Decizia nr. 32 din 23 februarie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 7/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.049/176/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, acestea din urmă neformulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Alba – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 12 februarie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 3.049/176/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 663 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea plăţii silite, este posibilă determinarea, prin raportare la o limită superioară celei aplicabile creditorului, potrivit anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a creanţei recunoscute printr-un titlu executoriu care, potrivit principiilor nediscriminării şi egalităţii, recunoaşte acestuia dreptul la egalizare la nivel maxim a salariului de bază, prin luarea în considerare a unor majorări recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate prin raportare la norme care nu au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul de procedură civilă „ Art. 663. – (1) Executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. (2) Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. (3) Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. (4) Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. (5) Creanţele cu termen şi cele condiţionale nu pot fi puse în executare, însă ele pot participa, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparţinând debitorului.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) „ Art. 38. – (…) (6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentinţa civilă nr. 2.864 din 23 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 1.531/107/2021, definitivă, s-a dispus obligarea debitorilor Tribunalul Cluj şi Curtea de Apel Cluj la recalcularea salariilor de bază ale creditoarei G.A., având calitatea de personal auxiliar de specialitate, conform Legii nr. 71/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, începând cu data de 22.04.2018 şi în continuare, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, prin acordarea unei majorări de 10% faţă de cele stabilite potrivit prevederilor art. 3 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei (Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007), precum şi la plata diferenţelor salariale rezultate dintre venitul calculat potrivit majorării de 10% acordate şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă până la data plăţii efective.

Prin Încheierea civilă nr. 4.258/CC/2022, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia la 25 noiembrie 2022 în Dosarul nr. 7.668/176/2022, a fost încuviinţată executarea silită împotriva debitorilor, în Dosarul de executare silită nr. 1.759/2022 aflat pe rolul BEJ X.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia în Dosarul nr. 3.049/176/2023, contestatorul Tribunalul Cluj a solicitat, în contradictoriu cu intimata G.A., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: – respingerea somaţiei emise de BEJ X la 7 aprilie 2023, în Dosarul execuţional nr. 1.759/2022, prin care i se solicită, pe baza expertizei extrajudiciare întocmite de expert contabil Z, plata unor sume de bani, respectiv a unor drepturi salariale restante; – anularea Încheierii nr. 4.258/CC/2022, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 7.668/176/2022, prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite faţă de Tribunalul Cluj în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 2.864 din 23.11.2021, pronunţată de Tribunalul Alba; – anularea Încheierii emise de BEJ X în Dosarul execuţional nr. 1.759/2022, de stabilire a cheltuielilor de executare silită; anularea tuturor actelor de executare emise în dosarul de executare mai sus menţionat, în contradictoriu cu creditoarea G.A.

Prin Încheierea nr. 266/2024, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 3.049/176/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de către contestatorul Tribunalul Cluj în contradictoriu cu intimata G.A., prima instanţă reţinând că, în raport cu dispoziţiile legale incidente, executarea silită contestată a început şi s-a desfăşurat în mod legal. În privinţa cuantumului creanţei, instanţa a reţinut că suma pentru care executarea este desfăşurată a fost pretinsă de creditoare prin raportare la expertiza contabilă depusă la dosar, probă tehnică ce exclude subiectivismul şi cu privire la care nu au fost invocate erori de calcul matematic. Cuantumul pretins de creditoare este confirmat de proba tehnică, iar executorul judecătoresc nu are obligaţia de a determina obligaţia principală la executarea căreia se tinde, ci numai eventualele accesorii determinabile.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel contestatorul Tribunalul Cluj, solicitând admiterea apelului şi schimbarea încheierii civile atacate, în sensul admiterii contestaţiei la executare, motivat de faptul că sumele solicitate de creditoare au la bază expertiza contabilă privind coeficientul aplicat personalului auxiliar din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), însă expertul desemnat nu a respectat prevederile imperative ale art. 38 alin (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la faptul că creditoarea G.A. este încadrată, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu salariul maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, fapt necontestat de creditoare. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimata creditoare nu a exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept expusă la paragraful 7 din prezenta decizie, iar contestatorul şi-a exprimat acordul cu privire la sesizarea instanţei supreme cu dezlegarea chestiunii de drept expuse la paragraful 7 din prezenta decizie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere apreciază, având în vedere prevederile art. 517 alin. (3) din Codul de procedură civilă raportate la dispoziţiile art. 27 din acelaşi cod, că deciziile instanţei supreme care nu cuprind vreo excepţie şi nici nu prevăd posibilitatea recunoaşterii unor excepţii de la regula pe care o consacră se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi produc efecte pentru viitor.

În acest sens, instanţa de trimitere reţine că art. 24 din Codul de procedură civilă stabileşte că legea nouă se aplică „numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, iar art. 25 alin. (1) din acelaşi cod privind principiul supravieţuirii legii vechi statuează că „Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.

Astfel, chiar dacă în cuprinsul Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, se face vorbire despre determinarea nivelului despăgubirilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive în perioada relevantă pentru aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017, consideră instanţa de trimitere că acest fapt nu înseamnă că efectele deciziei se vor produce şi pentru procese/executări silite începute anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data intrării în vigoare a legii, deoarece aceasta ar însemna încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, de vreme ce s-ar ataşa cererii de chemare în judecată care a declanşat procesul alte efecte decât cele prevăzute la momentul învestirii instanţei.

Susţine că, în felul acesta, aplicarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie proceselor şi executărilor silite în curs nu s-ar face, cum în mod imperativ obligă art. 517 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu „putere numai pentru viitor”, ci în mod retroactiv, stabilind interpretări care nu erau prevăzute la data începerii procesului.

În consecinţă, apreciază că, într-o interpretare şi aplicare neretroactivă, dezlegările date prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, şi nr. 4 din 11 martie 2024 nu se aplică în litigiile/executările silite începute înainte de data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu obiectul sesizării nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Codului de procedură civilă, cu ale cărui dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor prezentei sesizări relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Astfel, sesizarea a fost formulată de Tribunalul Alba într-o cauză având ca obiect o contestaţie la executare împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite şi a tuturor actelor de executare demarate împotriva debitorului Tribunalul Cluj, în temeiul unei sentinţe judecătoreşti definitive prin care s-a dispus recalcularea salariului de bază al creditoarei reclamante, având calitatea de personal auxiliar de specialitate. Astfel, obiectul dedus judecăţii include şi plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se judecă în ultimă instanţă, fiind în calea de atac a apelului, pe rolul unui complet din cadrul Tribunalului Alba.

Cât priveşte condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibilă de a da naştere unor interpretări diferite, au fost identificate o serie de neregularităţi de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia, din mai multe perspective.

În legătură cu acest din urmă aspect se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 are un conţinut aproape identic cu cel al art. 519 din Codul de procedură civilă, distincţia raportându-se la două condiţii specifice acestuia din urmă, referitoare la noutatea chestiunii de drept şi la titularul sesizării.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din cuprinsul art. 4 al ordonanţei de urgenţă, se constată că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept”, prevăzută de Codul de procedură civilă şi a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul ca întrebarea adresată instanţei supreme să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune este discutabilă.

Mai mult decât atât, expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării, încă dintr-o fază incipientă (cea a judecării cauzelor în fond), a unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire reclamă intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a acesteia şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor deduse judecăţii.

Sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Totodată, rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este acela de a releva norma şi felul în care, din cauza complexităţii sau, dimpotrivă, a precarităţii reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite şi ar putea avea ca rezultat o jurisprudenţă neunitară.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă. Prin urmare, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (Decizia nr. 14 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 20 aprilie 2023).

Rezultă, aşadar, că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

Prin urmare, obiectul procedurii este reprezentat de o normă de drept incompletă sau obscură, un text de lege care, pe baza interpretării, printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări diferite în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă divergentă.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă, această condiţie legală nu este îndeplinită, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel că ele îngăduie judecătorului cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele.

Astfel, prin întrebarea formulată, instanţa de sesizare face trimitere la dispoziţiile art. 663 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, şi la dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora „În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022”.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanţa de trimitere însăşi nu a analizat care sunt interpretările de care sunt susceptibile prevederile legale şi nu a expus care ar fi dilema acesteia cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită. În acest context se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

În plus, instanţa supremă reţine, în primul rând, faptul că, în speţă, instanţa de trimitere este învestită cu o contestaţie la executare formulată în temeiul art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titlul executoriu fiind reprezentat de o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus obligarea debitorilor la recalcularea salariilor de bază ale creditoarei, prin acordarea unei majorări de 10% faţă de cele stabilite potrivit prevederilor art. 3 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007, precum şi la plata diferenţelor salariale rezultate dintre venitul calculat potrivit majorării de 10% acordate şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă până la data plăţii efective.

În al doilea rând se reţine, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare, că prin contestaţia la executare formulată în cauză se contestă atât legalitatea actelor de executare întocmite, cât şi valoarea creanţei care se execută, în contextul în care cuantumul concret al diferenţelor salariale pe care debitorul trebuie să le restituie a fost determinat prin raportul de expertiză.

Aşadar, se reţine că obiectul dedus judecăţii instanţei de trimitere priveşte o contestaţie la executare propriu-zisă îndreptată împotriva unui titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-au stabilit anumite drepturi salariale în favoarea creditoarei.

Or, prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă, în interpretarea art. 663 din Codul de procedură civilă, raportat la dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în vederea plăţii silite, este posibilă determinarea, prin raportare la o limită superioară celei aplicabile creditorului, potrivit anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a creanţei recunoscute printr-un titlu executoriu care, potrivit principiilor nediscriminării şi egalităţii, recunoaşte acestuia dreptul la egalizare la nivel maxim a salariului de bază, prin luarea în considerare a unor majorări recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate prin raportare la norme care nu au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Cu alte cuvinte, sub pretextul lămuririi unor norme juridice, întrebarea instanţei de trimitere vizează, în concret, determinarea întinderii şi aplicării titlului executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Aşadar, instanţa supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normei juridice, ci mai degrabă o calificare juridică a unei situaţii de fapt. Este vorba despre a stabili dacă, în contextul în care hotărârea judecătorească prin care s-a dispus recalcularea salariului de bază al reclamantei a fost pusă în executare, instanţa care soluţionează contestaţia la executare mai poate interveni în sensul stabilirii întinderii şi aplicării acestui titlu executoriu.

Or, nu doar că această problemă vizează şi limitele sesizării instanţei de trimitere, aspectul privind lămurirea întinderii şi aplicării titlului executoriu fiind reglementat prin dispoziţii speciale prevăzute de Codul de procedură civilă a căror interpretare excedează obiectului prezentei sesizări, dar această analiză ţine de aplicarea normei la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa de trimitere, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acesteia.

A rezolva pretinsa chestiune preliminară de către Înalta Curte, în cadrul prezentei decizii, ar constitui, în cele din urmă, chiar un act de judecată a speţei, prin aplicarea normelor incidente la situaţia de fapt, ceea ce este nepermis în cadrul prezentei proceduri de unificare.

În acest context se constată că, în cadrul punctului de vedere al instanţei care a formulat sesizarea, aceasta motivează dificultatea problemei de drept prin faptul că, ulterior obţinerii titlului executoriu, au fost pronunţate, în mecanismul de unificare jurisprudenţială, deciziile nr. 3 din 11 martie 2024 şi nr. 4 din 11 martie 2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care au fost limitate, în anumite condiţii, drepturi băneşti ce pot fi obţinute în condiţii similare celei în care s-a aflat creditoarea la momentul recunoaşterii drepturilor sale, printr-o hotărâre definitivă. În contextul în care prin titlul executoriu deţinut de creditoare nu s-a inclus vreo limitare a drepturilor stabilite în favoarea sa, a apreciat că instanţa supremă trebuie să lămurească dacă astfel de limitări pot fi aplicate în faza procesului civil reprezentată de executarea silită, în raport cu dispoziţiile art. 24 şi art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează aplicarea legii în timp.

Instanţa supremă reţine faptul că deciziile nr. 3 din 11 martie 2024 şi nr. 4 din 11 martie 2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, indicate de instanţa de trimitere, nu reprezintă o lege nouă de procedură, în sensul art. 24 şi 25 din Codul de procedură civilă, şi nu pot produce efecte juridice diferite faţă de orice altă decizie pronunţată de instanţa supremă în cadrul unui recurs în interesul legii.

Trebuie observat că deciziile pronunţate asupra recursului în interesul legii clarifică interpretarea corectă a legii aplicabile, având, ca orice interpretare, efecte declarative. Nu se pune problema asimilării unei decizii pronunţate asupra recursului în interesul legii cu o modificare legislativă. Statuând că deciziile pronunţate nu produc efecte asupra hotărârilor definitive examinate, art. 517 alin. (2) coroborat cu alin. (4) din Codul de procedură civilă clarifică în mod necesar că aceste decizii trebuie avute în vedere la soluţionarea tuturor cauzelor aflate în curs de judecată, indiferent de obiectul acestora, inclusiv, dacă este cazul, în cadrul contestaţiilor la executare care pun în discuţie chestiunea analizată, în măsura în care aceasta nu a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat în litigiul de fond.

În cadrul mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are rolul de a valida soluţia propusă de instanţa de trimitere, ci pe acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăţilor de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanţei supreme soluţionarea litigiului. Or, identificarea normelor legale aplicabile în circumstanţele specifice fiecărei cauze este în exclusivitate în competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu a instanţei supreme, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Altfel spus, realizarea raţionamentului judiciar necesar soluţionării cauzei aparţine judecătorului cauzei şi impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete, iar aceste operaţiuni nu pot fi atribuite Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin instituirea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul nu şi-a propus o partajare de competenţe între instanţa de trimitere şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele de trimitere având în continuare obligaţia de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarităţii şi a sensului său lămurit de către părţile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 215).

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care Înalta Curte să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,