ÎCCJ, Secția penală

Asupra cererii de strămutare de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 30 octombrie 2024, prin avocat A, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, la data de 7 noiembrie 2024, sub nr. x/1/2024, petentul B a solicitat strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/62/2021 al Curții de Apel Brașov, susținând că există suspiciuni rezonabile că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, având în vedere jurisprudența deja cristalizată la nivelul acestei instanțe, contrară Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și Deciziei nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, de aplicare a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU.

În argumentare, apărarea a arătat, în esență, că dosarul sus-menționat vizează comiterea unor presupuse infracțiuni structurate pe două paliere:

- folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005 și stabilirea cu rea credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prev. de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 - având ca presupuși participanți pe C, D, S.C. E S.R.L., S.C. F S.R.L. ȘI spălarea banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b din Legea nr. 129/2019 - având ca presupuși participanți pe C, S.C. F, G, S.C. H S.R.L., S.C. I S.R.L., S.C. J S.R.L. și petentul B.

Prin sentința penală nr. 94S/22 aprilie 2024, în cauză s-au dispus soluții de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f teza I C. proc. pen., instanța constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru toate faptele deduse judecății.

În motivarea acestei soluții, Tribunalul Brașov a reținut: „se mai impune precizarea că solicitările Ministerului Public de neaplicare a deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație si Justiție în materie de prescripție și de a se da prioritate dreptului comunitar nu pot fi primite, reținând și faptul că jurisprudența CJ.U.E. menționată de Ministerul Public, inclusiv decizia recentă din data de 24 iulie 2023, ar viza cauze care au ca obiect infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale UE, cauza de față având ca obiect alte infracțiuni decât cele menționate”. Or, acest considerent este vizat expressis verbis de motivele de apel ale D.N.A. – S.T. Brașov, astfel că scopul apelului exercitat de procuror vizează exact această problemă, a lăsării neaplicate a deciziilor C.C.R. și Î.C.C.J. în materia prescripției, cu consecința pronunțării unor soluții de condamnare cu privire la toți inculpații.

Această împrejurare determină suspiciuni rezonabile că imparțialitatea judecătorilor Curții de Apel Brașov este afectată, dată fiind optica unică a magistraților secției penale a instanței brașovene în sensul lăsării neaplicate a deciziile C.C.R. și a aplicării directe a deciziilor C.J.U.E. ce au analizat instituția prescripției, optică materializată și prin sesizarea C.J.U.E. și demersurile ulterioare făcute de aceiași magistrați la instanța supremă, în scopul identificării „portițelor” prin care să poată fi eludate deciziile C.C.R.

Or, plecând de la argumentele expuse de Curtea Constituțională în decizia nr. 438/2016, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 din Codul de procedură penală, se constată că, în ceea ce privește noțiunea de imparțialitate, respectiv de aparență de imparțialitate, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului oferă o serie întreagă de repere care trebuie să fie avute în vedere atunci când o parte din proces, în special inculpatul, reclamă existența unor suspiciuni de imparțialitate a instanței investite cu soluționarea procesului ce-l privește.

Cu titlu de principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit în Decizia Steulet c Elveției (pronunțată la data de 26 aprilie 2011), cu referire la cauza Padovani c. Italiei (26 februarie 1993, par. 27), că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justițiabililor, art. 6 par. 1 din Convenție impunând ca fiecare instanță să fie imparțială (par. 35-38).

Practic, la o analiză mai aprofundată a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se conturează o distincție între două categorii de situații susceptibile a atrage concluzia lipsei de imparțialitate a judecătorului investit cu soluționarea unei cauze: o primă categorie, de ordin funcțional, privește cazurile în care conduita personală a judecătorului nu este deloc discutabilă [spre exemplu, exercitarea de către aceeași persoană a unor funcții diferite în cadrul procesului judiciar (c Piersack C. Belgiei) suscită dubii obiectiv justificate cu privire la imparțialitatea instanței]; o a doua categorie este cea formată din motive de ordin personal, raportându-se la conduita judecătorilor într-o cauză anume. O astfel de conduită poate fi suficientă pentru a ridica unele temeri legitime și obiectiv justificate (cauza Buscemi c. Italiei, nr. 29569/95, para. 67), dar ea poate ridica o problemă în egală măsură și în cadrul demersului subiectiv (Lavents c. Letoniei, 28 noiembrie 2002, para. 118-119).

Aceste statuări au fost preluate și de Curtea Constituțională a României, care, în considerentele Deciziei nr. 685/2018, a reținut: „Noțiunile de „independență” și „imparțialitate obiectivă” sunt strâns legate între ele, astfel încât, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie analizate împreună [a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 9 octombrie 2008, pronunțată în cauza Moiseyev împotriva Rusiei, paragraful 175].”

La fel ca și independența, imparțialitatea nu este doar o chestiune de substanță, ci și de aparență: nu este suficient ca magistratul să fie independent și imparțial, ci trebuie ca acest lucru să se și vadă (justice must not only be done, it must be seen to be done). Așadar, magistrații sunt ținuți să adopte un comportament din care să rezulte chiar și aparența de imparțialitate (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justițiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale.

Principiul nr. 2 din Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară prevede că „Imparțialitatea este esențială pentru îndeplinirea adecvată a funcției judiciare. Ea privește nu doar hotărârea însăși, ci și întreg procesul prin care se ajunge la aceasta.”

În aplicarea acestui principiu s-a reținut că: „Judecătorul se va abține să soluționeze orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca într-o manieră imparțială sau în care unui observator rezonabil i s-ar putea părea că judecătorul nu este capabil să judece imparțial Printre astfel de cazuri, fără însă ca înșiruirea să fie completă, se numără următoarele: [..,] în care judecătorul are o predispoziție sau o prejudecată efectivă cu privire la una dintre părți sau în care judecătorul cunoaște personal fapte relevante pentru proces”.

Așa cum se arată în comentariul 93 la Principiile de la Bangalore în legătură cu obligația judecătorului de a se abține atunci când nu poate judeca imparțial „această regulă se aplică pentru informațiile obținute înainte ca dosarul să îi fie repartizat judecătorului, precum și pentru cunoștințele dobândite din surse extrajudiciare sau prin cercetări întreprinse în nume personal de către judecător în timp ce cauza este în curs de desfășurare. Ea se aplică chiar dacă aceste cunoștințe au fost dobândite prin cercetări independente desfășurate cu un scop ce nu are legătură cu litigiul (de exemplu, scrierea unei cărți) [1], și care nu sunt aduse în atenție atunci când acest lucru ar fi potrivit, spre a oferi ocazia părților interesate de a pune concluzii cu privire la ele”.

Din punct de vedere doctrinar, s-a pus problema „care ar fi standardul care ar putea justifica o concluzie a parțialității judecătorului, dacă părerea părților din dosar este suspectată de subiectivitate. La această întrebare s-a răspuns că impresia de imparțialitate este măsurată de standardul observatorului rezonabil, care, analizând problema în mod realist și practic, poate sau ar putea percepe lipsa imparțialității judecătorului. Din punct de vedere practic, acest observator rezonabil va fi judecătorul care soluționează cererea de abținere sau de recuzare a judecătorului considerat a fi imparțial. Totuși, judecătorul care analizează cererea de recuzare sau de abținere nu trebuie să analizeze doar capacitatea colegului său de a soluționa în mod obiectiv cauza, ci și impactul acestui fapt asupra încrederii publicului în actul de justiție efectuat de judecătorul cu privire la care există suspiciuni asupra aparenței sale de imparțialitate. Testul pe care ar trebui să-l aplice judecătorul care soluționează cererea de abținere sau de recuzare pe motive de suspiciune cu privire la imparțialitate constă în întrebarea: „ce ar concluziona o asemenea persoană, care privește chestiunea în mod realist și practic, după ce a examinat integral problema? Ar crede oare o asemenea persoană că este mai probabil ca judecătorul, fie conștient, fie inconștient, să nu decidă în mod echitabil?”.

Acest raționament expus în doctrină cu privire la materia recuzării este pe deplin aplicabil, mutatis mutandis, și în ceea ce privește materia strămutării atunci când aceasta este solicitată pentru motivul existenței unei suspiciuni de imparțialitate care planează asupra tuturor judecătorilor care funcționează la o anumită instanță.

Tot Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 500/2016 a arătat că „în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f C. proc. pen., criteriul general acceptat pentru excludere este „percepția rezonabilă de subiectivism”, modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând de la o „probabilitate mare” de subiectivism până la o „probabilitate reală”, o „posibilitate substanțială” și o „suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, ceea ce este decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoanăi rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism."

Pentru argumentele prezentate, apărarea a concluzionat că există suficiente argumente pentru ca un observator rezonabil și informat să perceapă existența unei doze de subiectivism incompatibile cu standardele privind imparțialitatea în privința tuturor judecătorilor din cadrul Secției penale a Curții de Apei Brașov, deci implicit a celor chemați să soluționeze dosarul obiect al cererii de strămutare.

La data de 20 noiembrie 2024, Curtea de Apel Brașov a transmis dovezile de încunoștiințare a părților prev. de art. 73 alin. (2) C. proc. pen., precum și referatul de informații prevăzut de art. 72 alin. (6) C. proc. pen., în cuprinsul căruia a făcut un amplu istoric al cauzei de strămutat – indicând obiectul acesteia - apelurile declarate, printre altele, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Biroul Teritorial Brașov și de inculpatul B împotriva sentinței penale nr. 94/S din 22 aprilie 2024 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/62/2021, prin care s-a dispus încetarea procesului penal, față de inculpatul sus-menționat, cu privire la săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de spălare a banilor, în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 49 alin. (1) lit. b din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției; măsurile dispuse la termenele de judecată fixate în cauză.

Curtea de Apel Brașov a transmis și un scurt punct de vedere cu privire la cererea de strămutare formulată de petentul B, susținând că, raportat la motivele invocate în susținerea acesteia, nu este conturată o suspiciune de parțialitate nici cu privire la membrii completului învestit cu soluționarea cauzei de strămutat și nici cu privire la ceilalți judecători ai Secției penale a instanței, simpla exprimare a unei opinii juridice în hotărâri pronunțate anterior neconstituind un motiv de strămutare.

La termenul fixat pentru judecarea cauzei, 28 noiembrie 2024, în lipsa petentului și a apărătorului ales al acesteia, care nu s-au prezentat în fața instanței, reprezentantul Ministerului Public a expus concluziile asupra cererii de strămutare, acestea fiind fidel redate în practicaua prezentei hotărâri.

****

Analizând cererea formulată de petentul B, prioritar, Înalta Curte constată că susținerile petentului sunt circumscrise, în mod determinant, practicii pretins generalizate la nivelul Curții de Apel Brașov de aplicare directă a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia instituției prescripției răspunderii penale, prioritar deciziilor obligatorii în aceeași materie pronunțate de Curtea Constituțională și de Înalta Curte de Casație și Justiție și numai în mod singular și opticii judecătorilor aceleiași instanțe de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare privind lămurirea chestiunii dacă, în materia prescripției răspunderii penale, pot fi lăsate neaplicate deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În contextul acestei constatări preliminare, reține că, potrivit art. 71 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție „strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice.”

Strămutarea este, prin urmare, un remediu procesual prin intermediul căruia, în mod excepțional, judecarea unei anumite cauze penale este luată din competența unei instanțe și dată spre soluționare unei alte instanțe din aceeași categorie și de același grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra lipsei de obiectivitate și imparțialitate a tuturor judecătorilor ce o compun.

Referindu-se la conceptul de imparțialitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta se definește prin „absența prejudecăților sau a părerilor preconcepute”. În acest context, s-a decis că imparțialitatea trebuie apreciată atât din punct de vedere subiectiv, luându-se în considerare convingerile sau interesele personale ale unui anume judecător într-un anume caz, cât și potrivit unui test obiectiv, care stabilește dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere (Cazul Piersackvs Belgia, hotărârea din 1 octombrie 1982).

Demersul obiectiv a fost explicat de CEDO în sensul că ceea ce trebuie asigurat este încrederea pe care, într-o societate democratică, instanțele trebuie să o inspire publicului (Fey vs. Austria). În aplicarea acestui test, opinia părții în cauză cu privire la imparțialitatea instanței este importantă, dar nu decisivă. Imparțialitatea obiectivă constă „în a pune problema dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile justifică suspectarea imparțialității acestuia din urmă.” (Cazul Hauschildt vs Danemarca).

În cazul unei cereri de strămutare, imparțialitatea judecătorilor care compun instanța trebuie analizată din perspectiva împrejurărilor cauzei, a calității părților și a pericolului de tulburare a ordinii publice.

Examinând, în aceste coordonate de principiu, aspectele invocate în speță drept temeiuri ale cererii de strămutare, Înalta Curte constată că petentul B susține că asupra judecătorilor Curții de Apel Brașov planează o suspiciune colectivă de lipsă de imparțialitate întrucât aceștia mențin optica singulară constând în neluarea în considerare a deciziilor obligatorii pronunțate de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție în domeniul prescripției răspunderii penale și aplicarea directă a dreptului unional în materia de referință, context în care soluția prefigurată a fi dispusă în cauza sa în apel, îi va fi, în mod evident, defavorabilă.

Evaluând acest susțineri, Înalta Curte reamintește că imparțialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, iar punctul de vedere al persoanei interesate nu joacă un rol determinant, ci trebuie să fie justificat în mod obiectiv (cauza Aleksandr Nikolayevich Ovcharenko v. Ucraina). Cu alte cuvinte, pentru a determina existența, într-un anumit caz, a unui motiv întemeiat cu privire la lipsa de părtinire a unei instanțe, punctul de vedere al celui care se îndoiește de imparțialitate trebuie luat în considerare, dar acesta nu joacă un rol decisiv, factorul determinant constând în a ști dacă se poate considera că teama persoanei interesate este justificată în mod obiectiv (cauza Ferrantelli si Santangelo contra Italiei).

Or, împrejurările invocate în speță drept temeiuri ale cererii de strămutare, respectiv existența unei suspiciuni rezonabile că imparțialitatea judecătorilor Curții de Apel Brașov este afectată de practica judiciară conturată la nivelul instanței asupra instituției prescripției răspunderii penale, nu pot constitui elemente obiective care să genereze suspiciuni temeinice asupra imparțialității instanței.

Fiind rezultatul opticii comune a judecătorilor acesteia asupra unei anumite probleme de drept, practica unei instanțe nu constituie, în sine, un criteriu de evaluare a imparțialității acesteia, eventualul său caracter disonant în raport cu practica altor instanțe asupra aceleiași chestiuni de drept neafectând prezumția de obiectivitate de care se bucură instanța care a conturat-o.

Relevant în acest sens este comentariul 60 la Principiile de la Bangalore în care se arată că „Setul de valori personale ale judecătorului, filozofia acestuia sau convingerile despre drept nu pot constitui subiectivism sau prejudecată. Faptul că un judecător are o părere generală despre o chestiune juridică sau socială ce are legătură directă cu speța nu îl face incompatibil de a prezida. Trebuie făcută distincția între opinie, care este acceptabilă, și subiectivism, care este inacceptabil. S-a spus că „dovada că mintea unui judecător este o tabula rasa ar fi o dovadă de lipsă de pregătire, nu de lipsă de subiectivism.”

De asemenea relevant este și comentariul 89 la Principiile de la Bangalore, potrivit căruia, „De regulă, o obiecție nu se poate baza pe proveniența socială, pe studiile sau pe funcția anterioară a judecătorului; pe apartenența judecătorului la organizații sociale, sportive sau caritabile; pe deciziile judecătorești pronunțate anterior; sau pe activitățile sale extracurriculare.”

Prin urmare, exprimarea anterioară, în alte cauze ale aceleiași instanțe, a unei anumite opinii juridice sub aspectul efectelor hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în materia prescripției răspunderii penale, obținute chiar în urma sesizărilor aceleiași curți (Curtea de Apel Brașov, în speță), care nemulțumește justițiabilii nu constituie, în sine, un motiv de strămutare.

Existența unei practici neunitare la nivelul instanțelor nu conferă părților dreptul de a solicita strămutarea cauzei la instanțele a căror jurisprudență le este favorabilă, judecarea unei cauze de către o altă instanță decât cea competentă teritorial, ca urmare a strămutării ei, fiind justificată numai de situațiile în care instanța competentă nu oferă suficiente garanții de imparțialitate.

În fine, nici optica judecătorilor aceleiași instanțe de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare privind lămurirea chestiunii dacă, în materia prescripției răspunderii penale, pot fi lăsate neaplicate deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de petent în mod subsidiar, nu poate constitui, în sine, un motiv de strămutare.

În acest sens, Înalta Curte constată că, relativ la imparțialitatea instanței de trimitere, în cauza C-614/14, Atanas Ognyanov, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „Articolul 267 TFUE și articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, în lumina articolului 47 al doilea paragraf și a articolului 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei norme naționale interpretate într-un mod care obligă instanța de trimitere să se abțină în cauza pendinte pentru motivul că a expus, în cererea sa de decizie preliminară, cadrul factual și juridic al acestei cauze.”

Deopotrivă, a stabilit că prezentarea cadrului factual și juridic pertinent „răspunde cerinței de cooperare inerentă mecanismului trimiterii preliminare și nu poate, în sine, să încalce nici dreptul la un proces echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, nici dreptul la prezumția de nevinovăție, garantat prin articolul 48 alineatul (1) din aceasta.”

În considerarea acestor statuări cu caracter de principiu, Înalta Curte constată că, de altfel, faptul că formularea unei cereri prealabile nu este de natură să afecteze imparțialitatea judecătorilor nici măcar la nivel de aparență, rezultă cu atât mai mult din imprejurarea că instanța națională este ținută de o hotărâre pronunțată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea sau validitatea actelor instituțiilor Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal (a se vedea Hotărârea din 20 octombrie 2011, Interedil, C-396/09, precum și Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13), având obligația de a asigura efectul deplin al acestor dispoziții, înlăturând, din oficiu dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziții naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, inclusiv de a modifica o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului intern incompatibilă cu dreptul Uniunii (în acest sens Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19).

În concluzie, raportat la argumentele expuse, în contextul informațiilor transmise conform art. 73 alin. (3) C. proc. pen. și în lipsa altor împrejurări de fapt verificabile, care să coroboreze afirmațiile petentului B, Înalta Curte constată că simpla susținere a acestuia că instanța Curții de Apel Brașov nu ar putea da dovadă de obiectivitate și imparțialitate nu poate constitui un motiv temeinic de strămutare.

În consecință, în baza art. 74 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea formulată de petentul B privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/62/2021 al Curții de Apel Brașov.

Având în vedere soluția pronunțată în cauză, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge, ca nefondată, cererea formulată de petentul B privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/62/2021 al Curții de Apel Brașov.

Obligă petentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2024.