ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2270/2025

Ședința publică din data de 09 decembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 21.02.2025 sub nr. x/2025, contestatoarea Curtea de Apel Iași în contradictoriu cu intimata A. a formulat contestație la executare împotriva măsurii înființării popririi asupra conturilor deschise la B. S.A., C. S.A. și Trezoreria Iași, măsură dispusă în dosarul de executare silită nr. x/2021 al Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești "D.", precum și împotriva înștiințării de poprire nr. 32/T/2021 din data de 12.02.2025, emisă de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești "D." în dosarul de executare silită nr. x/2021 privind pe creditoarea A. (comunicată la data de 14.02.2025), precum și împotriva tuturor actelor de executare care vor fi întocmite în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2021.

2.1. Judecătoria Iași, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 5238 din data de 07 aprilie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că deși în procedura executării silite, cererile sunt de competența instanței de executare, respectiv Judecătoria Iași, instanță de la sediul debitorului, în cauză, contestatorul debitor este Curtea de Apel Iași, instanța ierarhic superioară Judecătoriei Iași ce este instanța de executare potrivit dispozițiilor art. 651 C. proc. civ.

În consecință, instanța a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) rap. la alin. (2)

1

C. proc. civ., care sunt imperative, în sensul că se interzice contestatorului, instanță ierarhic superioară instanței competente (Judecătoria Iași) să introducă contestația la executare la această instanță.

Totodată, Judecătoria Iași, față de Decizia nr. 20/2021 pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii, a reținut că nu se aplică în prezenta cauză, neputându-se încălca o necompetență teritorială exclusivă în soluționarea contestației la executare, chiar dacă Judecătoria Iași a devenit instanță de executare prin încuviințarea executării silite.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Suceava, secția civilă, prin sentința civilă nr. 5552 din data de 06 noiembrie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

În motivarea soluției sale, instanța a reținut că cererea de încuviințare a executării silite a fost admisă de Judecătoria Iași motiv pentru care competența de soluționare a contestației la executare revine tot acestei instanțe, potrivit principiului unicității instanței de executare, care presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 C. proc. civ., Judecătoria Suceava a reținut că acestea puteau fi invocate la momentul la care s-a solicitat încuviințarea executării silite și când, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ., este determinată instanța competentă să soluționeze orice incidente apărute în cursul executării silite.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., reține următoarele:

Competența instanței de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651 C. proc. civ., adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuțional simplu, în care există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul începerii procedurii de executare silită.

Din analiza textului art. 651 din C. proc. civ. se poate observa cu ușurință că dacă în privința competenței materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanța de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este menționat că regula aceasta se aplică "în afara cazurilor în care legea dispune altfel"], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuție identifică judecătoria care devine instanță de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.

Astfel, ca regulă generală, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii.

Se constată că, încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale), este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

În susținerea concluziei de mai sus, se evidențiază decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., prin care instanța supremă a stabilit că:

"(...) încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.

Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (paragraful 70). Pe cale de consecință, ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale.

"Așadar, principiul unicității instanței de executare presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanță fiind calificată de legislator drept instanță de executare" (paragraful 80)

Față de aceste considerente, în condițiile în care Judecătoria Iași, secția civilă, a încuviințat executarea silită, această instanță a devenit competentă să soluționeze contestația la executare formulată de către debitoarea Curtea de Apel Iași în dosarul de executare silită nr. x/2021 al Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești "D."

Referitor la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., se reține că acestea puteau fi invocate în justificarea prorogării de competență (în favoarea altei instanțe, aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate cu cea în a cărei rază teritorială se află instanța competentă, potrivit legii) la momentul la care s-a solicitat încuviințarea executării silite și când, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ., este determinată instanța competentă să soluționeze orice incidente apărute în cursul executării silite. Cu alte cuvinte, incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1), alin. (2)

1

și alin. (3) C. proc. civ. poate și trebuie să fie verificată doar cu ocazia încuviințării executării silite, etapă în privința căreia sunt aplicabile dispozițiile art. 529 C. proc. civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. acestea conturează o veritabilă competență alternativă, creditorul putând alege instanța în a cărei rază domiciliază ori își are sediul o persoană dintre cele arătate de lege.

Or, în cauză creditoarea (care în ipoteza încuviințării executării silite, fiind cea a cărei voință declanșează demersul judiciar, are poziția procesuală a reclamantului), a ales să introducă cererea de încuviințare a executării silite împotriva debitoarei Curtea de Apel Iași, la Judecătoria Iași (judecătoria de la sediul unuia dintre debitori, competentă teritorial în aplicarea art. 651 alin. (1) și art. 112 C. proc. civ.).

Cu privire la incidența alin. (2) al art. 127 C. proc. civ., se observă că pentru ipoteza când o instanță are calitatea de pârât, acest text stabilește o normă de competență alternativă dacă pricina este de competența instanței pârâte sau a unei instanțe inferioare acesteia, precum în speță:

"reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii…".

Rezultă prin urmare că, în cazul cererii de încuviințare a executării silite făcute de un creditor care nu are vreuna din calitățile arătate expres de art. 127 C. proc. civ. împotriva unei instanțe judecătorești, se aplică prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., iar nu ale alin. (1) al aceluiași articol.

Or, creditoarea a făcut această alegere în acord cu prevederile art. 116 C. proc. civ., sesizând instanța competentă teritorial conform art. 651 și art. 112 C. proc. civ., de la sediul unuia dintre debitori, la momentul solicitării încuviințării executării silite, cum s-a subliniat mai sus și optând a nu folosi beneficiul competenței alternative reglementate în favoarea sa de alin. (2) al art. 127 C. proc. civ.

Devin incidente, în aceste coordonate, prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., deoarece competența în cauză este reglementată de norme de ordine privată din perspectiva aplicării art. 127 alin. (2) C. proc. civ. și totodată nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. - ce stabilesc o normă de competență de ordine publică - și, prin urmare, în prezenta contestație la executare, Judecătoria Iași nu putea invoca din oficiu necompetența cât timp alegerea revenea reclamantei creditoare și a fost exercitată la momentul introducerii cererii de încuviințare silită pe rolul Judecătoriei Iași.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Iași, secția civilă, este instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 decembrie 2025.