. proc. civ. referitoare la modalitățile de valorificare a imobilelor urmărite silit în ambele litigii deduse, împrejurare subliniată de acesta din perspectiva stabilirii identității de cauză între cele două litigii soluționate definitiv. În același timp, nu se poate omite, astfel cum corect s-a reținut și prin decizia recurată, existența apărărilor invocate de revizuent în dosarul nr. x/300/2018 și analizate în acest al doilea proces, întrucât prin decizia de apel ce face obiectul revizuirii s-a reținut ca fiind nelegală sentința civilă nr. 6564/31.07.2020 a Judecătoriei sectorului 3 București, examinându-se explicit aplicabilitatea prevederilor art. 826 C. proc. civ., mai sus evocat, în condițiile în care prin sentința ce a fost schimbată în totalitate în calea devolutivă de atac se reținuse statuarea deciziei civile nr. 3809/A/18.12.2019 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă referitoare la opozabilitatea față de creditorul urmăritor a înscrierii în cartea funciară a antecontractului de vânzare-cumpărare anterior înscrierii urmăririi silite imobiliare (aspect preluat de altfel în considerentele deciziei respective, pag. 8, par. 10). Or, aceste circumstanțe se opun retractării deciziei în conformitate cu solicitarea recurentului, o situație ce ar echivala cu exercitarea unui control judiciar asupra soluției de respingere a apărării invocate privitoare la efectele deciziei civile nr. 3809/A/18.12.2019 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă în cadrul celui de al doilea litigiu dedus judecății, aspect tranșat definitiv în condițiile expuse. Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 (text legal similar celui incident în speță, cum deja s-a arătat) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că ,,există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni”. (hotărârea pronunțată în cauza Stanca Popescu c. României, din 7 iulie 2009). Astfel, un asemenea demers ca cel în speță – care deghizează un recurs împotriva unei decizii definitive – a fost sancționat în mod constant în jurisprudența instanței de contencios european care a arătat că „securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei (hotărârea din cauza Mitrea c. României, publicată în Monitorul Oficial nr. 455 din 1.12.2010, par. 24). Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat. Văzând și prevederile art. 453 comb. cu art. 494 C. proc. civ., Curtea, reținând culpa procesuală a recurentului, îl va obliga pe acesta la plata către intimații D și E, respectiv, către intimata B Bank S.A., a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial achitat pentru faza recursului, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar, cheltuieli de judecată care vor fi însă reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul nerezonabil ale acestora, față de problemele de drept dezlegate, subsumate exclusiv chestiunii admisibilității revizuirii în speță, și de circumstanțele procesului derulat în faza recursului.