Decizia nr. 32/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 7/1/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 7/1/2026, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secția I civilă în Dosarul nr. 3.049/176/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, acestea din urmă neformulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Alba - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 12 februarie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 3.049/176/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 663 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în vederea plății silite, este posibilă determinarea, prin raportare la o limită superioară celei aplicabile creditorului, potrivit anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a creanței recunoscute printr-un titlu executoriu care, potrivit principiilor nediscriminării și egalității, recunoaște acestuia dreptul la egalizare la nivel maxim a salariului de bază, prin luarea în considerare a unor majorări recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate prin raportare la norme care nu au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Codul de procedură civilă " Art. 663. - (1) Executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă. (2) Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu. (3) Creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. (4) Creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. (5) Creanțele cu termen și cele condiționale nu pot fi puse în executare, însă ele pot participa, în condițiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparținând debitorului."

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) " Art. 38. - (...) (6) În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentința civilă nr. 2.864 din 23 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 1.531/107/2021, definitivă, s-a dispus obligarea debitorilor Tribunalul Cluj și Curtea de Apel Cluj la recalcularea salariilor de bază ale creditoarei G.A., având calitatea de personal auxiliar de specialitate, conform Legii nr. 71/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 124/2004 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, începând cu data de 22.04.2018 și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, prin acordarea unei majorări de 10% față de cele stabilite potrivit prevederilor art. 3 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției (Ordonanța Guvernului nr. 8/2007), precum și la plata diferențelor salariale rezultate dintre venitul calculat potrivit majorării de 10% acordate și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă până la data plății efective.

Prin Încheierea civilă nr. 4.258/CC/2022, pronunțată de Judecătoria Alba Iulia la 25 noiembrie 2022 în Dosarul nr. 7.668/176/2022, a fost încuviințată executarea silită împotriva debitorilor, în Dosarul de executare silită nr. 1.759/2022 aflat pe rolul BEJ X.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia în Dosarul nr. 3.049/176/2023, contestatorul Tribunalul Cluj a solicitat, în contradictoriu cu intimata G.A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: - respingerea somației emise de BEJ X la 7 aprilie 2023, în Dosarul execuțional nr. 1.759/2022, prin care i se solicită, pe baza expertizei extrajudiciare întocmite de expert contabil Z, plata unor sume de bani, respectiv a unor drepturi salariale restante; - anularea Încheierii nr. 4.258/CC/2022, pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 7.668/176/2022, prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite față de Tribunalul Cluj în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 2.864 din 23.11.2021, pronunțată de Tribunalul Alba; - anularea Încheierii emise de BEJ X în Dosarul execuțional nr. 1.759/2022, de stabilire a cheltuielilor de executare silită; anularea tuturor actelor de executare emise în dosarul de executare mai sus menționat, în contradictoriu cu creditoarea G.A.

Prin Încheierea nr. 266/2024, pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 3.049/176/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de către contestatorul Tribunalul Cluj în contradictoriu cu intimata G.A., prima instanță reținând că, în raport cu dispozițiile legale incidente, executarea silită contestată a început și s-a desfășurat în mod legal. În privința cuantumului creanței, instanța a reținut că suma pentru care executarea este desfășurată a fost pretinsă de creditoare prin raportare la expertiza contabilă depusă la dosar, probă tehnică ce exclude subiectivismul și cu privire la care nu au fost invocate erori de calcul matematic. Cuantumul pretins de creditoare este confirmat de proba tehnică, iar executorul judecătoresc nu are obligația de a determina obligația principală la executarea căreia se tinde, ci numai eventualele accesorii determinabile.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel contestatorul Tribunalul Cluj, solicitând admiterea apelului și schimbarea încheierii civile atacate, în sensul admiterii contestației la executare, motivat de faptul că sumele solicitate de creditoare au la bază expertiza contabilă privind coeficientul aplicat personalului auxiliar din cadrul Direcției Naționale Anticorupție (DNA) și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), însă expertul desemnat nu a respectat prevederile imperative ale art. 38 alin (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la faptul că creditoarea G.A. este încadrată, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu salariul maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, fapt necontestat de creditoare. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimata creditoare nu a exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept expusă la paragraful 7 din prezenta decizie, iar contestatorul și-a exprimat acordul cu privire la sesizarea instanței supreme cu dezlegarea chestiunii de drept expuse la paragraful 7 din prezenta decizie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere apreciază, având în vedere prevederile art. 517 alin. (3) din Codul de procedură civilă raportate la dispozițiile art. 27 din același cod, că deciziile instanței supreme care nu cuprind vreo excepție și nici nu prevăd posibilitatea recunoașterii unor excepții de la regula pe care o consacră se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, și produc efecte pentru viitor.

În acest sens, instanța de trimitere reține că art. 24 din Codul de procedură civilă stabilește că legea nouă se aplică "numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar art. 25 alin. (1) din același cod privind principiul supraviețuirii legii vechi statuează că "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

Astfel, chiar dacă în cuprinsul Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, se face vorbire despre determinarea nivelului despăgubirilor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive în perioada relevantă pentru aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017, consideră instanța de trimitere că acest fapt nu înseamnă că efectele deciziei se vor produce și pentru procese/executări silite începute anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data intrării în vigoare a legii, deoarece aceasta ar însemna încălcarea principiului neretroactivității legii civile, de vreme ce s-ar atașa cererii de chemare în judecată care a declanșat procesul alte efecte decât cele prevăzute la momentul învestirii instanței.

Susține că, în felul acesta, aplicarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție proceselor și executărilor silite în curs nu s-ar face, cum în mod imperativ obligă art. 517 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu "putere numai pentru viitor", ci în mod retroactiv, stabilind interpretări care nu erau prevăzute la data începerii procesului.

În consecință, apreciază că, într-o interpretare și aplicare neretroactivă, dezlegările date prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, și nr. 4 din 11 martie 2024 nu se aplică în litigiile/executările silite începute înainte de data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

În raport cu obiectul sesizării nu a fost necesară consultarea instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în cadrul exercitării controlului de constituționalitate. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu a fost identificată jurisprudență relevantă. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condițiilor speciale instituite prin art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și celor ce decurg din cuprinsul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidență este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanței de urgență la prevederile Codului de procedură civilă, cu ale cărui dispoziții arată că se completează.

În lumina acestor dispoziții legale, condițiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: - existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; - sesizarea să privească o chestiune de drept; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluarea elementelor prezentei sesizări relevă întrunirea doar în parte a condițiilor de admisibilitate mai sus enunțate.

Astfel, sesizarea a fost formulată de Tribunalul Alba într-o cauză având ca obiect o contestație la executare împotriva încheierii de încuviințare a executării silite și a tuturor actelor de executare demarate împotriva debitorului Tribunalul Cluj, în temeiul unei sentințe judecătorești definitive prin care s-a dispus recalcularea salariului de bază al creditoarei reclamante, având calitatea de personal auxiliar de specialitate. Astfel, obiectul dedus judecății include și plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se judecă în ultimă instanță, fiind în calea de atac a apelului, pe rolul unui complet din cadrul Tribunalului Alba.

Cât privește condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile, susceptibilă de a da naștere unor interpretări diferite, au fost identificate o serie de neregularități de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia, din mai multe perspective.

În legătură cu acest din urmă aspect se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 are un conținut aproape identic cu cel al art. 519 din Codul de procedură civilă, distincția raportându-se la două condiții specifice acestuia din urmă, referitoare la noutatea chestiunii de drept și la titularul sesizării.

Prin urmare, văzând și norma de trimitere la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, din cuprinsul art. 4 al ordonanței de urgență, se constată că și în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 este pe deplin operantă noțiunea autonomă de "chestiune de drept", prevăzută de Codul de procedură civilă și a cărei semnificație a fost conturată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la procedura prevăzută de dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul ca întrebarea adresată instanței supreme să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune este discutabilă.

Mai mult decât atât, expunerea de motive din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării, încă dintr-o fază incipientă (cea a judecării cauzelor în fond), a unor "chestiuni dificile de drept", ceea ce consolidează concluzia necesității existenței unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire reclamă intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a acesteia și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor deduse judecății.

Sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății, iar, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Totodată, rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este acela de a releva norma și felul în care, din cauza complexității sau, dimpotrivă, a precarității reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite și ar putea avea ca rezultat o jurisprudență neunitară.

Această exigență legală, subsumată condiției privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă. Prin urmare, revine instanței de trimitere obligația identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanței supreme să o dezlege este una reală, având vocație de a convinge, din această perspectivă, că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării (Decizia nr. 14 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 20 aprilie 2023).

Rezultă, așadar, că, în procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne unul excepțional și subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispozițiile legale din care aceasta derivă sau în care este conținută, îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere a ei și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.

Prin urmare, obiectul procedurii este reprezentat de o normă de drept incompletă sau obscură, un text de lege care, pe baza interpretării, printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă, poate primi înțelesuri și aplicări diferite în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență divergentă.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul cauzei de față, această condiție legală nu este îndeplinită, dispozițiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare și complete, astfel că ele îngăduie judecătorului cauzei să le determine, fără semnificative dificultăți, înțelesul, limitele de aplicare și efectele.

Astfel, prin întrebarea formulată, instanța de sesizare face trimitere la dispozițiile art. 663 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă, și la dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condițiile în care dispozițiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanța de trimitere însăși nu a analizat care sunt interpretările de care sunt susceptibile prevederile legale și nu a expus care ar fi dilema acesteia cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal și nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligației de a interpreta și aplica norma legală în litigiul cu care este învestită. În acest context se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme.

În plus, instanța supremă reține, în primul rând, faptul că, în speță, instanța de trimitere este învestită cu o contestație la executare formulată în temeiul art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titlul executoriu fiind reprezentat de o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus obligarea debitorilor la recalcularea salariilor de bază ale creditoarei, prin acordarea unei majorări de 10% față de cele stabilite potrivit prevederilor art. 3 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, precum și la plata diferențelor salariale rezultate dintre venitul calculat potrivit majorării de 10% acordate și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă până la data plății efective.

În al doilea rând se reține, așa cum rezultă din încheierea de sesizare, că prin contestația la executare formulată în cauză se contestă atât legalitatea actelor de executare întocmite, cât și valoarea creanței care se execută, în contextul în care cuantumul concret al diferențelor salariale pe care debitorul trebuie să le restituie a fost determinat prin raportul de expertiză.

Așadar, se reține că obiectul dedus judecății instanței de trimitere privește o contestație la executare propriu-zisă îndreptată împotriva unui titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-au stabilit anumite drepturi salariale în favoarea creditoarei.

Or, prin întrebarea formulată, instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească dacă, în interpretarea art. 663 din Codul de procedură civilă, raportat la dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în vederea plății silite, este posibilă determinarea, prin raportare la o limită superioară celei aplicabile creditorului, potrivit anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a creanței recunoscute printr-un titlu executoriu care, potrivit principiilor nediscriminării și egalității, recunoaște acestuia dreptul la egalizare la nivel maxim a salariului de bază, prin luarea în considerare a unor majorări recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate prin raportare la norme care nu au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Cu alte cuvinte, sub pretextul lămuririi unor norme juridice, întrebarea instanței de trimitere vizează, în concret, determinarea întinderii și aplicării titlului executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Așadar, instanța supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normei juridice, ci mai degrabă o calificare juridică a unei situații de fapt. Este vorba despre a stabili dacă, în contextul în care hotărârea judecătorească prin care s-a dispus recalcularea salariului de bază al reclamantei a fost pusă în executare, instanța care soluționează contestația la executare mai poate interveni în sensul stabilirii întinderii și aplicării acestui titlu executoriu.

Or, nu doar că această problemă vizează și limitele sesizării instanței de trimitere, aspectul privind lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu fiind reglementat prin dispoziții speciale prevăzute de Codul de procedură civilă a căror interpretare excedează obiectului prezentei sesizări, dar această analiză ține de aplicarea normei la circumstanțele concrete ale cauzei cu a cărei soluționare a fost învestită instanța de trimitere, atribut care este și trebuie să rămână în competența acesteia.

A rezolva pretinsa chestiune preliminară de către Înalta Curte, în cadrul prezentei decizii, ar constitui, în cele din urmă, chiar un act de judecată a speței, prin aplicarea normelor incidente la situația de fapt, ceea ce este nepermis în cadrul prezentei proceduri de unificare.

În acest context se constată că, în cadrul punctului de vedere al instanței care a formulat sesizarea, aceasta motivează dificultatea problemei de drept prin faptul că, ulterior obținerii titlului executoriu, au fost pronunțate, în mecanismul de unificare jurisprudențială, deciziile nr. 3 din 11 martie 2024 și nr. 4 din 11 martie 2024 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care au fost limitate, în anumite condiții, drepturi bănești ce pot fi obținute în condiții similare celei în care s-a aflat creditoarea la momentul recunoașterii drepturilor sale, printr-o hotărâre definitivă. În contextul în care prin titlul executoriu deținut de creditoare nu s-a inclus vreo limitare a drepturilor stabilite în favoarea sa, a apreciat că instanța supremă trebuie să lămurească dacă astfel de limitări pot fi aplicate în faza procesului civil reprezentată de executarea silită, în raport cu dispozițiile art. 24 și art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează aplicarea legii în timp.

Instanța supremă reține faptul că deciziile nr. 3 din 11 martie 2024 și nr. 4 din 11 martie 2024 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, indicate de instanța de trimitere, nu reprezintă o lege nouă de procedură, în sensul art. 24 și 25 din Codul de procedură civilă, și nu pot produce efecte juridice diferite față de orice altă decizie pronunțată de instanța supremă în cadrul unui recurs în interesul legii.

Trebuie observat că deciziile pronunțate asupra recursului în interesul legii clarifică interpretarea corectă a legii aplicabile, având, ca orice interpretare, efecte declarative. Nu se pune problema asimilării unei decizii pronunțate asupra recursului în interesul legii cu o modificare legislativă. Statuând că deciziile pronunțate nu produc efecte asupra hotărârilor definitive examinate, art. 517 alin. (2) coroborat cu alin. (4) din Codul de procedură civilă clarifică în mod necesar că aceste decizii trebuie avute în vedere la soluționarea tuturor cauzelor aflate în curs de judecată, indiferent de obiectul acestora, inclusiv, dacă este cazul, în cadrul contestațiilor la executare care pun în discuție chestiunea analizată, în măsura în care aceasta nu a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat în litigiul de fond.

În cadrul mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are rolul de a valida soluția propusă de instanța de trimitere, ci pe acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăților de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanței supreme soluționarea litigiului. Or, identificarea normelor legale aplicabile în circumstanțele specifice fiecărei cauze este în exclusivitate în competența instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, iar nu a instanței supreme, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Altfel spus, realizarea raționamentului judiciar necesar soluționării cauzei aparține judecătorului cauzei și impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice și de apreciere a situațiilor de fapt concrete, iar aceste operațiuni nu pot fi atribuite Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin instituirea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul nu și-a propus o partajare de competențe între instanța de trimitere și Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele de trimitere având în continuare obligația de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarității și a sensului său lămurit de către părțile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăți în înțelegerea și aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 215).

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerința de admisibilitate vizând existența unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile în condițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, prin care Înalta Curte să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,