ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2025

Ședința publică din data de 09 aprilie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Covasna sub nr. x/2022 la 11 noiembrie 2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliție Județean Harghita și cu agenții B. și C., a solicitat tragerea la răspundere civilă delictuală a pârâților și obligarea acestora, în solidar, la plata către reclamantă a sumei totale de 212.177, din care suma de 193.380 RON reprezintă dauna materială cauzată prin privarea reclamantei de semiremorca cu nr. de înmatriculare x în urma confiscării nelegale a acesteia pe perioada de 14.12.2018-04.12.2019, a sumei de 14.797 RON reprezentând contravaloarea manoperelor de reparație și a pieselor auto, a căror schimbare a devenit iminentă în urma deținerii în circumstanțe necorespunzătoare a semiremorcii nr. de înmatriculare x pe perioada confiscării acesteia, a sumei de 4.000 RON, reprezentând valoarea materialului lemnos în cantitate de 16,56 mc, confiscat, în mod nelegal, la 14 decembrie 2018, și a sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată în procesul de anulare a procesului-verbal de contravenție, precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamantă a dobânzilor legale aferente primelor trei sume, de la data confiscării și până la data plății efective a acesteia, iar pentru a patra de la data plății de către reclamantă.

1.2. Judecata în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 299 din 02 martie 2023, Tribunalul Covasna a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâți prin întâmpinare, și în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii către Tribunalul Harghita.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Harghita, la 22 martie 2023, sub nr. x/2023.

Prin sentința civilă nr. 843 din 15 septembrie 2023, Tribunalul Harghita a respins, ca neîntemeiate, excepția autorității lucrului judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 5.950 RON, invocate de pârâtul IPJ Harghita, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, a respins, ca neîntemeiate, cererile pârâților B. și C. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Instanța a luat act că pârâtul IPJ Harghita nu a solicitat cheltuieli de judecată.

1.3. Decizia pronunțată de Curtea de apel Târgu Mureș, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 696/A din 20 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului C., excepție invocată din oficiu de instanță și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului pârât C., invocată de acesta, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de intimatul B., a admis apelul declarat de reclamanta apelantă S.C A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 843 din 15 septembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosar nr. x/2022, a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Harghita și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5950 RON reprezentând cheltuieli de judecată în dosar nr. x/2018 înregistrat la Judecătoria Miercurea Ciuc, a menținut restul dispozițiilor sentinței civile atacate și a obligat apelanta S.C A. S.R.L. la plata către intimatul B., a sumei de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Harghita.

II.1. Recursul exercitat de reclamanta S.C. A. SRL

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei civile nr. 696/A din 20 iunie 2024 a Curții de Apel Târgu Mureș, admiterea integrală a acțiunii și pe cale de consecință, antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaților și obligarea acestora, în solidar, la plata sumei totale de 212.177 RON, precum și obligarea la plata penalităților de întârziere aferente primelor sume, de la data confiscării și până la data plății efective a acestora.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei în vederea administrării unei expertize tehnice de evaluare și rejudecarea cauzei în întregime.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în promovarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale în sensul existenței unui prejudiciu cert, a unei fapte ilicite și a vinovăției sub forma culpei.

În acest sens, a arătat că, în mod greșit, curtea de apel a reținut că întocmirea proceselor-verbale nu poate reprezenta o faptă ilicită, dat fiind că agenții constatatori și-au exercitat atribuțiile de serviciu, atâta timp cât prin simpla exercitare a atribuțiilor de serviciu există posibilitatea comiterii unor delicte civile, dat fiind reaua-credință vădită cu care au acționat agenții constatatori care fie au urmărit, fie au acceptat crearea unui prejudiciu semnificativ reclamantei.

Totodată, a arătat că instanța de apel nu a analizat circumstanțele concrete ale încheierii procesului-verbal, agenții constatatori manifestând rea credință și dezinteres în consemnarea situației de fapt reale, concretizată prin aplicarea celei mai drastice sancțiuni, respectiv confiscarea semiremorcii.

Nici prima instanță și nici instanța de apel, nu a analizat în concret, modalitatea exercitării atribuțiilor de serviciu în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, cu toate că, în lipsa unei atare analize, nu s-ar fi putut stabili caracterul licit sau ilicit al întocmirii procesului-verbal de contravenție.

Exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu din care se poate deduce vinovăția autorilor delictului (culpa sau intenția) se poate stabili numai după analiza stării de fapt.

Contrar susținerii instanței de apel care a apreciat că exercitarea atribuțiilor de serviciu poate fi considerată în mod automat o cauză de exonerare, exercitarea atribuțiilo nu poate fi invocată ca și prilej pentru a comite nelegalități vădite.

Fiind evidente aspectele din care rezultă reau-credință a intimaților, vinovăția acestora se evidențiază și din caracterul absolut disproporționat al măsurilor sancționatoare.

Reținerile instanței de apel, în sensul că nu există o legătură de cauzalitate între măsurile dispuse de agenții constatatori și prejudiciul reclamat ca și pasivitatea reclamantei, care, deși putea solicita să reintre în posesia bunurilor după formularea plângerii contravenționale, nu au legătură cu acțiunile pârâților, prejudiciul fiind generat de această pasivitate, sunt greșite în contextul în care reclamanta a demarat acțiuni în justiție pentru acoperirea prejudiciului.

Recurenta a afirmat că pasivitatea este imputabilă intimatului și că a fost victima lipsirii nejustificate din patrimoniul său a unui element relevant. Între deposedarea nelegală, necesitatea de închiriere/cumpărare a altui mijloc de transport și degradarea bunului există o legătură de cauzalitate vădită, ținerea bunului în condiții inoportune pentru o lungă perioadă de timp reprezentând singurul motiv care a generat nașterea daunelor a căror recuperare a solicitat-o.

În susținerea celor afirmate, recurenta a făcut trimitere la Decizia nr. 111 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a hotărât că, dacă la momentul instituirii sechestrului asupra unui bun printr-o ordonanță a procurorului, starea acestuia este bună, iar la ridicarea sechestrului, bunul se află în stare de degradare, răspunderea revine custodelui (art. 252 alin. (7) C. proc. pen.).

II.2. Recursul exercitat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Harghita

În argumentarea demersului procesual exercitat, pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Harghita a învederat că hotărârea este nelegală din pespectiva obligării sale la plata către reclamantă a sumei de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul civil nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, motiv care justifică admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, schimbarea, în parte, a deciziei curții de apel, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata sumei de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul civil numărul x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.

În subsidiar, recurentul-pârât a invocat necesitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial în cuantum de 5.950 RON, raportat la obiectul, complexitatea și valoarea cauzei, respectiv activitatea desfășurată de către reprezentantul convențional al reclamantei-apelante în faza procesuală a fondului.

Recurentul-pârât s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. în cadrul căruia a susținut că instanța de apel a realizat o interpretare eronată a dispozițiilor art. 451 alin. (2), art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la specificul cererii reclamantului, precum și la susținerile promovate.

Pentru a se putea solicita obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite mai multe condiții, printre care solicitarea să fie făcută de către partea care a câștigat procesul, iar la dosar să fie depuse dovada existenței și întinderii cheltuielilor, până la momentul încheierii fazei procesuale a dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Or, reclamanta nu și-a exprimat în fața instanței de fond învestită cu soluționarea plângerii convenționale care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2018, intenția de a solicita cheltuieli de judecată în cadrul respectivului proces și nici pe cale separată, creanța astfel născută în urma pronunțării sentinței civile ne. 2055 din 19 septembrie 2019 nu a dobândit caracterul cert, lichid și exigibil prevăzut în mod imperativ de lege.

Astfel, asemenea reținerilor Tribunalului Harghita prin sentința civilă nr. 843 din 15 septembrie 2023, menționarea expresă în cuprinsul plângerii contravenționale a faptului că reclamanta nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată în dosarul nr. x/2018 Judecătoriei Miercurea Ciuc, cât și ulterior, pe parcursul dezbaterilor în fond, nu poate conduce la posibilitatea de a le solicita printr-o cerere separată, neexistând motive obiective pentru care reclamanta să nu fi putut solicita aceste cheltuieli în dosarul inițial.

Din această perspectivă, se poate reține inclusiv existența unei autorități de lucru judecat a sentinței civile nr. 2555 din 19 septembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc în ceea ce privește solicitarea reclamantei la acordarea cheltuielilor de judecată din moment ce aceasta, în mod expres, a ales să nu le solicite.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la deciziile nr. 471/2017 respectiv, decizia nr. 165/2018 prin care Curtea Constituțională a României a reținut faptul că, având în vedere natura activităților desfășurate de către avocați în exercitarea profesiilor acestora, valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat.

În final, recurentul a concluzionat că nivelul de complexitate și volumul activității prestate de reprezentantul convențional al reclamantei în soluționarea dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, materializat prin redactarea și depunerea plângerii contravenționale, susținerea acestuia în fața instanței și implicit prezentarea la termenul stabilit în cauză, nu justifică un cuantum atât de ridicat al onorariului avocațial, solicitând reducerea acestuia în limite rezonabile.

Regularizarea cuantumului sumei achitate cu titlu de onorariu avocațial, proporțional cu circumstanțele cauzei este menit să asigure un just echilibru între dreptul părții care a câștigat procesul, de a-și recupera cheltuielile avansate, și culpa procesuală a părții căzute în pretenții.

Reducerea cuantumului onorariului de avocat acordat se impune și din perspectiva în care reprezentantul ales al reclamantei s-a rezumat la redactarea și depunerea plângerii contravenționale, precum și la formularea de concluzii scrise la unicul termen stabilit în cauză la 05 septembrie 2019 la care nu s-a prezentat personal, solicitând substituirea sa de către un alt avocat acestuia.

În acest context, se impune reducerea onorariului avocațial, fiind vorba despre un singur termen de judecată în faza procesuală a fondului, obiectul pricinii având o complexitate redusă -plângere contravențională- raportat la contravenția aplicată, prevăzută de Legea nr. 171/2010, care nu justifice un onorariu avocațial în cuantum de 5.950 RON.

III. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, Inspectoratul de Poliție Județean Harghita a învederat că motivele invocate de recurentă sunt neîntemeiate și ca atare, se impune menținerea, ca temeinică și legală a deciziei curții de apel prin care a fost respinsă cererea privind angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul produs ca urmare a sechestrării în vederea confiscării bunurilor reclamantei.

Intimații C. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

IV.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. SRL

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat calea de atac pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate și admiterea, în integralitate, a acțiunii formulate.

Examinând însă conținutul cererii de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi decelate aspecte de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de casare invocat, care se referă la încălcarea de către instanța de apel a unor norme de drept material sau aplicarea greșită a acestora, și nici celorlalte motive de nelegalitate, reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, contrar constatărilor curții de apel, sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților, prevăzute de art. 1357 din C. civ. din perspectiva existenței faptei ilicite, cât și cea a culpei, instanțele devolutive ignorând circumstanțele concrete în care a fost întocmit procesul-verbal de contravenție, dar și faptul că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, este posibilă comiterea de delicte civile de către agenții constatatori, simpla împrejurare că respectivul act a fost emis în îndeplinirea sarcinilor legale nu poate constitui temei pentru exonerarea de la răspunderea civilă delictuală, așa cum, în mod nelegal, a reținut curtea de apel.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că instanța de apel nu a analizat situația de fapt care contura reaua-credință a agenților constatatori care nu au ținut cont la întocmirea procesului-verbal de contravenție de explicațiile prezentate de reprezentantul reclamantei și nici nu au recunoscut că materialul lemnos transportat avea aviz de însoțire, scrisoare de transport și formular de încărcare și descărcare valabile, menționarea eronată a denumirii materialului transportat datorată unor greșeli lingvistice care nu au permis cunoașterea denumirii oficiale a mărfii transportate, nefiind în măsură să conducă la necesitatea înlăturării acestor înscrisuri.

Deși invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteză de casare relativă la pronunțarea deciziei atacate cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, Înalta Curte constată că recurenta omite a supune judecății veritabile aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, rezumându-se doar la a contesta situația de fapt.

În acest sens, deși afirmă, prin trimitere la dispozițiile art. 1357 C. civ., că "în cauză este certă și univoc îndeplinită atât condiția existenței faptei ilicite cât și cea a culpei", recurenta-reclamantă se limitează la a expune doar elemente factuale, iar nu argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a normelor de drept indicate, atunci când precizează că, în speță, ar fi trebuit să se țină seama de circumstanțele concrete în care a fost întocmit procesul-verbal de contravenție din care reiese reaua-credință și dezinteresul agenților constatatori care au ignorat explicațiile reprezentantului reclamantei și care, urmare a unei simple erori lingvistice, a condus la înlăturarea, în mod nelegal, a documentației de însoțire a mărfii.

Astfel, evocarea doar situației de fapt și a unor mijloace de probă (pentru a contura concluzia contrară celei la care s-au oprit instanțele devolutive), în sensul că, "din ansamblul elementelor faptice rezultă că aceștia, în privința faptei ilicite au acționat fie cu intenție directă, fie cu intenție indirectă cu toate că ar fi suficientă și culpa levissima", se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanței de recurs, care limitează verificarea jurisdicțională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, recurenta tinde, în realitate, contrar limitelor analizei instanței de recurs, la devoluțiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării situației de fapt și a mijloacelor probatorii din litigiul pendinte, în urma interpretării cărora instanța de apel, în concordanță cu judecata înfăptuită de tribunal în ceea ce privește cererea având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru prejudiciul pretins ca urmare a măsurii de sechestru dispuse în scopul confiscării bunurilor reclamantei, a statuat că, în speță, nu a fost făcută dovada că agenții constatatori și-au încălcat îndatoririle de serviciu iar anularea procesului-verbal de contravenție nu face dovada că aceștia au săvârșit o faptă ilicită.

În acest sens, instanța devolutivă de control judiciar, reținând că "în contextul în care instanța care a soluționat plângerea contravențională a statuat că actele de însoțirea mărfii nu erau conforme, fiind vorba însă de o eroarea care nu este în măsură să angajeze răspunderea contravențională", a stabilit că "din analiza ansamblului materialului probator, fapta pe care reclamanta o caracterizează ca fiind ilicită, respectiv încheierea procesului-verbal de contravenție și a celor de confiscare și luare în custodie, a fost săvârșită chiar în baza legii, iar faptul că starea de fapt reținută de instanța de judecată cu ocazia soluționării plângerii contravenționale a fost diferită față de cea reținută de către agenții constatatori, nu este de natură a imprima un caracter ilicit acestei împrejurări.

În continuare, verificând aceleași susțineri cu cele reluate, inadecvat în prezenta cale extraordinară de atac, în sensul că " în contradicție cu cele reținute de curtea de apel, reclamanta nu a rămas în pasivitate, dovadă fiind faptul că de șase ani derulează proceduri judiciare în contradictoriu cu intimatul pentru realizarea intereselor afectate de întocmirea, în mod nelegal, a procesului-verbal de contravenție", Înalta Curte constată că aceste critici nu combat considerentele avute în vedere instanța de prim control judiciar care a constatat caracterul nefondat al acestora, prin raportare la împrejurarea că reclamanta nu a apelat la pârghiile legale, reglementate prin art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 care îi recunosc dreptul de a reintra în posesia bunurilor confiscate, astfel că existența prejudiciului generat de efectuarea reparațiilor semiremorcii este determinată de atitudinea pasivă a reclamantei, fără legătură cu activitatea agenților constatatori.

Ca atare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă prin aceste susțineri nu a adus argumente de natură să contureze o nelegalitate săvârșită de instanța de apel care să poată fi încadrată în vreunul din motivele expres reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Distinct de neîncadrarea lor în critici de nelegalitate, Înalta Curte constată că aspectele invocate prin memoriul de recurs de către recurenta-reclamantă constituie, deopotrivă, simple reiterări ale motivelor de apel formulate împotriva sentinței tribunalului (care au primit dezlegare jurisdicțională în etapa procesuală anterioară).

Analizând în continuare criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă face ample referiri la situația de fapt care a stat la baza întocmirii procesului-verbal contravențional și efectele pe care aplicarea sancțiunii sechestrului în vederea confiscării le-a generat în patrimoniul său, invocând necesitatea analizei de către instanțe a relei-credințe a agenților constatatori care probează existența faptei ilicite în contextul în care "acestora le-a fost puse la dispoziție de către șoferul reclamantei avizul de însoțire a mărfii, toate documentele relevante și a furnizat toate datele și explicațiile necesare pentru transportul materialului lemnos" dar și vinovăția acestora prin "aplicarea de măsurii sancționatorii disproporționate având în vederea că valoarea semiremorcii confiscate depășește cu mult valoarea materialului lemnos transportat".

Or, aducerea în discuție a acestor aspecte este inadecvată din punct de vedere procedural în raport de stadiul procesual dar și de dezlegările pe care instanța de apel le-a dat în faza procesuală anterioară în legătură cu lipsa oricărei culpei și a vinovăției agenților constatatori în absența oricăror probe care să evidențieze nesocotirea de către aceștia a îndeplinirea sarcinilor de serviciu ce le reveneau, fără a combate, în vreun fel, considerentele reținute de instanță în faza procesuală a apelului și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel care determină, la rândul său, ca urmare a nerespectării exigențelor ce se degajă din art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., imposibilitatea cenzurii instanței de recurs.

Aceasta întrucât, deși condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implica tocmai determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, recurenta nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci se rezumă la a expune situații de fapt și argumente ce au fost deja analizate și dezlegate de către instanța devolutivă de control judiciar, conform celor arătate, fie au făcut obiect de analiză a instanței învestite cu soluționarea plângerii contravenționale.

În privința trimiterilor pe care recurenta-reclamantă le face la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în legătură cu posibilitatea recuperării prejudiciilor cauzate bunului sechestrat în vederea confiscării, respectiv decizia civilă nr. 111 din 23 ianuarie 2023, Înalta Curte reamintește părții recurente că potrivit art. 1 din C. civ., izvoarele de drept sunt reprezentate de lege, uzanțele și principiile generale ale dreptului, tratatele internaționale privind drepturile omului (conform art. 4 C. civ.) și dreptul european (potrivit art. 5 C. civ.). Ca atare, precedentul judiciar nu poate fi valorificat în soluționarea prezentei căi de atac în sensul pretins de recurenta-reclamantă, singurele ipoteze în care deciziile Înaltei Curți au putere obligatorii pentru celelalte instanțe fiind deciziile pronunțate în temeiul dispozițiilor art. 517 din C. proc. civ., ipoteză care nu se regăsește în speță.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior.

Față de soluția ce se va pronunța, Înalta Curte constată că recurenta S.C. A. S.R.L. reprezintă "parte căzută în pretenții" conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, întrucât intimații-pârâți C. și B. au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, pe care le-au și dovedit cu factura nr. x din 14 octombrie 2024 aflată la dosar, respectiv, factura nr. x din 07 noiembrie 2024, aflată la fila x, urmează să admită această cerere și să oblige recurenta-reclamantă la achitarea sumei de 2500 RON către fiecare dintre intimații C. și B., cu titlul de cheltuieli de judecată, în recurs.

IV.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Harghita .

Criticile formulate de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Harghita vizează obligarea sa de către curtea de apel la plata cheltuielilor de judecată, efectuate de reclamantă în soluționarea pricinii care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, solicitând, în rejudecare, respingerea acestui capăt de cerere.

În subsidiar, a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial în cuantum de 5.950 RON raportat la obiectul, complexitatea și valoarea cauzei, respectiv de activitatea desfășurată de către reprezentantul convențional al reclamantei în faza procesuală a fondului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deși prin recursul formulat a fost indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că în dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurentul-pârât critică, în esență, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., acestea vor fi analizate pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care sunt se invocă încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

De asemenea, se impune observația potrivit căreia în cuprinsul memoriului de recurs se formulează critici inclusiv cu privire la necesitatea ca dovada cheltuielilor de judecată să fi fost efectuată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului litigiului pentru care sunt solicitate respectivele cheltuieli, ceea ce aduc în discuție nerespectarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., ce se circumscrie aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Criticile recurentului-pârât cu privire la pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 452 și art. 453 C. proc. civ., din perspectiva în care recuperarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată ar fi presupus cu necesitate ca partea care le pretinde să le fi solicitat și să fi făcut dovada lor în cadrul litigiilor care le-au generat in limine litis, până la închiderea dezbaterilor în cadrul dosarului care le-a generat, sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, în măsura în care partea ar fi solicitat și probat cuantumul cheltuielilor de judecată în cadrul litigiului originar, acestea ar fi urmat să fi fost acordate în cadrul respectivului dosar, ipoteză în care litigiul de față nici nu ar mai existat, lipsind interesul inițierii sale ori obiectul asupra căruia să poarte, sau, în cel mai rău caz, principiul autorității de lucru judecat s-ar fi opus reiterării cererii printr-o nouă acțiune.

Contrar aserțiunilor părții recurente, este lipsit de relevanță că reclamanta a menționat, în mod expres, că nu solicită cheltuielile de judecată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, valoarea acestei mențiuni nefiind de natură, prin ea însăși, să producă efectele juridice în privința posibilității recuperării, printr-un demers judiciar separat, a cheltuielilor de judecată antrenate de respectiva pricină, calea de acces la instanță rămânând deschisă părții ulterior finalizării litigiului originar, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, în interiorul termenului de prescripție, sub rezerva să nu fi renunțat, în mod explicit și valabil, la acest drept. Or, cum renunțarea la un drept se face printr-un act de unde rezultă fără dubiu faptul renunțării, pentru valabila exercitare fiind necesară totodată existența unei procuri speciale în acest sens, Înalta Curte nu poate reține că lipsa mențiunii privind rezervarea dreptului de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată ar echivala cu renunțarea la acest drept.

Astfel, cheltuielile de judecată pot fi solicitate în cadrul litigiului în care ele au fost generate, având natura juridică a unei cereri accesorii, sau pot fi solicitate pe cale separată, cum este cazul în speța dedusă judecății. Atunci când cererea de cheltuieli de judecată este formulată pe cale separată, vor fi urmate regulile de procedură de drept comun, pretenția nemaiputând fi considerată accesorie. Astfel cum s-a reținut în doctrină și în practica judiciară, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având un caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie principiul răspunderii civile delictuale.

După cum s-a reținut prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de completul pentru soluționarea Recursului în interesul legii nr. 19 din 18 noiembrie 2013, "în considerarea caracterului lor autonom, care, așa cum s-a arătat, derivă, în principal, din faptul că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, cererile de acordare, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată rezultate din procese în care nu au fost datorate taxe judiciare de timbru nu se circumscriu dispozițiilor de excepție cuprinse în art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare."

În cuprinsul aceleiași decizii s-a reținut că "în funcție de criteriul de clasificare determinat de calea procedurală aleasă de parte, pentru considerentele care au fost expuse și în doctrină, acestea au caracterul de cereri principale. În plus, acestea au caracter autonom față de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală (decurgând din culpa procesuală și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare) și c) împrejurarea că rațiunea prorogării competenței instanței în temeiul dispozițiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecința aplicării regulilor de competență de drept comun.

Aceste caracteristici (cereri principale cu caracter autonom) aparțin deopotrivă și cererilor prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată rezultate din procese care au fost scutite de taxă judiciară de timbru."

În consecință, fiind vorba despre un litigiu distinct, autonom de cel în care au generate cheltuielile de judecată, dispozițiile invocate de recurent, respectiv art. 453 C. proc. civ., trebuie să își găsească aplicarea în noul litigiu, neputându-se accepta ficțiunea juridică propusă de recurent potrivit căreia formularea unei cereri distincte de acordare a cheltuielilor de judecată ar echivala cu o nesocotire a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2055 din 19 septembrie 2019 pronunțate de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. x/2018.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile potrivit cărora ar fi fost încălcate dispozițiile 452 C. proc. civ. prin aceea că partea nu a solicitat și nici nu a indicat în cadrul litigiului originar împrejurarea că înțelege să solicite cheltuieli de judecată și nici cuantumul acestora, ori că ar fi avut loc o încălcare a regimul administrării probatoriului, prin aceea că dovezile care atestă realitatea și întinderea cheltuielilor au fost prezentate, pentru prima oară, în litigiul distinct și autonom având ca obiect obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Tocmai în virtutea caracterului autonom al litigiului prin care, după rămânerea definitivă a celui originar, se cere, pe cale separată, obligarea părții căzute în pretenții la acordarea cheltuielilor de judecată, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de completul pentru soluționarea Recursului în interesul legii nr. 2 din 20 ianuarie 2020 s-a statuat că acestea sunt supuse taxei judiciare de timbru, nemaintrând în sfera de aplicare a excepției, care guverna acest tip de cereri formulate în cadrul litigiului originar.

Totuși, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 19/2013 pronunțată în recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt principale și sunt supuse taxei judiciare de timbru. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi calificată drept principală, numai dacă este formulată pe cale separată și constituie singura obligație din cuprinsul titlului executoriu, nu și dacă se formulează în cadrul unui proces ce vizează tranșarea unui litigiu dintre părți."

În legătură cu critica recurentului-pârât referitoare la cuantumul excesiv de mare al onorariului de avocat acordat părții adverse de curtea de apel în soluționarea dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, și necesitatea de reducere a acestuia în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei și de efortul depus de avocat în pregătirea apărării în soluționarea dosarului în discuție la unicul termen de judecată acordat, Înalta Curte reține că această critică nu comportă a fi analiză din perspectiva vreunuia dintre motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pentru următoarele considerente.

Prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu titlu de onorariu de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât în sensul că suma stabilită în sarcina sa cu acest titlu este exagerat de mare, în raport cu numărul de termene acordat în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc și complexitatea redusă a problemei de drept din cauză, neputând fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

În consecință, față de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de pârâtul, Inspectoratul de Poliție Județean Harghita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 696/A din 20 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul exercitat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Harghita împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 2500 RON către fiecare dintre intimații C. și B., cu titlul de cheltuieli de judecată, în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 09 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.