ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 163/2026

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș sub nr. x/2023, la data de 22.03.2023, ca urmare a declinării de competență dispuse de Judecătoria Târgu Mureș, prin sentința civilă nr. 1099 din 21 martie 2024, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională A Penitenciarelor și Penitenciarul Târgu Mureș, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților la plata sumei de 60.000 euro, reprezentând daune morale reprezentate de suferința și stresul provocat de condițiile inumane pe care a fost nevoit să le suporte întreaga perioadă executată în Penitenciarul Târgu Mureș. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 80 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Penitenciarul Târgu Mureș a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Târgu Mureș, excepția lipsei calității sale procesuale pasive iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mureș Prin sentința civilă nr. 5072 din 09 august 2024, Tribunalul Mureș a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Târgu Mureș, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată, și a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională A Penitenciarelor, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării dreptului la condiții minime de cazare prevăzut de art. 80 din Legea nr. 254/2013, în cadrul Penitenciarului Târgu Mureș, prin neasigurarea unui spațiu minim de 4 m 2 /persoană, în perioada 07.03.2022-21.02.2023. A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin decizia civilă nr. 151/A din 20 februarie 2025, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 5072/9.08.2024, pronunțate de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2023, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării dreptului la condiții minime de cazare prevăzut de art. 80 din Legea nr. 254/2013, în cadrul Penitenciarului Târgu Mureș, prin neasigurarea unui spațiu minim de 4 mp/persoană, în perioada 07.03.2022-21.02.2023. A menținut restul dispozițiilor sentinței civile atacate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 151/A din 20 februarie 2025 a Curții de Apel Târgu Mureș a declarat recurs pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor care, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicită casarea deciziei civile atacate, atât în ceea ce privește soluția referitoare la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cât a soluției pe fond, prin care instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, obligând-o pe aceasta la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de despăgubiri, către reclamant. Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, arată recurenta că în mod greșit a fost respinsă această excepție, pentru supraaglomerare și pentru neasigurarea unor condiții adecvate de detenție responsabil fiind Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, întrucât este vorba despre o chestiune de politică penală, ce depășește posibilitățile ANP de a lua măsuri concrete pentru nerespectarea spațiului de 4 mp. reclamantului. Doar Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, îi revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție, astfel încât să se evite supraaglomerarea în penitenciar, lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție nefiind imputabilă ANP. Susține recurenta că răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu rezultă și din faptul că în Hotărârea pilot dată în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existența unei probleme structurale în ceea ce privește suprapopularea din centrele de deținere și arest preventiv și din unitățile penitenciare din România și a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităților naționale, fie de natură logistică, fie de politică penală, precum și consolidarea, respectiv introducerea unor remedii de natură preventivă și compensatorie pentru situațiile în care o persoană se confruntă cu sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care este sau a fost deținută. Totodată, recurenta arată că statul este obligat să asigure deținuților respectarea demnității umane a acestora, fiind invocată în acest sens practica Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunțată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar împotriva României), în cadrul căreia s-a stabilit faptul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 460 din 19 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, consolidează o jurisprudență preexistentă și stabilește criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condițiile de detenție inadecvate, reținând că răspunderea revine statului. Recurenta invocă și faptul că daunele morale solicitate sunt nesusținute, nefiind urmărită repararea unui prejudiciu, ci îmbogățirea fără justă cauză. Se arată că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, criteriul general este acela că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În continuare, recurenta susține că reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu și nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, cum, de altfel, nu a făcut nici dovada existenței unei fapte culpabile. În măsura în care instanța de apel a apreciat că existența prejudiciului reiese din însăși materialitatea faptei constând în neasigurarea spațiului minim de 4 mp, consideră că nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată răspunderea recurentei, singura parte ținută să răspundă fiind Statul Român, considerând că Administrația Națională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă. Mai mult, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada detenției, daunele morale, respectiv pierderile suferite, nefiind dovedite, nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat și împrejurarea că, în perioada executării pedepsei, ar fi fost nerespectate condițiile minime de detenție. Totodată, la stabilirea daunelor morale era necesar să se administreze probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice și întinderea prejudiciilor morale, cât și echivalentul lor valoric. Conchizând, susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte cu caracter ilicit, existența prejudiciului, vinovăția autorului, precum și legătura de cauzalitate între vinovăție și prejudiciu, unitățile penitenciare care l-au custodiat pe reclamant respectându-i drepturile prevăzute de lege. Pe cale de consecință, recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate, susținând că instanța de apel a stabilit în mod eronat că cererii de chemare în judecată formulate de reclamant i-ar fi aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere condițiile în care a fost deținut reclamantul aflat în executarea unei pedepse privative de libertate.

Apărările formulate în cauză Recursul declarat în cauză a fost comunicat intimaților la 19 mai 2025 și, respectiv 30 iunie 2025, fiind formulată întâmpinare de către intimatul Penitenciarul Târgu Mureș la 23 mai 2025, prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată părților la datele de 02 iunie, 30 iunie și 01 iulie 2025, fiind depus răspuns la întâmpinare de către recurentă, prin care susține că în mod greșit curtea de apăel a menținut soluția tribunalului, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Penitenciarului Târgu Mureș, și de respingere a excepției procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Procedura în fața instanței de recurs Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 30 iunie 2023, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 04 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prioritar, se impune a se sublinia că toate criticile din recursul pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor sunt îndreptate împotriva soluției pronunțate de instanța de apel asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, precum și împotriva soluției ce vizează fondul pricinii, aceea referitoare la constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale și obligarea sa plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin nerespectarea condițiilor de detenție. Astfel, aceasta a formulat critici împotriva deciziei din apel susținând, în esență, că răspunzător pentru prejudiciile cauzate prin supraaglomerare și neasigurarea unor condiții adecvate de detenție este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, singurul care ar fi putut justifica calitate procesuală pasivă în cauză. Totodată, a criticat raționamentul instanței de apel prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, aspecte care ar fi condus la sancționarea sa nejustificată pentru condițiile de detenție în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate. Reiese, astfel, că, prin motivele de recurs formulate cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor nu a exprimat vreo nemulțumire concretă în legătură cu soluția, ori raționamentul curții de apel în legătură cu calitatea procesuală pasivă a Penitenciarului Târgu Mureș, despre care ambele instanțe ale fondului au fost de acord că nu a fost justificată în cauză. Formularea de argumente prin răspunsul la întâmpinarea Penitenciarului Târgu Mureș, în sensul că în mod eronat instanța de apel ar fi menținut soluția tribunalului, aceea de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, abia la data de 11 iunie 2025, deci după împlinirea termenului de recurs, nu mai poate învesti în mod legal instanța de recurs cu analiza acestora. Drept urmare, soluția pronunțată de curtea de apel asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Penitenciarul Târgu Mureș, nefiind atacată cu recurs în termen legal, a dobândit putere de lucru judecat, Înalta Curte rămânând învestită cu verificarea legalității hotărârii recurate doar din perspectiva modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, cât și a cererii având ca obiect acordarea daunelor morale de către această pârâtă. Examinând primul motiv de recurs, prin care recurenta reclamă greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că acesta, deși este susceptibil de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este fondat. Astfel, prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat atragerea răspunderii pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Târgu Mureș pentru repararea prejudiciului suferit din cauza condițiilor degradante de detenție în care a executat pedeapsa privativă de liberate în Penitenciarul Târgu Mureș. Pârâții s-au apărat, invocând fiecare excepția lipsei calității procesuale pasive, Administrația Națională a Penitenciarelor susținând în acest sens că nu justifică legitimare procesuală în cauză, întrucât nu dispune, potrivit actelor normative în baza cărora este organizată și funcționează, asupra modului în care pedepsele sunt executate în cadrul unităților penitenciare, care sunt entități cu personalitate juridică, ce pot sta în judecată în nume propriu și răspunde personal pentru condițiile de detenție asigurate. Prima instanță a fondului, prin sentința civilă nr. 5072 din 09 august 2024, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, invocată, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 756/2016, art. 11 și art. 48 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, precum și art. 345 din Regulamentul aplicare al Legii nr. 254/2013, coroborate cu cele ale art. 222 și art. 224 alin. (1) C. civ., pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor răspunde, din punct de vedere delictual, pentru fapta ilicită imputată. Soluția instanței de fond a fost validată de instanța de apel prin decizia nr. 151/A din 20 februarie 2025, obiect al recursului pendinte, care a reținut, pe de-o parte, că fapta ilicită imputată de reclamant nu este invocată doar din perspectiva supraaglomerării din camerele de cazare în care a fost încarcerat reclamantul, ci acesta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, și daune morale pentru "suferința și stresul provocat de condițiile inumane" pe care a fost nevoit să le suporte în penitenciar iar, pe de altă parte, că Administrația Națională a Penitenciarelor are în subordine și coordonează activitatea penitenciarelor, fiind titulara unor obligații distincte față de cele care le incumbă acestora, pentru acest motiv putând fi subiect pasiv în raportul juridic litigios de față. În soluționarea criticii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei, Înalta Curte subliniază, sub un prim aspect, că alegațiile acesteia în legătură cu lipsa răspunderii sale pentru condiții legate de supraaglomerare sunt străine de motivarea instanței de apel, care a reținut în mod expres că răspunderea acesteia este atrasă pentru fapta proprie, anume pentru suferința și stresul provocat reclamantului de condițiile inumane în care a fost încarcerat, iar nu pentru supraaglomerare, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat în mod expres despăgubiri pentru "suferința și stresul provocat de condițiile inumane" pe care a fost nevoit să le suporte pe perioada încarcerării. Așadar, instanța de apel a făcut distincțiile necesare și a decis, în mod corect, că răspunderea civilă delictuală a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor poate fi atrasă nu pentru supraaglomerare, ci pentru nerespectarea condițiilor de detenție, pentru încălcarea demnității umane și a intimității reclamantului, prin aceea că nu a procedat la reamenajarea spațiilor existente și nu s-a preocupat de creșterea progresivă a spațiilor individuale de cazare. Drept urmare, Înalta Curte urmează a se raporta la dispozițiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești. Astfel, prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a prevăzut că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare. Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării. Or, despăgubirile solicitate de reclamant prin cererea dedusă judecății au fost formulate în contextul imposibilității Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condițiilor de detenție, prejudiciul reclamat fiind o consecință a condițiilor inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, derivate din posibilitatea recurentei de decizie și control asupra acestora. În acest context, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicate, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a protocoalelor adiționale, precum și cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deținuților… Alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești". Astfel, Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine obligația de a implementa dispozițiile cu caracter normativ și de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziție în cadrul politicii fiscale a Statului Român, respectiv de a aplica măsurile corespunzătoare în vederea garantării drepturilor persoanelor aflate în detenție. Conform art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, "În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuții", lit. a) "organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare; … lit. c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării; … lit. m) elaborează programe anuale și de perspectivă pentru investiții și reparații capitale pentru sistemul administrației penitenciare, inclusiv pentru locuințele de serviciu și intervenție." De vreme ce obligația de organizare, coordonare și control a modului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate în acord cu principiile privind respectarea demnității umane, prin interzicerea supunerii la tratamente inumane sau degradante rezidă în lege în sarcina recurentei, reiese că este nefondată susținerea acesteia referitoare la faptul că nu i se poate imputa tocmai modul de coordonare și de control a activităților desfășurate la Penitenciarul Târgu Mureș în vederea asigurării unor condiții de detenție adecvate. Pentru identitate de rațiune, este nefondată și critica formulată în sensul că Statului Român îi revine exclusiv responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, pe motiv că acesta stabilește politica penală și financiară, întrucât recurenta are obligația de a asigura elaborarea și transpunerea în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, a drepturilor deținuților din unitățile aflate subordinea sa, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, ca organ executiv al Statului Român. În raport cu toate considerentele anterior expuse, precum și cu normele legale evocate, îi revine recurentei o răspundere pentru condițiile de detenție oferite de sistemul penitenciar din România, pentru imposibilitatea de a se conforma standardului ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, aceasta justificând legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății. Față de toate aceste motive, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel i-a recunoscut recurentei calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, ca parte responsabilă de omisiunea de a acționa în scopul eliminării condițiilor precare de detenție, din penitenciarele din România. Examinând în cele ce urmează cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta critică nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva eronatei rețineri a îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale și aplicării acestei sancțiuni civile, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat. Astfel, se reține faptul că, sub aspectul circumstanțelor factuale ale prezentului litigiu, instanțele fondului au stabilit că reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Târgu Mureș, în perioada 07 martie 2022 – 21 februarie 2023, într-o cameră cu 14 locuri pe 14 paturi instalate, suprafața utilă a acesteia fiind de 33 m 2 . Înalta Curte constată, așadar, că în mod corect s-a reținut existența faptei ilicite reprezentată de neasigurarea condițiilor corespunzătoare de detenție, respectiv a prejudiciului moral corelativ, reprezentat de atingerea adusă integrității fizice și psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale într-un spațiu alocat acestuia de doar 2,35 m 2 , cu nerespectarea art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/2017, precum și de standardele internaționale stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În sensul menționat, instanța de contencios european a reținut că, în ceea ce privește persoanele private de libertate, condițiile de detenție se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care impun autorităților obligația de a se asigura că acestea sunt deținute în condiții compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferință de o intensitate care depășește nivelul inevitabil detenției (cauza Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46). Raportând aceste statuări jurisprudențiale la circumstanțele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a constatat instanța de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reținută în sarcina recurentei. De altfel, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, legiuitorul a arătat că se consideră executare a pedepsei în condiții necorespunzătoare cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 m 2 /deținut, care se calculează, excluzând suprafața grupurilor sanitare și a spațiilor de depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerelor de deținere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spațiului în cauză, aspect ce poate atrage acordarea unor compensații. Este adevărat că nerespectarea spațiului minim de cazare reprezintă atât o problemă de supraaglomerare, însă aceasta reprezintă și o componență a condițiilor de detenție, susceptibilă să afecteaze valorile personalității umane, printre care și demnitatea și intimitatea persoanei, reclamantul solicitând, prin cererea de chemare în judecată, atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor tocmai pentru încălcarea acestor din urmă valori, urmare a nerespectării obligației ce incumbă acestei pârâte, de reamenajare a spațiilor existente și creșterea progresivă a spațiilor de cazare individuală. Așa fiind, atragerea răspunderii delictuale a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor a fost dispusă, în mod corect, de instanțele fondului, care au constatat că aceasta este entitatea căreia îi revenea atribuția de a implementa toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spațiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Cât privește critica recurentei potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel ar fi fost lezate și ce anume drepturi au fost lezate, aceasta ignoră în realitate și nu combate în niciun fel statuările instanței de apel, conform cărora, în ipoteza suferințelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi dovedită prin probe materiale, existența acestuia fiind prezumată, conform art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorități ale statului, ceea ce este de natură să declanșeze răspunderea civilă delictuală a acestora. În același context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane a reclamantului au fost reclamante și constatate ca o consecință a condițiilor de detenție. De altfel, o atare constatare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, și în absența scopului de umilire sau înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenție. Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.