Decizia nr. 879/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pr rolul Judecătoriei Reșita, în data de 01.10.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Direcția de Drumuri Județene Caraș-Severin (fosta Direcție de Administrare a Domeniului Public și Privat a Județului Caraș-Severin), în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 155.511,92 RON, conform facturii nr. x/17.01.2017, și a sumei de 152.919,96 RON, conform facturii nr. x/17.03.2017; totodată a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1516 și urm. C. civ., art. 1527 și art. 1530 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 2368/10.12.2019, pronunțată de Judecătoria Reșita, a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtul A. și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Caraș-Severin. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin – secția I civilă, în data de 24.02.2020, sub același număr de dosar.

Sentința pronunțată de tribunal în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2155/07.12.2021, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin – secția I civilă, a fost respinsă excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, a fost respinsă cererea formulată Direcția de Drumuri Județene Caraș-Severin (fosta Direcție de Administrare a Domeniului Public și Privat a Județului Caraș-Severin), în contradictoriu cu pârâtul A.. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Direcția de Drumuri Județene Caraș-Severin, cale de atac cu care a fost învestită Curtea de Apel Timișoara, la 25.01.2022.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 102/27.04.2022, pronunțată de Curtea de apel Timișoara – secția I civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Direcția de Drumuri Județene Caraș-Severin, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., împotriva sentinței civile nr. 2155/07.12.2021, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr. x/2019.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția de Drumuri Județene Caraș-Severin, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea acțiunii formulate împotriva intimatului-pârât și obligarea acestuia la plata sumelor solicitate. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că este de acord cu considerentele instanței de apel privind reținerea calității procesuale pasive a intimatului-pârât în cauză, contrar soluției primei instanțe. Însă, în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanțele de fond au apreciat greșit că, raportat la art. 2500 și art. 2523 C. civ. și la data introducerii acțiunii (01.10.2019), sunt prescrise pretențiile solicitate pentru perioada 2013-2015 și ianuarie- septembrie 2016. Din coroborarea art. 2517 cu art. 2523 C. civ., în cazul creanțelor de natura celei invocate în cauză, cunoașterea dreptului la acțiune are loc la momentul la care obligația de plată devine exigibilă. În cauză, obligația de plată devine exigibilă odată cu emiterea facturii nr. x/17.01.2017 și a facturii nr. x/17.03.2017, moment ce constituie datele de început ale termenului de prescripție, facturile fiind însușite prin semnătură și ștampilă de către pârât, ceea ce reprezintă o recunoaștere deplină și o acceptare expresă a obligației de plată a sumelor înscrise în acestea. A mai arătat recurenta că practica judiciară asimilează facturile unor contracte în formă simplificată din care se naște obligația de plată. În continuare, recurenta a susținut că emiterea adresei nr. x/23.05.2016, precum și emiterea facturilor, reprezintă cauze de întrerupere a termenului de prescripție, făcând referire la o decizie de speță pronunțată de către Tribunalul Caraș-Severin, în opinia recurentei, într-o speță similă. Astfel, recurenta a opinat că cererea de chemare în judecată depusă la data de 01.10.2019 a fost formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului, de la data când obligația de plată a devenit exigibilă, adică de la data emiterii facturilor, fiind fără relevanță perioada facturată. Facturile au fost emise ca urmare a măsurilor dispuse în urma controlului efectuat de Curtea de Conturi și, așa cum a arătat în fața primei instanțe, recurenta a susținut că, prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuții de control prin care s-a stabilit obligația de a acționa în vederea recuperării unui prejudiciu, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea primei instanțe și a celei de apel sunt insuficient motivate, în considerente nefiind arătate motivele clare pentru care s-a respins acțiunea formulată și calculul exact al termenului de prescripție raportat la data introducerii acțiunii, motiv pentru care au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Recurenta a expus considerații teroretice cu privire la obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din CEDO, concluzionând că, atât timp cât în considerente instanța nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată în dispozitiv este nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced și nepermițând exercitarea controlului judiciar, ceea ce impune o casare cu trimitere, astfel cum a statuat Curtea de Apel Timișoara într-o altă speță, pe care recurenta a indicat-o în cererea de recurs.

Apărările formulate în recurs Motivele de recurs au fost comunicate intimatului-pârât A., care, în data de 19.08.2022, a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate, iar într-o a treia ipoteză, dacă se va respinge excepția nulității recursului și se va admite recursul, constatându-se că nu a intervenit prescripția, intimatul a solicitat trimiterea cauzei spre soluționare primei instanțe, pentru a se analiza fondul pretențiilor solicitate de reclamantă. În data de 01.09.2022, recurenta-reclamantă a transmis, prin poștă, răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 04.07.2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate în principiu a recursului față de data inițială a dosarului, 01.10.2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul formulat de de reclamanta Direcția de Drumuri Județene Caraș-Severin împotriva deciziei civile nr. 102/27.04.2022, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prelimiar, luând în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, se reține faptul că, potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod. Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Or, în speța pendinte, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează prescripția extinctivă, făcând referire la dispozițiile de drept material reglementate de art. 2517 și art. 2523 din C. civ.. De asemenea, recurenta a invocat insuficienta motivare a deciziei recurate, aceste critici subsumându-se cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin urmare, recurenta s-a raportat la două cazuri de nelegalitate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe care le-a dezvoltat, respectând astfel exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., sens în care Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât A.. Procedând în continuare la analiza recursului dedus judecății, se observă că, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a invocat greșita soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune, raportat la dispozițiile art. 2500, art. 2517 și art. 2523 C. civ., susținând că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17.01.2017, respectiv 17.03.2017, dată la care au fost emise facturile fiscale nr. x/17.01.2017 și nr. y/17.03.2017, iar cererea de chemare în judecată înregistrată la 01.09.2019 a fost formulată în termenul general de prescripție de 3 ani. Critica formulată, deși se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea de interpretare a dispozițiilor de drept material care reglementează prescripția extinctivă, este nefondată. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul art. 2517 și art. 2523 C. civ., prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, în speță dispozițiile art. 2523 C. civ. În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nici data întocmirii ori comunicării raportului Curții de Conturi – Camera de Conturi Caraș-Severin, în care au fost consemnate constatările efectuate de organele de control, dar nici data emiterii facturilor fiscale nr. x/17.01.2017 și nr. y/17.03.2017, întrucât paguba era preexistentă acestor momente. Situația de fapt reținută în cauză de instanțele de fond și necontestată de părți relevă că, în urma controlului efectuat de către Camera de Conturi Caraș-Severin, în perioada 03.03.2016-31.03.2016, ca urmare a verificărilor efectuate asupra documentelor din eșantionul selectat în cadrul categoriei de operațiuni "Bunuri și servicii", s-a constatat că în perioada 2013 -2014 și în anul 2015 au fost achitate din bugetul instituției, diverse cheltuieli de întreținere și funcționare (energie electrică, gaz metan, ACM, servicii curățenie, servicii de pază) pentru A., cheltuieli care nu au legătură cu activitatea instituției și care sunt efectuate de o altă instituție care nu se află în subordinea/coordonarea sau sub autoritatea Direcției de Administrare a Domeniului Public și Privat Caraș-Severin. S-a menționat că facturile de utilități nu poartă viza "bun de plată" și nu sunt vizate pentru control financiar preventiv propriu de persoanele desemnate din cadrul instituției A., pentru a confirma consumul de utilități facturat de furnizorii respectivi. Ca urmare a celor constatate de către auditorii publici ai Camerei de Conturi Caraș-Severin prin decizia nr. 16/29.04.2016 și procesul-verbal de constatare nr. x/31.03.2016, au fost emise factura nr. x/17.01.2017, reprezentând "refacturare servicii ian.-sept. 2016" și factura nr. x/17.03.2017, reprezentând "cv utilități 2013-2015 stabilite de C. civ. Reșita cf.anexa". Astfel, prin factura nr. x/17.03.2017 au fost refacturate facturile de utilități emise în perioada 05.04.2013-19.08.2014 (conform situației de la dosarul tribunalului) și cele emise în perioada 14.01.2015-07.12.2015 (conform situației de la dosarul tribunalului), iar prin factura nr. x/17.01.2017 au fost refacturate serviciile achitate pentru pârât în perioada ianuarie- septembrie 2016 (conform situației de la filele105-106 din dosarul tribunalului). În acest context factual, contrar susținerilor recurentei că termenul de prescripție a început să curgă la data emiterii celor două facturi, respectiv 17.01.2017 și 17.03.2017, Înalta Curte reține că, în acord cu dispozițiile art. 2523 C. civ., potrivit cu care "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", reclamanta cunoștea întinderea pretinsului prejudiciu datorat de intimatul-pârât înainte de a emite facturile nr. x/17.01.2017 și nr. y/17.03.2017, întrucât, practic, prin cele două facturi fiscale, recurenta-reclamantă a refacturat alte facturi emise pentru servicii prestate în perioada 2013-2015 și 2016, așa cum rezultă din situațiile anexate facturilor și depuse la dosarul primei instanțe. Instanța a aplicat termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., sens în care, în mod corect, a apreciat că, raportat la pretențiile reclamantei care vizează plata unor servicii din perioada ianuarie- septembrie 2016 și 2013-2015, la data înregistrării cererii pe rolul Judecătoriei Reșița, respectiv la 01.10.2019, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru plata sumelor pretinse era depășit, acțiunea fiind prescrisă. De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentei prin care a susținut că în speță este vorba despre o acceptare, expresă ori tacită, a facturilor de către intimatul-pârât, care le-a semnat și ștampliat, această critică fiind formulată și în apel și temeinic analizată de către instanța de prim control judiciar. Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că acceptarea facturii este expresă când există mențiunea «acceptat» pe aceasta sau o formulă asemănătoare, în practică considerându-se că factura este acceptată expres dacă poartă semnătura reprezentantului destinatarului și ștampila acestuia, însă, acesta din urmă are posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă pentru a dovedi contrariul. În acest sens, instanța de apel a reținut că, din înscrisurile depuse în dovedire de intimatul-pârât, rezultă că acesta nu a fost de acord cu suportarea cheltuielilor cu utilitățile, considerând că această obligație nu-i incumbă, poziția sa contrară fiind comunicată reclamantei. Așadar, prin adresa nr. x/25.11.2016, intimatul-pârât a formulat răspuns la adresa nr. x/23.05.2016 a Consiliului Județean- Direcția de Administrare a Domeniului Public și Privat al Județului Caraș-Severin, susținând că nu are temei legal pentru plata facturilor care cuprind contravaloarea utilităților pentru perioada ianuarie- august 2016 . Deci nu se poate reține că intimatul-pârât nu a contestat facturile, cum nu se poate reține nici că adresa nr. x/23.05.2016 și facturile nr. x/17.01.2017 și nr. y/17.03.2017 reprezintă cauze de întrerupere a termenului de prescripție, cum eronat susține recurenta. Dispozițiile art. 2537 C. civ. reglementează cazurile de întrerupere a cursului prescripției, la pct. 1 al articolului statuându-se că prescripția se întrerupe printr-un act de recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Așa cum rezultă din cele ce preced, intimatul-pârât, deși a semnat și ștampilat facturile, a contestat cuantumul acestora prin adresa nr. x/25.11.2016, în cuprinsul căreia a precizat expres că nu este de acord cu cele solicitate de recurentă. În ceea ce privește referirea recurentei la decizia nr. 607/A/02.12.2021, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, într-o cauză similară, se reține că nu poate fi avută în vedere de către instanța de recurs, întrucât din verificările efectuate în sistemul informatic ECRIS, reiese că acestă hotărâre a fost casată prin decizia nr. 145/28.04.2022 a Curții de Apel Timișoara, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare tribunalului, care, rejudecând, a confirmat soluția primei instanțe de admitere a excepției dreptului material la acțiune. Așadar, nu se poate reține relevanța în speță a unei decizii care a fost desființată într-o cale de atac, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei că, potrivit practicii judiciare invocate, adresa emisă intimatului-pârât și cele două facturi emise reprezintă acte de întrerupere a cursului termenului de prescripție, respectiv că data de început a termenului este data emiterii facturilor fiscale. De altfel, trebuie reținut și că jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., instanța de apel apreciind corect că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești nu poate fi opusă intimatului-pârât care nu a fost parte în acel proces în care a fost pronunțată. Analizând, în continuare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurenta a susținut că hotărârile primei instanțe și instanței de apel sunt insuficient motivate, se constată că nu pot fi analizate criticile privind motivarea hotărârii primei instanțe, întrucât obiectul controlului de legalitate în recurs îl constituie numai decizia pronunțată de instanța de apel, conform prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. În ceea ce privește critica privind insuficienta motivare a deciziei date în apel, recurenta a susținut că instanța nu a analizat probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale cauză, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată în dispozitiv fiind nesusținută și formală. Critica este nefondată, în cauză neputându-se reține o insuficientă motivare a instanței de apel sau o lipsă a considerentelor de natură a nu susține soluția de respingere a căii de atac, hotărârea atacată fiind motivată în fapt și în drept cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Contrar argumentelor recurentei, instanța de apel a arătat de când curge termenul de prescripție, nefiind încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cum greșit susține aceasta. Astfel, instanța de apel a arătat că pretențiile reclamantei vizează plata unor servicii din perioada ianuarie- septembrie 2016 și 2013-2015, raportat la care cererea înregistrată pe rolul instanței la 01.09.2019 este prescrisă. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că acțiunea reclamantei este prescrisă, că nu este incidentă nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției, prin raportare la dispozițiile legale incidente speței în materia prescripției extinctive și cu referire la Decizia RIL nr. 19/2019, nu se poate reține absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează dispozițiile legale incidente în speță într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, cum este cazul în speță. În ceea ce privește modalitatea de apreciere asupra probelor administrate și de stabilire a situației de fapt, Înalta Curte reține că acestea sunt aspecte care intră în atributul instanțelor de fond, neputând fi reapreciate în recurs, cale extraordinară de atac care vizează doar criticile de nelegalitate formulate în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.