Decizia nr. 35 din 23 februarie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 152/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.752/109/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătoriiraportori, care a fost comunicat părţilor, acestea din urmă neformulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 13 ianuarie 2026, pronunţată în Dosarul nr. 3.752/109/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, indemnizaţia lunară brută de 500 lei se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat de tehnicienii de radiologie şi imagistică licenţiaţi, asistenţii medicali de laborator clinic licenţiaţi, asistenţii medicali licenţiaţi în balneofiziokinetoterapie şi recuperare, asistenţii medicali dentari licenţiaţi, asistenţii medicali de profilaxie dentară licenţiaţi, asistenţii medicali licenţiaţi în nutriţie şi dietetică, asistenţii medicali, moaşe, surori medicale, indiferent de nivelul studiilor, precum şi cei asimilaţi acestora? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 42/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea-cadru nr. 153/2017) Anexa nr. II – Familia ocupaţională de funcţii bugetare sănătate şi asistenţă socială – capitolul II – Reglementări specifice personalului din sănătate, din unităţile de asistenţă medico-socială şi din unităţile de asistenţă socială/servicii sociale ” Art. 3 1 . – (1) Începând cu luna august 2023, personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar salarizat potrivit prezentei anexe beneficiază de o singură indemnizaţie lunară stabilită în cuantum brut după cum urmează: (…) f) 500 de lei pentru tehnicienii de radiologie şi imagistică licenţiaţi, asistenţii medicali de laborator clinic licenţiaţi, asistenţii medicali licenţiaţi în balneofiziokinetoterapie şi recuperare, asistenţii medicali dentari licenţiaţi, asistenţii medicali de profilaxie dentară licenţiaţi, asistenţii medicali licenţiaţi în nutriţie şi dietetică, asistenţii medicali, moaşe, surori medicale, indiferent de nivelul studiilor, precum şi cei asimilaţi acestora; (…)”

Art. 3 1 din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 a fost introdus prin art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2023 pentru stabilirea unor măsuri la nivelul structurii organizatorice aferente unităţilor sanitare, precum şi stabilirea unor măsuri privind salarizarea personalului din sistemul sanitar public şi pentru completarea unor acte normative în domeniul sănătăţii şi în domeniul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 30 iunie 2023, alin. (1) al acestui articol având următorul conţinut: ” (1) Începând cu data de 1 august 2023, personalul de specialitate medico-sanitar care efectuează gărzi în baza unui contract individual de muncă cu timp parţial pentru activitatea prestată în linia de gardă şi personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar-sanitar care asigură asistenţa medicală beneficiază şi de o indemnizaţie lunară stabilită în cuantum brut după cum urmează: a) 500 lei pentru medicii specialişti şi primari care efectuează lunar o gardă în afara normei legale de bază; b) 1.000 lei pentru medicii specialişti şi primari care efectuează lunar cel puţin 2 gărzi în afara normei legale de bază; c) 500 lei pentru biologii, chimiştii şi biochimiştii care efectuează lunar cel puţin 2 gărzi; d) 500 lei pentru asistenţii medicali, tehnicienii de radiologie şi imagistică licenţiaţi, asistenţii medicali de laborator clinic licenţiaţi, licenţiaţi în balneofiziokinetoterapie şi recuperare, asistenţii medicali dentari licenţiaţi, asistenţii medicali de profilaxie dentară licenţiaţi, asistenţii medicali licenţiaţi în nutriţie şi dietetică, moaşe, surori medicale, indiferent de nivelul studiilor; e) 100 lei pentru fiecare zi lucrată în zilele de repaus săptămânal, sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările legale în vigoare, nu se lucrează, dar nu mai mult de 300 lei lunar pentru toate categoriile de personal, cu excepţia celor prevăzute la lit. a-c).” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 21 iunie 2024 în Dosarul nr. 3.752/109/2024, reclamantul Sindicatul Sanitas Argeş, în numele şi pentru membrii de sindicat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Municipal Curtea de Argeş, a solicitat obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei în cuantum brut de 500 lei lunar, integral, inclusiv în perioada lunară în care reclamanţii, membri de sindicat, s-au aflat parţial în concediu de odihnă, conform art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu 1.08.2023, sume actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.703 din 26 noiembrie 2024, Tribunalul Argeş a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, că sumele stabilite cu titlu de indemnizaţie lunară se acordă raportat la timpul efectiv lucrat, aspect ce rezultă din condiţionarea fie a numărului de gărzi efectuate [lit. a), b), c), d), e)], fie a numărului de zile lucrate [lit. g)], neputând fi primite susţinerile reclamantului potrivit cărora indemnizaţia trebuie acordată integral, inclusiv în perioada în care reclamanţii membri de sindicat s-au aflat parţial în concediu de odihnă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Sindicatul Sanitas Argeş, susţinând, în esenţă, că legiuitorul nu a stabilit acordarea acestui drept proporţional cu timpul efectiv lucrat, ci doar acordarea unei sume în cuantum fix de 500 lei, asupra căreia se reţin contribuţiile sociale şi impozitul, reglementate prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. De asemenea, a susţinut că dreptul bănesc intitulat „indemnizaţie lunară în cuantum brut de 500 lei” este stabilit în cuantum fix, fără să fie raportat în mod procentual la salariul de bază, astfel cum reiese din dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2023 pentru stabilirea unor măsuri la nivelul structurii organizatorice aferente unităţilor sanitare, precum şi stabilirea unor măsuri privind salarizarea personalului din sistemul sanitar public şi pentru completarea unor acte normative în domeniul sănătăţii şi în domeniul fiscal (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2023) şi ale art. II din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 42/2023).

Prin Încheierea din 13 ianuarie 2026, instanţa de apel a dispus, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept expuse la pct. 7 din prezenta decizie. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au arătat că nu se opun sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea chestiunii de drept expuse la pct. 7 din prezenta decizie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a prezentat contextul reglementării indemnizaţiei lunare în favoarea categoriilor profesionale menţionate în cuprinsul art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, constând în modificarea adusă acestui text normativ prin Ordonanţa Guvernului nr. 42/2023.

În opinia instanţei de trimitere, plata indemnizaţiei lunare prevăzute de art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 se face proporţional cu activitatea efectiv prestată, întrucât: a) indemnizaţia lunară brută este un drept salarial, făcând parte din salariu, în sensul art. 160 alin. (1) din Codul muncii, iar un astfel de drept se cuvine pentru munca prestată, acordându-se proporţional cu activitatea efectiv desfăşurată într-o lună; b) scopul declarat al legiuitorului pentru introducerea în legea-cadru a menţionatului text normativ a fost acela al stimulării pecuniare a personalului din sistemul sanitar, care prestează efectiv activitate, în acest domeniu înregistrându-se un deficit major de personal, precum şi o discontinuitate a serviciilor medicale, tot mai puţin atractive; c) interpretarea normei legale în analiză în sensul că plata indemnizaţiei se face proporţional cu timpul de lucru este în măsură să asigure respectarea principiului nediscriminării între diferite categorii de personal medical, nefiind justificată diferenţa de tratament între medici, biologi, chimişti, biochimişti, care beneficiază de indemnizaţie doar dacă efectuează un anumit număr de gărzi lunar, şi personalul enumerat la litera f), pentru care nu s-ar impune nicio condiţie, din perspectiva activităţii prestate efectiv în luna respectivă; d) principiul acordării drepturilor salariale proporţional cu perioada efectiv lucrată este o expresie a principiului egalităţii, reglementat de art. 16 din Constituţia României, ce impune cu necesitate păstrarea egalităţii juridice reale. De altfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că acest principiu nu este sinonim cu uniformitatea şi că pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic deosebit, recunoscându-se dreptul la diferenţă (Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993; Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997); e) cu valoarea unui argument complementar, subsumat aceluiaşi considerent ce susţine realizarea unei plăţi a indemnizaţiei proporţional activităţii efectiv prestate, a reţinut că aplicaţii particulare ale principiului pro rata temporis pot fi identificate în materia contractului individual de muncă cu timp parţial, dar şi în materia concediului de odihnă [în acest sens, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 760 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 3 februarie 2015; Hotărârea din 8 noiembrie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în Cauza C 229/11, conform căreia art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 7 alin. (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003, privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unor dispoziţii sau practici naţionale în temeiul cărora dreptul la concediu anual plătit al unui lucrător căruia îi este redus timpul de lucru este calculat potrivit regulii pro rata temporis].

În concluzie, a reţinut că argumentul conform căruia sintagma „care asigură asistenţă medicală” a fost înlăturată prin modificarea adusă textului de lege sau acela referitor la absenţa unei condiţii legale exprese referitoare la activitatea efectiv prestată nu este în măsură să susţină interpretarea conform căreia acordarea indemnizaţiei lunare personalului menţionat la lit. f) se face în cuantum fix, fără nicio legătură cu activitatea efectiv prestată, inclusiv în perioada concediului de odihnă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme şi circumstanţele particulare ale acestei cauze s-a considerat că nu este necesară consultarea instanţelor cu privire la chestiunea sesizată. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În urma verificării jurisprudenţei formaţiunilor de unificare a practicii judiciare din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată următoarea decizie care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea prezentei sesizări: Decizia nr. 330 din 29 septembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 3 decembrie 2025, prin care s-au admis sesizările conexate formulate de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 1.233/103/2024, de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.215/90/2024 şi de Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.483/40/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi s-a stabilit că: „De indemnizaţia prevăzută de dispoziţiile art. 3 1 alin. (1) lit. f) şi g) din cap. II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază numai personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar, salarizat potrivit pct. 2 din aceeaşi anexă, nu şi personalul din unităţile de asistenţă socială/servicii sociale, salarizat potrivit pct. 3 din aceeaşi anexă.” Prin aceeaşi decizie au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 1.233/103/2024 şi de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă în Dosarul nr. 587/62/2024*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: ” Dacă acordarea indemnizaţiei de 500 lei, prevăzută la art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul asistenţilor medicali comunitari, angajaţi în aparatul de specialitate al primarului unităţii administrativ-teritoriale, este condiţionată de depunerea unei declaraţii pe propria răspundere potrivit art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 3.301/791/2023 privind stabilirea condiţiilor pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. Dacă, în cadrul familiei ocupaţionale sănătate şi asistenţă socială, asistenţii medicali din dispensarele medicale şcolare sunt îndreptăţiţi să beneficieze de indemnizaţia lunară prevăzută de art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 42/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil se impune a se verifica dacă, în raport cu întrebarea formulată de către titularul sesizării, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Temeiul prezentei sesizări îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024).

Reglementând domeniul de aplicare a evocatului act normativ, în cuprinsul art. 1, legiuitorul delegat menţionează că această ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Cu referire la condiţiile de admisibilitate a sesizării, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă că dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă, reglementând o procedură specială de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se aplică cu prioritate în raport cu cele ale art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, urmând a fi completate cu prevederile dreptului comun în materie. În acest sens sunt şi prevederile art. 4 din ordonanţa de urgenţă, prin care se statuează expres: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

Astfel fiind, se poate reţine că admisibilitatea unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, presupune îndeplinirea concomitentă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, de natura celor menţionate limitativ în cuprinsul art. 1 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi fost legal învestit cu soluţionarea cauzei, în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În privinţa prezentei sesizări se constată că sunt în mod indiscutabil îndeplinite primele două condiţii legale, cele referitoare la obiectul cauzei şi la stadiul procedurii, întrucât pretenţiile concrete deduse judecăţii, astfel cum au fost acestea reţinute în cuprinsul încheierii de sesizare, se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar cauza care a ocazionat sesizarea instanţei supreme este pendinte pe rolul Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, care judecă în ultimul grad de jurisdicţie, potrivit art. 96 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017.

Este, de asemenea, îndeplinită şi ultima condiţie legală, întrucât din verificările efectuate rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra problemei supuse dezlegării şi aceasta nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, care să reclame o rezolvare de principiu, se constată că aceasta nu este îndeplinită în ipoteza prezentei sesizări, pentru următoarele considerente:

Se reaminteşte că, în preambulul ordonanţei de urgenţă, legiuitorul delegat menţionează că la adoptarea acesteia a ţinut seama de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a urmărit o accentuare a rolului şi funcţiilor acestui mecanism, în cazul proceselor vizate de ordonanţă, pentru ca încă dintr-o etapă incipientă să se asigure clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Mai mult decât atât, în măsura în care prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu s-a derogat de la art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, acestea rămân aplicabile, ca drept comun în materia sesizării pentru dezlegarea în prealabil a unei chestiuni de drept, astfel cum a fost subliniat anterior (art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024). Or, normele de drept comun în materie impun, în termeni expliciţi, condiţia existenţei unei chestiuni de drept (art. 519 din Codul de procedură civilă).

În aceste circumstanţe legislative, înţelesul noţiunii „chestiune de drept” rămâne acela stabilit printr-o bogată jurisprudenţă obligatorie a instanţei supreme, fiind, în esenţă, circumscris existenţei unei dificultăţi insurmontabile de interpretare a unor texte normative imperfecte, lacunare ori contradictorii, a unor norme care pot astfel primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice, susceptibile de a genera, în final, o jurisprudenţă neunitară. În esenţă, este vorba despre o dificultate veritabilă de înţelegere a normei legale incidente, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, cu rol preventiv.

Într-o primă concluzie se poate reţine că, independent de temeiul sesizării (o normă specială sau normele de drept comun în materie), nu orice chestiune de drept ar putea fi supusă unei interpretări de principiu din partea instanţei supreme prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care pune în discuţie problema precarităţii textelor de lege incidente în cauză, a caracterului lor dual şi/sau complex.

Lămurirea modului de interpretare şi de aplicare a unor asemenea texte normative, în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, are scopul de a facilita judecătorului de caz eliminarea unor ambiguităţi sau necorelări legislative, însă rămâne atributul exclusiv al acestuia de a soluţiona, direct şi efectiv, cauza pendinte, în considerarea rolului său jurisdicţional. Operaţiunile de identificare, de interpretare şi de aplicare a textelor de lege circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, de realizare a raţionamentului judiciar rămân atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, ele neputând fi delegate instanţei supreme; orice altă abordare are semnificaţia unei nesocotiri a sensului şi a raţiunii mecanismului hotărârii prealabile.

Totodată, pentru a se putea considera că suntem în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex şi/sau precar al reglementării legale, de natură a conduce la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să rezulte din încheierea de sesizare, completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii fiind ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare a unui text normativ, care să prezinte dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite.

În cazul prezentei sesizări, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu chestiunii referitoare la plata indemnizaţiei lunare brute de 500 lei, recunoscută în favoarea persoanelor menţionate în cuprinsul art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 (tehnicienii de radiologie şi imagistică licenţiaţi, asistenţii medicali de laborator clinic licenţiaţi, asistenţii medicali licenţiaţi în balneofiziokinetoterapie şi recuperare, asistenţii medicali dentari licenţiaţi, asistenţii medicali de profilaxie dentară licenţiaţi, asistenţii medicali licenţiaţi în nutriţie şi dietetică, asistenţii medicali, moaşe, surori medicale, indiferent de nivelul studiilor, precum şi cei asimilaţi acestora), respectiv dacă aceasta se face proporţional cu timpul efectiv lucrat sau, dimpotrivă, se acordă în fiecare lună integral, indiferent de timpul lucrat efectiv. Se arată că, drept urmare a modificării aduse formei de bază a textului normativ în analiză, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2023, a fost înlăturată sintagma „care asigură asistenţă medicală”. Astfel fiind, în absenţa unei dispoziţii exprese a legii care să condiţioneze acordarea unei indemnizaţii lunare de prestarea efectivă a activităţii, în cazul personalului medical menţionat la lit. f), apare posibilă o divergenţă de opinii, considerându-se că şi în perioada în care personalul nu a desfăşurat o activitate efectivă, fiind în concediu de odihnă, are dreptul la plata acestei indemnizaţii.

Or, încheierea de sesizare pune în evidenţă, cu suficientă claritate, că instanţa de trimitere nu a întâmpinat nicio dificultate de interpretare a normei legale care reglementează dreptul la indemnizaţia în litigiu. Dimpotrivă, sunt identificate şi apoi interpretate textele de lege incidente, în circumstanţele particulare ale litigiului dedus judecăţii, fiind pusă în evidenţă reflecţia judecătorului cu privire la variantele posibile de interpretare a legii şi argumentele de natură să le susţină. Metodele de interpretare a legii şi silogismul judiciar evidenţiat cu suficientă claritate în cuprinsul încheierii de sesizare (a se vedea supra, pct. VI) au permis formularea unui punct de vedere ferm şi convingător argumentat cu privire la problema de drept vizată, relaţionată cu raportul juridic dedus judecăţii, cerinţa pertinenţei, a utilităţii pe care rezolvarea de principiu o are în cadrul soluţionării litigiului fiind îndeplinită. În considerarea unor multiple argumente, se concluzionează de către instanţa de trimitere că acordarea indemnizaţiei lunare prevăzute de art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 se face proporţional cu activitatea efectiv prestată.

În contextul în care, din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă obstacolele întâmpinate de judecător în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu soluţionarea căruia a fost învestit, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

De altfel, instanţa de trimitere relevă că jurisprudenţa Curţii de Apel Piteşti este, în acest moment, unitară în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1) lit. f) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul că indemnizaţia de 500 lei brut se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, iar opinia completului care a formulat sesizarea nu este contrară acestei interpretări, reţinută din cele două hotărâri judecătoreşti identificate.

Deopotrivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a oferit el însuşi repere de interpretare a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1) lit. f) şi g) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, reţinând, prin Decizia nr. 330 din 29 septembrie 2025, următoarele: „200. Nu în ultimul rând, orice modificare parţială a unei dispoziţii legale trebuie interpretată şi aplicată integrat, prin raportare la scopul şi sensul reglementării în ansamblul său. 201. O asemenea modificare nu poate fi desprinsă nici de contextul normativ general şi analizată izolat, ci trebuie corelată cu celelalte dispoziţii ale actului normativ, cu principiile care îl guvernează şi cu raţiunea pentru care a fost adoptat. 202. Aşadar, interpretarea sistematică şi teleologică impune ca voinţa legiuitorului să fie dedusă nu doar din textul modificat, ci şi din arhitectura normativă în care acesta se integrează, pentru a evita soluţii contrare unităţii şi coerenţei reglementării. 203. În lipsa unei asemenea abordări există riscul deturnării sensului legii şi al aplicării sale în mod neuniform sau contrar finalităţii urmărite de legiuitor.”

În realitate, sesizarea deduce spre dezbatere chiar fondul raportului juridic supus dezlegării jurisdicţionale a instanţei de trimitere, urmărindu-se, în realitate, o confirmare a soluţiei care se prefigurează în cauză.

Totodată, instanţa de trimitere a considerat a fi obligatorie sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în cazul proceselor menţionate în cuprinsul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Or, o astfel de interpretare nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, omite statuările din preambulul acestui act normativ (evocate anterior), iar, pe de altă parte, nu ţine seama de acele dispoziţii ale art. 2 alin. (1) care obligă instanţa de trimitere, în mod prioritar, să verifice şi să constate existenţa unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea cauzei în fond. În consecinţă, instanţele specializate în soluţionarea litigiilor menţionate în cuprinsul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 au obligaţia de a declanşa mecanismul hotărârii prealabile prin sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe temeiul acestei ordonanţe de urgenţă numai în acele situaţii în care constată că există o chestiune de drept, în accepţiunea care a fost dată acestei noţiuni prin jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă şi care nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme.

Faţă de acestea, revine instanţei de trimitere atribuţia jurisdicţională de a verifica şi a respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage elementele de interpretare care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului dedus judecăţii.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate, care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,