ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 45/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 133/1/2026, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 29.778/3/2023*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, reclamantul formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 29 decembrie 2025, în Dosarul nr. 29.778/3/2023*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: a) interpretarea dispozițiilor art. 201 alin. (7) din Legea învățământului superior nr. 199/2023, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă acestea reglementează un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, suplimentar celor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Codul muncii; b) interpretarea dispozițiilor art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023, în sensul de a se stabili dacă acestea se aplică și în cazul condamnărilor pentru infracțiunile vizate de norma legală, infracțiuni săvârșite anterior intrării în vigoare a dispozițiilor a căror interpretare se solicită; c) interpretarea dispozițiilor art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023, în sensul de a se stabili dacă acestea vizează și cadrele didactice universitare având contracte de muncă pe durată nedeterminată, încheiate anterior intrării în vigoare a dispozițiilor menționate, a căror condamnare a intervenit, de asemenea, înainte de intrarea în vigoare a prevederilor analizate. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea învățământului superior nr. 199/2023, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 199/2023) " Art. 201. - (7) Nu pot ocupa o funcție didactică în învățământul superior persoanele condamnate penal definitiv pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care nu a intervenit reabilitarea."

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii) " Art. 56. - (1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoană fizică, precum și în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică, de la data la care angajatorul și-a încetat existența conform legii; b) la data rămânerii definitivă a hotărârii judecătorești de declarare a morții sau a instituirii tutelei speciale a salariatului sau a angajatorului persoană fizică; c) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter excepțional, pentru salariata care optează în scris pentru continuarea executării contractului individual de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice anterior împlinirii condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parțiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacității de muncă în cazul invalidității de gradul I sau II; d) ca urmare a constatării nulității absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă; e) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare; f) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești; g) de la data retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei; h) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcții, ca măsură de siguranță ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția; i) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată; j) retragerea acordului părinților sau al reprezentanților legali, în cazul salariaților cu vârsta cuprinsă între 15 și 16 ani." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată reînregistrată, ca urmare a regulatorului de competență, pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 3 decembrie 2024 cu nr. 29.778/3/2023*, reclamantul Ș.D.C., în contradictoriu cu pârâta U.B., a formulat contestație împotriva Deciziei nr. xxx/7.09.2023, emisă de pârâtă, solicitând, în principal, constatarea nulității absolute a deciziei, iar în subsidiar anularea deciziei; reîncadrarea reclamantului pe postul ocupat anterior; obligarea pârâtei la plata unei sume de bani ce reprezintă totalitatea drepturilor salariale indexate, majorate, începând cu data de 8.09.2023 și până la data reîncadrării, actualizată la data plății efective, inclusiv celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul; recunoașterea vechimii în muncă pentru această perioadă.

Prin Sentința civilă nr. 1.951 din 20 martie 2025, Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, prin Decizia nr. xxx/7.09.2023, emisă de pârâtă și contestată în cauză, angajatorul a constatat intervenirea încetării de drept a Contractului de muncă nr. zzz/1.10.1996, în temeiul art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023, având în vedere Decizia nr. 90/A/2023 din 1 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în Dosarul nr. 3.070/1/2021. A mai reținut, în esență, faptul că dispozițiile art. 56 din Codul muncii nu sunt limitative, legiuitorul având posibilitatea de a prevedea și alte situații în care intervine încetarea de drept a contractului, așa cum este și situația de față, când legiuitorul a prevăzut, la art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023, imposibilitatea pentru persoanele condamnate penal definitiv pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni de a ocupa o funcție didactică în sistemul de învățământ superior.

În legătură cu aplicarea în timp a deciziei penale de condamnare a reclamantului, instanța a reținut că ceea ce prezintă relevanță nu este data pronunțării hotărârii penale, ci efectele condamnării penale pentru infracțiuni pentru care nu a intervenit reabilitarea.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat apel, argumentând, în esență, că dispozițiile art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 nu reprezintă un nou caz de încetare de drept a contractului de muncă, ci ar putea reprezenta, eventual, un caz de nulitate absolută a actului juridic. De asemenea, a învederat că art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 nu poate reprezenta un temei de drept pentru încetarea contractului individual de muncă, ci doar un fine de neprimire pentru persoanele care vor să participe la un concurs pentru ocuparea unui post didactic în învățământul superior și o condiție negativă ad validitatem de încheiere a unui contract individual de muncă, dar nu se referă la exercitarea calității de cadru didactic în temeiul unui contract de muncă încheiat anterior.

A mai susținut apelantul că aplicarea unor norme juridice intrate în vigoare în septembrie 2023 cu privire la un contract de muncă încheiat în anul 1996 încalcă principiul neretroactivității legii civile. Totodată, a susținut că aplicarea în speță a art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 reprezintă o încălcare a art. 10 din Codul civil, care interzice aplicarea legii prin analogie.

La termenul de judecată din 3 decembrie 2025, instanța a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 și ale art. 519 din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin punctul de vedere exprimat reclamantul a opinat că se impune sesizarea instanței supreme cu dezlegarea chestiunilor de drept prezentate la pct. 7 din prezenta decizie, în timp ce pârâta a menționat că se opune sesizării instanței supreme, întrucât sesizarea este inadmisibilă. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanței de trimitere, dispozițiile art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 se interpretează în sensul că reglementează un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, suplimentar celor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Codul muncii, raportat la faptul că enumerarea regăsită în art. 56 alin. (1) din Codul muncii nu este limitativă, prin legi speciale legiuitorul putând reglementa și alte cazuri de încetare de drept a contractului de muncă.

Instanța de apel a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 15 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 22 iunie 2017, în analiza unor cazuri de nedemnitate profesională reglementate de art. 388 și 572 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 95/2006).

A apreciat că articolul a cărui interpretare se solicită în speță nu reglementează în mod explicit un caz de nedemnitate profesională sau de încetare de drept a contractului de muncă, ci este inclus în capitolul referitor la accesul în funcția didactică, însă apreciază că aceleași condiții trebuie îndeplinite pentru accederea în profesie, dar și pe toată perioada de exercitare a profesiei, chiar în lipsa unei mențiuni exprese din partea legiuitorului, neputând fi conceput că intenția legiuitorului a fost de a limita doar persoanele ce pot intra în profesie, fără a le impune cerințe de probitate profesională și celor ce exercită funcțiile didactice pe toată perioada derulării raporturilor de muncă.

A considerat că dispozițiile art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 trebuie interpretate în sensul că nu se aplică și în cazul condamnărilor pentru infracțiunile vizate de norma legală, infracțiuni săvârșite anterior intrării în vigoare a dispozițiilor a căror interpretare se solicită, în raport cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Codul civil.

În condițiile în care infracțiunea săvârșită cu intenție și condamnarea au intervenit anterior intrării în vigoare a normei legale aplicate de intimata pârâtă, arată că încetarea de drept a raportului de muncă în temeiul art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 capătă caracter retroactiv.

Prin urmare, instanța de trimitere apreciază că dispozițiile art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 trebuie interpretate în sensul că acestea vizează și cadrele didactice universitare având contracte de muncă pe durată nedeterminată, încheiate anterior intrării în vigoare a dispozițiilor menționate, însă numai dacă fapta săvârșită și, implicit, condamnarea penală definitivă au intervenit după intrarea în vigoare a legii noi, iar nu pentru fapte și condamnări anterioare noii reglementări. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat în unanimitate că nu au identificat hotărâri judecătorești definitive cu privire la problema juridică ce face obiectul prezentei sesizări, fiind transmis un număr mic de opinii juridice, din care rezultă următoarele orientări.

Cu privire la prima întrebare - într-o primă orientare teoretică (Curtea de Apel București, tribunalele București, Ilfov, Teleorman, Brașov și Vaslui) s-a opinat că textul art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 reglementează o ipoteză suplimentară de încetare de drept a contractului individual de muncă, specială, pentru persoanele care ocupă o funcție didactică, în raport cu prevederile art. 56 alin. (1) lit. f) și g) din Codul muncii, de la care derogă parțial. În argumentare s-a reținut faptul că principiul este justificat, urmărind îmbunătățirea calității morale și a imaginii sistemului judiciar, neputându-se considera că intenția legiuitorului a fost aceea de a limita doar persoanele ce pot intra în profesie, fără a impune cerințe de probitate profesională și persoanelor ce exercită funcțiile didactice pe toată perioada derulării raporturilor de muncă; - într-o a doua opinie teoretică (curțile de apel Iași și Suceava) s-a susținut că dispozițiile nu reglementează un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, suplimentar celor prevăzute de alin. (1) al art. 56 din Codul muncii, argumentul principal fiind reprezentat de faptul că dreptul la muncă este consfințit la nivel constituțional inclusiv în componenta păstrării locului de muncă, astfel că orice restrângere a exercițiului dreptului trebuie să fie prevăzută de lege. Totodată, s-a făcut referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 15 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 22 iunie 2017 și nr. 83 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 8 ianuarie 2018; - a fost exprimată și opinia singulară (Tribunalul Iași) potrivit căreia articolul din Legea nr. 199/2023 reglementează o condiție de exercitare a activității profesionale specifică domeniului reglementat, fiind un caz indicat explicit ce se integrează în ipotezele prevăzute de art. 56 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, privitor la încetarea de drept a contractului individual de muncă în situația retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei.

Cu privire la a doua întrebare - într-o primă orientare teoretică (Curtea de Apel București, tribunalele Teleorman și Vaslui) s-a exprimat ideea că dispozițiile art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 nu se aplică și în cazul condamnărilor pentru infracțiunile vizate de norma legală, săvârșite anterior intrării în vigoare a dispozițiilor a căror interpretare se solicită. S-a argumentat faptul că situația juridică premisă, declanșatoare a procesului de aplicare a normei în discuție, este reprezentată de comiterea unei infracțiuni, iar dacă fapta ilicită a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a normei și s-a epuizat până la data adoptării legii noi nu poate genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii sale, conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României. Astfel, aplicarea condamnării penale definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care nu a intervenit reabilitarea reprezintă un act uno ictu ale cărui efecte s-au epuizat la momentul respectiv. Prin urmare, constituie un fapt complet realizat care nu mai poate produce alte consecințe juridice în afara celor expres prevăzute la acea dată; - o a doua opinie teoretică (tribunalele Ilfov și Brașov) are la bază faptul că o excepție de la principiile potrivit cărora legea civilă nu poate retroactiva, iar legea civilă nouă este de imediată aplicare, o reprezintă cazurile de supraviețuire a legii vechi, printre care și facta pendentia, respectiv situațiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi. Așadar, s-a opinat că chiar dacă faptele care au atras condamnarea sunt săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 199/2023, atât timp cât condamnarea survine ulterior intrării în vigoare a acestei legi, devin incidente prevederile art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023, care instituie un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă; - a fost exprimată și opinia teoretică singulară (Tribunalul Iași) conform căreia integrarea acestui caz de lipsă de îndeplinire a condițiilor standard de etică și deontologie a persoanei între cazurile de încetare de drept a contractului individual de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. g) din Codul muncii lămurește și problema aplicării normei în timp, fiind indicată expres în cuprinsul normei durata incidenței acestui caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, respectiv de la data condamnării penale definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni și până la data intervenirii reabilitării.

Cu privire la cea de-a treia întrebare - o primă opinie teoretică (Curtea de Apel București, Tribunalul Brașov) este în sensul că dispozițiile indicate trebuie interpretate în sensul că nu vizează și cadrele didactice universitare având contracte de muncă pe durată nedeterminată, încheiate anterior intrării în vigoare a dispozițiilor menționate, a căror condamnare a intervenit, de asemenea, înainte de intrarea în vigoare a prevederilor analizate, conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile; - Tribunalul București a susținut că dispozițiile art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023 sunt aplicabile și contractelor individuale de muncă aflate în curs la data intrării sale în vigoare, dar doar dacă infracțiunea a fost comisă după data intrării în vigoare a normei legale; - judecătorii din cadrul Tribunalului Teleorman au opinat în sensul că dispozițiile trebuie interpretate în sensul că acestea vizează și cadrele didactice universitare având contracte de muncă pe durată nedeterminată, încheiate anterior intrării în vigoare a dispozițiilor menționate, a căror condamnare a intervenit după intrarea în vigoare a prevederilor analizate; - opinia completurilor care soluționează litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Vaslui este că dispozițiile analizate vizează și cadrele didactice universitare având contracte de muncă pe durată nedeterminată, încheiate anterior intrării în vigoare a dispozițiilor menționate, doar dacă fapta săvârșită și, implicit, condamnarea penală definitivă au intervenit după intrarea în vigoare a noii legi, iar nu pentru fapte și condamnări ivite anterior noii reglementări. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

În jurisprudența instanței de contencios constituțional a fost identificată Decizia nr. 676 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 9 februarie 2022, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 2 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), în cadrul căreia Curtea Constituțională a analizat, din perspectiva conflictului de legi în timp, posibilele neajunsuri care sunt de natură a afecta principiul constituțional al aplicării pentru viitor a legii civile.

Curtea a reținut că, de la data intrării în vigoare, norma referitoare la împiedicarea nașterii dreptului la pensia de serviciu sau la pierderea acestui drept se aplică tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul ei, împrejurare care, dacă unui judecător sau procuror care este condamnat, în condițiile legii, pentru o infracțiune săvârșită după intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 83 2 din Legea nr. 303/2004, îi încetează calitatea profesională și, implicit, nu beneficiază de pensie de serviciu, nu este de natură a afecta vreun drept fundamental al persoanei în cauză, întrucât simpla expectativă/vocație pe care acesta o are trebuie să se supună regulilor nou-instituite, reguli care îi sunt deplin cunoscute la data săvârșirii faptei.

Curtea a făcut însă o distincție în situația în care judecătorul sau procurorul este sancționat penal pentru o faptă comisă anterior apariției normei criticate. Deși legea nouă poate dispune cu privire la consecințe și efecte nerealizate susceptibile de executare continuă/succesivă, ea nu va putea reglementa cu privire la fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naștere sau, după caz, au modificat sau au stins o situație juridică ori cu privire la efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de aceeași dată.

Abaterea de la norma penală săvârșită în perioada anterioară intrării în vigoare a normei instituite de art. 83 2 din Legea nr. 303/2004 (27 iulie 2014) reprezintă, sub aspectul conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, realizată înainte de intrarea în vigoare a legii noi și pentru care, dacă i s-ar aplica legea ulterioară, ar însemna ca acesteia din urmă să i se atribuie efect retroactiv.

În consecință, din perspectiva legii civile, constituie un fapt complet realizat, care nu poate produce alte consecințe juridice în afara celor expres prevăzute de normele în vigoare la acea dată. În absența unor astfel de norme, reglementarea ulterioară a unor efecte cu conținut prohibitiv capătă semnificația încălcării principiului neretroactivității legii civile, conduita legiuitorului înfrângând și cerința previzibilității normei juridice.

Curtea a conchis că, dacă legea creează o situație juridică nouă, ea nu are voie să prevadă că aceasta s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare. Cu alte cuvinte, săvârșirea unor fapte penale nu poate produce decât acele efecte juridice prevăzute de legea în vigoare la data comiterii lor (astfel, dacă fapta a fost comisă anterior datei de 27 iulie 2014, condamnarea poate constitui temei pentru eliberarea din funcția de judecător sau de procuror, dar nu și temei pentru pierderea pensiei de serviciu).

Curtea a constatat, așadar, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 2 din Legea nr. 303/2004 raportată la art. 15 alin. (2) din Constituție este neîntemeiată, dispozițiile criticate având o incidență limitată la câmpul lor temporal de acțiune, cu respectarea principiului neretroactivității legii civile.

S-a reținut că dificultățile ridicate în practica judecătorească de aplicarea textului de lege supus controlului de constituționalitate au fost îndepărtate prin intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care, prin Decizia nr. 43 din 14 octombrie 2019 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 83 2 din Legea nr. 303/2004, text introdus prin Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (Legea nr. 118/2014), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2020, a statuat că, în interpretarea și aplicarea art. 83 2 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004, dispoziția legală menționată nu se aplică în cazul condamnărilor pentru infracțiuni săvârșite anterior intrării sale în vigoare. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia nr. 43 din 14 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2020, prin care s-a admis sesizarea prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, s-a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea art. 83 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004, dispoziția legală menționată nu se aplică în cazul condamnărilor pentru infracțiuni săvârșite anterior intrării sale în vigoare". X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Sesizarea a fost formulată în cadrul procedurii reglementate de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care prevede, în art. 1 alin. (1) și (2), următoarele: "(1) Prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal. (2) Prezenta ordonanță de urgență se aplică și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1)."

În procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) și (2) din ordonanța de urgență menționată, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând întrunirea acestor cerințe legale, în raport cu elementele sesizării, se constată că acestea se regăsesc numai parțial.

Astfel, se constată că este îndeplinită condiția ca litigiul de pe rolul instanței de trimitere să facă parte dintre cele indicate la art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, iar, asupra chestiunii care formează obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta despre existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, și Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Prin noul act normativ s-a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existența "unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective", aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, apreciindu-se că "măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

În acest sens, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele în care s-au formulat sesizări potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, a subliniat în mod constant necesitatea ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept, invalidând opinia exprimată de anumite instanțe de trimitere în sensul că, odată îndeplinite cerințele de admisibilitate de la paragraful 39 de mai sus, literele a), b) și d), sesizarea devine obligatorie (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 54 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 29 noiembrie 2024; Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025).

În consecință, rămâne de actualitate jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate, statuându-se că, pentru atingerea scopului acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării pe această cale, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege și a caracterului lor dual și complex.

Pentru a se verifica îndeplinirea acestei condiții este necesar ca sesizarea să respecte exigențele impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată și al părților. Autorul sesizării este ținut astfel să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile și argumentele de natură să le susțină.

În acest context, din încheierea de sesizare se observă că, deși apreciază necesară sesizarea instanței supreme în scopul dezlegării unei chestiuni de drept, argumentând asupra existenței în speță a unei chestiuni dificile, instanța de trimitere nu face decât să avanseze două variante ipotetice de interpretare a normelor de drept incidente, ce se reflectă, de altfel, și în opinia exprimată cu privire la obiectul prezentei sesizări.

Analiza întrebării prealabile în cuprinsul încheierii de sesizare relevă faptul că instanța de trimitere nu are o dificultate majoră în a determina sensul normelor de drept în discuție, expunând un punct de vedere clar și argumentat cu privire la modul de interpretare a acestora, fără a prezenta elemente care să conducă la concluzia că textele de lege vizate ar fi neclare ori susceptibile de interpretări contradictorii. Faptul că, în urma interpretării textelor incidente și aplicării acestora la raportul juridic dedus judecății, se poate ajunge la concluzii parțial diferite ce ar tinde la schimbarea soluției primei instanțe nu este de natură să justifice declanșarea mecanismului de unificare din perspectiva caracterului dificil al problemelor de drept, păstrând-se în limita atribuțiilor specifice instanțelor de drept comun și a rolului căilor de atac devolutive.

Sesizarea adresată instanței supreme se circumscrie situației factuale specifice reclamantului și nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate substitui atributului fundamental al instanțelor judecătorești de interpretare și aplicare a legii în cauzele deduse judecății, rolul său limitându-se la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori a dificultăților întâmpinate în interpretarea unor texte de lege prin intermediul unei decizii cu aplicabilitate generală (Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025).

Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond întrucât nu respectă exigențele procedurale ale mecanismului hotărârii prealabile câtă vreme se tinde la o "delegare" a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecății) către instanța supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme o interpretare a unei norme de drept cu finalitate doar în raportul juridic litigios ce a prilejuit sesizarea.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,