ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 309/2026

Ședința publică din data de 24 februarie 2026

Asupra conflictului negativ de competență:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, secția civilă, sub nr. x/2024, Curtea de Apel Iași, în calitate de contestatoare, a formulat, în temeiul art. 712 și urm. C. proc. civ., contestație la executare împotriva măsurii de înființare a popririi asupra conturilor sale deschise la A. S.A., B.., C. S.A. și Trezoreria Iași, precum și asupra sumelor pretins datorate de Înalta Curte de Casație și Justiție, măsură dispusă în dosarul de executare silită nr. x/2021 al Biroului Executorului Judecătoresc "D.".

Contestația a fost formulată în contradictoriu cu creditorii E., F., G., H., I. și J., precum și cu Biroul Executorului Judecătoresc "D.".

În drept, au fost invocate dispozițiile C. proc. civ., O.G. nr. 22/2002, O.U.G. nr. 80/2013.

2.1. Prin sentința civilă nr. 7319 din 15 mai 2025, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale facultative, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2

1

) C. proc. civ., care instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței inferioare în grad instanței de judecată care are calitatea de reclamant în cauza dedusă judecății iar pe de altă parte, implică o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța reclamantă.

Contrar susținerilor intimaților, instanța a apreciat că art. 127 alin. (1) și alin. (2

1

) C. proc. civ. nu distinge între fazele procesului civil, ci instituie o regulă generală menită să protejeze imparțialitatea instanței atunci când un judecător ori o instanță are calitatea de parte într-un litigiu dedus judecății unei instanțe inferioare în grad.

Contestația la executare, deși reglementată în cadrul procedurii execuționale, reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată, dedusă jurisdicției instanței competente și supusă regulilor de drept procesual civil, inclusiv celor privind competența și imparțialitatea, însă chiar dacă această cerere se referă la o măsură executorie nu o sustrage din sfera normelor care guvernează procesul civil în ansamblul său, inclusiv din sfera art. 127 C. proc. civ., a cărui finalitate este aceea de a evita orice risc de afectare a aparenței de imparțialitate a actului de justiție.

De asemenea, a considerat greșită și interpretarea intimaților potrivit căreia excepția necompetenței teritoriale ar fi de ordine privată, motiv pentru care nu ar putea fi invocată din oficiu, fiind aplicabile dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Aceasta întrucât excepția pusă în discuție nu are ca fundament normele generale privind competența teritorială de drept comun, ci reprezintă o incidență specifică a unei norme speciale - art. 127 alin. (1) și alin. (2

1

) C. proc. civ., care instituie o derogare de la dreptul comun și care este de ordine publică, putând și trebuind să fie analizată din oficiu de instanță.

Nici argumentul întemeiat pe caracterul pretins "facultativ" al competenței reglementate de art. 127 alin. (2) C. proc. civ., dedus din utilizarea verbului "poate", nu este de natură a conduce la respingerea excepției, instanța făcând trimitere la doctrina și jurisprudența recentă, prin care s-a statuat că dispoziția respectivă consacră o facultate de alegere între mai multe instanțe echivalente aflate în circumscripțiile unor curți de apel învecinate, însă nu conferă părții dreptul de a sesiza o instanță din propria circumscripție atunci când aceasta se află într-un raport ierarhic inferior față de instanța reclamantă. Alegerea recunoscută reclamantului nu este nelimitată, ci trebuie exercitată cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 127 alin. (1) și (2

1

) C. proc. civ., ceea ce, în speță, nu s-a realizat.

Instanța nu a primit nici susținerile formulate sub forma unei pledoarii extinse în favoarea caracterului unic și exclusiv al instanței de executare, astfel cum acesta rezultă din interpretarea art. 651 C. proc. civ. și din deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2021 și nr. 27/2021, pronunțate în recurs în interesul legii, arătând pe acest aspect că norma respectivă și considerentele jurisprudențiale nu pot prevala asupra unei norme de ordine publică care reglementează, în mod expres, situația în care o instanță este parte într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe inferioare.

În viziunea instanței, art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ. este aplicabil și în materia contestației la executare, tocmai pentru că rațiunea sa ține de imparțialitatea procesului, iar nu de natura cererii deduse judecății. Normele privind unicitatea instanței de executare nu sunt în măsură să creeze o excepție de la regula incompatibilității teritoriale instituite prin art. 127, întrucât cele două reglementări au obiect și scop diferite și nu se află într-un raport de derogare. În măsura în care instanța competentă teritorial este aceea în fața căreia se află partea-reclamantă, care este chiar instanța ierarhic superioară acesteia, există o cauză legală de excludere a competenței teritoriale, tocmai pentru a proteja echilibrul procesual, făcând referire și la art. 651 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Ținând cont că, în speță, contestatoarea este o instanță judecătorească, iar cererea a fost introdusă la Judecătoria Iași, instanță inferioară acesteia și aflată în circumscripția sa, în temeiul dispozițiilor art. 129-132 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2

1

) C. proc. civ., instanța a apreciat că se impune declinarea competenței de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Suceava, instanță judecătorească de același grad, aflată în circumscripția Curții de Apel Suceava, curte de apel învecinată cu cea în a cărei circumscripție se află Judecătoria Iași.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Suceava, secția civilă, prin sentința civilă nr. 6585 din 11 decembrie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Iași și Judecătoria Suceava; a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență ivit între cele două instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin încheierea din 10 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Iași a admis cererea de încuviințare a executării silite formulată de petentul BEJA D., în calitate de executor judecătoresc.

De asemenea, a avut în vedere cele statuate prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, decizie obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., în sensul că instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Drept urmare, odată încuviințată executarea silită, calitatea de instanță de executare nu mai poate fi reapreciată, cu prilejul verificării competenței în cadrul contestației la executare.

Cum cererea de încuviințare a executării silite a fost admisă de Judecătoria Iași, competența de soluționare a contestației la executare revine tot acestei instanțe, potrivit principiului unicității instanței de executare, care presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., a reținut că acestea puteau fi invocate în justificarea prorogării de competență (în favoarea altei instanțe, aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate cu cea în a cărei rază teritorială se află instanța competentă, potrivit legii) la momentul la care s-a solicitat încuviințarea executării silite și când, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ., este determinată instanța competentă să soluționeze orice incidente apărute în cursul executării silite.

În acest context, a avut în vedere art. 529 alin. (1) C. proc. civ., care prevede expres că instanța învestită a se pronunța asupra încuviințării executării silite este ținută a invoca din oficiu necompetența chiar și atunci când este de ordine privată, derogându-se astfel de la regula cuprinsă în art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Astfel, instanța nu doar că este obligată a-și verifica din oficiu competența, dar în aceeași măsură trebuie să respecte regulile de competență chiar și dacă sunt de ordine privată, fiind obligată a invoca necompetența și a trimite dosarul instanței competente să dispună încuviințarea executării silite.

Tocmai de aceea, prin decizia nr. 20/27.09.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a reținut principiul unicității instanței de executare, care presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Cum, în cauză, încheierea de încuviințare a executării silite a fost pronunțată de Judecătoria Iași, în favoarea acesteia se va stabili competența de soluționare a contestației la executare, reținându-se că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu pot fi relevante în determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei de către o altă instanță.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, secția civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin demersul judiciar inițiat, contestatoarea Curtea de Apel Iași a solicitat anularea actelor de executare întocmite în dosarul nr. x/2021 al Executorului Judecătoresc D..

Din cuprinsul actelor transmise de către biroul executorului judecătoresc, atașate contestației la executare, rezultă că, în dosarul de executare nr. 238/2021, printre actele de executare, figurează măsurile de înființare a popririi asupra conturilor debitoarei Curtea de Apel Iași deschise la A., B.., C. S.A. și Trezoreria Iași, în baza încheierii de încuviințare a executării silite din 10 septembrie 2021, pronunțate de Judecătoria Iași și a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1172 CA din 15 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 3254 din 21 octombrie 2014 a Curții de Apel Iași, în favoarea creditorilor E., F., G., H., I. și J..

Înalta Curte constată că Judecătoria Iași și Judecătoria Suceava și-au declinat reciproc competența de soluționare a contestației la executare, conflictul negativ de competență fiind generat de constatările diferite ale cele două instanțe cu privire la norma de procedură în temeiul căreia se stabilește instanța competentă a soluționa diferendul dintre părți.

Astfel, Judecătoria Iași a dat prevalență dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., pentru a asigura garanțiile de imparțialitate obiectivă, în considerarea calității părților, pe când Judecătoria Suceava a apreciat că instanța de executare este cea care a încuviințat executarea silită, raportându-se și la decizia nr. 20/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Norma înscrisă în art. 651 C. proc. civ., cea care trebuie să lămurească asupra instanței de executare, are următorul cuprins: "(1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenței instanței de executare.

(3) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare."

Competența instanței de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuțional simplu, în care există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul începerii procedurii de executare silită.

Din analiza textului art. 651 C. proc. civ. se poate observa cu ușurință că, dacă în privința competenței materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanța de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este menționat că regula aceasta se aplică "în afara cazurilor în care legea dispune altfel"], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuție identifică judecătoria care devine instanță de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.

Astfel, ca regulă generală, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii.

Deși executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare [art. 622 alin. (2) din același Cod] prin cererea formulată de creditor, totuși, încuviințarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condițiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obținerea încuviințării.

Drept urmare, elementul care condiționează întreaga fază procesuală execuțională este procedura încuviințării executării silite. Astfel, se poate observa că încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

În susținerea concluziei de mai sus este decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., prin care instanța supremă a stabilit că: "(...) încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.

Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (paragraful 70). Pe cale de consecință, ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale.

Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanță nu va putea fi apreciată drept instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestației la titlu, spre exemplu - toate cererile și incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența aceleiași instanțe de executare‟ (paragraful 71).

"Așadar, principiul unicității instanței de executare presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanță fiind calificată de legislator drept instanță de executare‟ (paragraful 80)

"În consecință, atât timp cât a fost încuviințată executarea silită de către o anumită instanță de judecată, aceasta din urmă devine instanță competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel‟ (paragraful 86).

Cele stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 20/2021, au fost reiterate în paragrafele 70 și 71 din decizia nr. 27 din 6 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, la paragraful 68, a statuat că, ulterior dezlegărilor date prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, instanțele de judecată nu vor mai putea face abstracție de considerentele care au justificat pronunțarea acestei decizii menite să unifice jurisprudența divergentă existentă anterior în ceea ce privește determinarea instanței de executare.

În speță, Judecătoria Iași, secția civilă, prin încheierea nr. 8449/CS din 10 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a admis cererea formulată de executorul judecătoresc D. din cadrul Biroului Executorului Judecătoresc D.; a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1172 CA din 15 mai 2014, pronunțate de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 3254 din 21 octombrie 2014 a Curții de Apel Iași, în toate formele prevăzute de lege, la cererea creditorilor E., F., G., H., I. și J., împotriva debitorilor Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași și Ministerul Justiției, în vederea realizării obligației de plată a dobânzii legale începând cu data de 28 noiembrie 2020 și până la data plății efective a sumelor derivate din sentința civilă nr. 282Ca din 04 mai 2009 a Curții de Apel Iași, îndreptată prin încheierile din 29 iunie 2009, respectiv 13 iulie 2009 și lămurită prin încheierea din 30 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, respectiv decizia nr. 443/2021 a Curții de Apel Iași .

Prin încheierea de ședință din 23 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Iași, secția civilă a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de executorul judecătoresc D. din cadrul Biroului Executorului Judecătoresc D.; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul încheierii nr. 8449/CS din 10 septembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2021, în sensul că se va menționa în mod corect "...în vederea realizării obligației de plată a dobânzii legale începând cu data de 28.11.2010..." în loc de "...în vederea realizării obligației de plată a dobânzii legale începând cu data de 28.11.2020..." cum din eroare s-a trecut.

Ținând cont de principiul unicității instanței de executare, principiu care presupune că, odată ce o anumită instanță a încuviințat executarea silită, instanța de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ca urmare a caracterului imperativ al normei înscrise în art. 714 alin. (1) C. proc. civ., aplicând (cel puțin) prin analogie dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, Judecătoria Iași, secția civilă a devenit instanța competentă să soluționeze contestația la executare formulată de contestatoarea Curtea de Apel Iași împotriva executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2021 al Executorului Judecătoresc D..

Acest principiu al unicității instanței de executare reclamă observarea regulilor de determinare a competenței teritoriale a instanței care încuviințează executarea, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante din această perspectivă, inclusiv acela care se circumscrie incidenței art. 127 C. proc. civ., avut în vedere de către Judecătoria Iași, care nu mai poate fi invocat după momentul încuviințării executării silite, în scopul determinării unei alte instanțe competente teritorial, întrucât, din moment ce creditorii, prin executorul judecătoresc, au ales să introducă cererea de încuviințare a executării silite la Judecătoria Iași, înseamnă că au renunțat la facultatea oferită de către legiuitor de a se adresa unei alte instanțe de același grad dintr-o curte de apel învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Drept urmare, stabilirea instanței competente în vederea soluționării oricăror incidente ce se puteau ivi în procedura de executare silită, inclusiv cu referire la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., se putea realiza la momentul învestirii Judecătoriei Iași cu soluționarea cererii de încuviințare a executării silite, respectiv odată cu reținerea de către această instanță a competenței de soluționare a cererii în favoarea sa, în caz contrar competența sa este atrasă și pentru incidentele ulterioare ivite pe parcursul executării silite, precum contestația la executare dedusă judecății.

Pentru considerentele expuse, reținând că determinarea instanței de executare se realizează, în concret, în raport de instanța care a încuviințat executarea silită, demers procesual prin care se fixează competența teritorială în favoarea acestei instanțe, Înalta Curte constată că Judecătoria Iași, secția civilă, este instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2026.