ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 525/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 8 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâta I. S.A., au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.200.000 euro cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale cauzate prin producerea accidentului, obligarea pârâtei la plata sumei de 16.185 RON reprezentând daune materiale și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea prezentului litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1382, 1385, 1386, 1391 C. civ. (2009) și pe dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

La termenul din 14 septembrie 2017, instanța a procedat la verificarea competenței materiale funcționale de soluționare a cauzei, în condițiile art. 131 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 49 din 14 septembrie 2017, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, invocată din oficiu și a dispus trimiterea cererii formulate de reclamanți unui complet specializat în judecarea cauzelor cu profesioniști din cadrul secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Caraș-Severin.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 20 septembrie 2017, sub nr. x/2017*.

La termenul de judecată din 18 decembrie 2017, pârâta a depus note de ședință prin care a invocat excepția de necompetență materială procesuală a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Caraș-Severin, raportat la Decizia Î.C.C.J. nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 237 din 06.04.2017, apreciind că revine secției I Civile a Tribunalului Caraș-Severin competența de soluționare a cauzei.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, având în vedere ordonanța de clasare dispusă în dosarul penal, din care reiese că vinovatul producerii accidentului de circulație din data de 23.02.2017, respectiv defunctul J., ar fi fost sub influența băuturilor alcoolice, aspect cunoscut de victimele K. și L..

În subsidiar, a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, diminuarea daunelor materiale solicitate de către reclamantele B. și E., până la concurența sumelor dovedite cu înscrisuri justificative; diminuarea daunelor morale solicitate, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) lit. c) și a) art. 22 alin. (2) din Norma ASF 39/2016; reținerea incidenței prevederilor art. 1371 C. civ., astfel cum a fost dezlegată prin Decizia ÎCCJ nr. 12/2016 publicată în Monitorul Oficial la 4 iunie 2016; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 1916 din 18 decembrie 2017, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială procesuală a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Caraș-Severin și a declinat competența de soluționare a dosarului nr. x/2017 în favoarea secției I Civile a Trubunalului Caraș-Severin - completele civile. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență între completele specializate ale aceleiași instanțe, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul la Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 7/PI/CC din 15 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Tribunalului Caraș-Severin.

În urma competenței astfel stabilșite, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 21 februarie 2018, sub nr. x/2017**.

Prin sentința civilă nr. 1014 din 18 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâta I. S.A. și, în consecință: a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 70.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale; reclamantei B. suma de 70.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale, precum și suma de 4450 RON cu titlul de despăgubiri materiale; reclamantului C. suma de 30.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale; reclamantului D. suma de 30.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale; reclamantei E., suma de 70.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale, precum și suma de 11.044,10 RON cu titlul de despăgubiri materiale; reclamantei F. suma de 70.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale; reclamantului G. suma de 45.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale și reclamantei H. suma de 30.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantelor E. și B. câte 2000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., cât și pârâta I. S.A.

Prin decizia civilă nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis atât apelurile declarate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., împotriva sentinței civile nr. 1014/18.06.2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2017, precum și apelul declarat de pârâta I. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

- a majorat la echivalentul în RON la data plății al sumei de 35.000 Euro, daunele morale acordate reclamanților A., B. și E.;

- a majorat la echivalentul în RON la data plătii al sumei de 17.500 Euro, daunele morale acordate reclamanților C., D. și H.;

- a majorat la echivalentul în RON la data plății al sumei de 20.000 Euro, daunele morale acordate reclamantei F.;

- a majorat la echivalentul în RON la data plății al sumei de 20.000 Euro, daunele morale acordate reclamantului G.;

- a diminuat la suma de 3115 RON, daunele materiale acordate reclamantei B.;

- a diminuat la suma de 7731 RON, daunele materiale acordate reclamantei E..

A menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

A obligat pârâta I. S.A. la plata către fiecare dintre reclamantele B. și E. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La data 3 decembrie 2018, pârâta I. S.A. a solicitat lămurirea dispozitivului acestei decizii, în sensul de a se clarifica dacă suma de 35.000 Euro, acordată reclamanților M., B., E. este globală (cota de 1/3 pentru fiecare) sau este de 35.000 Euro pentru fiecare reclamant și dacă suma de 17.500 Euro, acordată reclamanților C., D., H. este globală (cota de 1/3 pentru fiecare) sau este de 17.500 Euro pentru fiecare reclamant, în opinia pârâtei, maniera în care este redactat dispozitivul deciziei nr. 740/A din 13 noiembrie 2018 fiind de natură a crea confuzii sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilite în favoarea reclamanților.

Prin încheierea civilă nr. 39 din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 740/13.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017, formulată de pârâta I. S.A.

La 16 ianuarie 2019, recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E., F., G., H. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și majorarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale, astfel cum s-a solicitat prin acțiunea introductivă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenții-reclamanți au susținut că este netemeinică și nelegală soluția instanței de apel în ceea ce privește cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale.

Astfel, consideră că sumele acordate în prezentul dosar sunt substanțial mai mici decât cele acordate în dosarul nr. x/2017, în care fiecare dintre părinții victimei a primit daune morale în cuantum de 50.000 euro, iar fratele victimei a primit suma de 25.000 euro. Au menționat faptul că victima era pasager în același autoturism cu K. și L..

Totodată, au arătat că practica judiciară a dovedit că sumele acordate în mod curent pentru același tip de suferințe sunt mult mai mari, iar circumstanțele prezentei cauze nu justifică în niciun fel tratarea în alt mod a părților civile, în sensul de a le minimiza suferința și, implicit, daunele morale acordate.

De asemenea, recurenții au apreciat ca neîntemeiată concluzia instanței de apel, potrivit căreia, dacă cele două victime ale accidentului ar fi purtat centura de siguranță, leziunile acestora ar fi fost mai puțin grave, iar decesul acestora este posibil să nu se fi produs. Or, din fotografiile criminalistice se poate observa deformarea autoturismului, ca rezultat al impactului extrem de violent, astfel încât purtarea sau nepurtarea centurii de siguranță nu ar fi avut niciun efect.

În continuare, recurenții-reclamanți au prezentat suferințele psihice și durerea suferită de familiile victimelor ca urmare a decesului acestora în urma accidentului rutier.

În concluzie, recurenții au susținut că daunele morale solicitate se cuvin datorită prejudiciului moral suferit, reflectând criteriul reparării integrale a prejudiciului, ca principiu ce guvernează materia despăgubirilor civile.

Astfel, arată că, deși viața unei persoane nu poate fi cuantificată pecuniar, daunele morale solicitate nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, ci doar o justă și integrală reparare a prejudiciului moral suferit ca urmare a unei adevărate lovituri pentru recurenți, cu atât mai mult cu cât decesul victimei a survenit în mod violent, ca urmare a accidentului de circulație.

Consideră că determinarea prejudiciului moral solicitat nu reprezintă altceva decât stabilirea multilaterală a tuturor consecințelor negative produse și a implicațiilor lor, pe toate laturile vieții sociale a recurenților, a duratei consecințelor și a intimității durerilor cauzate.

Față de aceste consecințe, de importanța și gravitatea lor, de intensitatea durerilor psihice suferite, de urmările accidentului care persistă și în prezent, recurenții-reclamanți consideră că sumele solicitate sunt în măsură să acopere prejudiciul moral suferit.

Prin înscrisul aflat la dosar, recurenții-reclamanți au precizat că sunt de acord cu soluționarea recursului de completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. în situația în care acesta va fi declarat admisibil în principiu.

La 21 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă I. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut următorele critici de nelegalitate:

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa motivării în drept a hotărârii instanței de apel în raport de Norma A.S.F. 39/2016, în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, în contradicție cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Consideră greșită soluția instanței de apel de a nu motiva, în drept, hotărârea în raport de dispozițiile normei speciale, respectiv art. 22 alin. (1) lit. c) și art. 22 alin. (2) din Norma A.S.F. 39/2016 și art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016, care reprezintă singurele temeiuri legale în baza cărora recurenta poate fi obligată la plata despăgubirilor.

Totodată, arată că, în decizia recurată, nu a fost indicat niciun temei de drept în ceea ce privește individualizarea daunelor morale.

Recurenta a mai susținut că Norma A.S.F. 39/2016 nu se aplică doar situațiilor de soluționare pe cale amiabilă, ci și situațiilor în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, cum este cazul în speță, sens în care raportarea la norma specială și reținerea acesteia în cadrul considerentelor hotărârii este obligatorie, în condițiile în care cuprinde temeiul legal prin care se stabilește modalitatea de cuantificarea prejudiciului moral.

Prin urmare, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, respectiv evaluarea prejudiciului moral strict prin raportare la daunele acordate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Caraș-Severin, raportare care nu reprezintă o evaluare a prejudiciului moral în conformitate cu jurisprudența din România.

A mai arătat că, deși la individualizarea daunelor morale, instanța trebuie să aibă în vedere soluțiile jurisprudențiale pronunțate în cauze similare, în speță, curtea de apel nu a dat eficiență practicii judiciare depuse de recurentă la dosarul cauzei și nu a motivat de ce a fost înlăturată de la stabilirea daunelor morale. Astfel, susține că instanța de apel s-a raportat strict la daunele morale acordate în dosarul nr. x/2017, deși hotărârea pronunțată în acest dosar nu avea autoritate sau putere de lucru judecat asupra daunelor care urmau să fie stabilite de către instanța de apel, ci reprezenta o hotărâre de care instanța putea să țină cont sau nu, cu titlu de jurisprudență.

Totodată, recurenta susține că, în astfel de cauze, jurisprudența reprezintă un veritabil izvor de drept, așa cum reiese din dispozițiile art. 49 alin. (2) lit. d) din ordinul CSA 14/2011, art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF 23/2014, precum și din interpretarea logică și sistematică a Normei ASF 39/2016, Normei 20/2017, O.U.G. nr. 54/2016 și a Legii nr. 132/2017.

De aceea, recurenta susține că instanța trebuia să se raporteze la întreaga jurisprudență din România, și nu doar la o singură decizie, doar pentru faptul că în acea cauză s-au acordat despăgubiri ca urmare a decesului unei persoane în urma aceluiași eveniment rutier.

Recurenta-pârâtă nu a menționat dacă este de acord cu soluționarea recursului de către completul de filtru, prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. în situația în care recursul va fi găsit admisibil în principiu.

Cererile de recurs au fost comunicate părților.

La 18 aprilie 2019, recurenta-pârâtă I. S.A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității recursului declarat de recurenții-reclamanți, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 30 iunie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin raport reținându-se nulitatea recursului declarat de recurenții-reclamanți și admisibilitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la 15 iulie 2020, conform dovezilor aflate la filele x .

Față de raportul comunicat, doar recurenta-pârâtă I. S.A. a formulat, la 23 iulie 2020, punct de vedere la raport, prin care a achiesat la cele reținute prin raport, mai puțin la opinia exprimată de raportor cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă. Astfel, contrar opiniei raportorului, recurenta susține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 nu a fost invocat formal, ci ca o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât, așa cum a precizat, jurisprudența, în astfel de cauze, reprezintă un veritabil izvor de drept, așa cum reiese din succesiunea de legi speciale în domeniu.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, a fost respinsă excepția tardivității recursului declarat de recurenții-reclamanți, invocată de recurenta-pârâtă, fiind admisă excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G. și H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă I. S.A. împotriva aceleiași decizii, fiind stabilit termen de judecată la 9 martie 2021 în ședință publică, cu citarea părților.

În motivarea soluției referitoare la recursul declarat de reclamanți, s-a reținut că aceștia nu au formulat critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că susținerile referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și solicitarea de majorare a sumei acordate cu titlu de daune morale în funcție de probele care relevă consecințele nefaste care s-au răsfrânt asupra stării fizice și psihice ale recurenților-reclamanți nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara controlului de legalitate pe care îl exercită instanța de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la împrejurări de fapt și la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate.

Prin urmare, văzând că, în cauză, nu este îndeplinită cerința impusă de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G. și H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin urmare, la termenul de astăzi, 9 martie 2021, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G. și H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, reținând următoarele considerente:

Cu privire la cerințele de formă ale cererii de recurs formulate de recurenții-reclamanți, se constată că, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurenți se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivul invocat nu poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speță, se constată că, în dezvoltarea motivului de recurs, principala critică a recurenților vizează cuantumul daunelor morale acordate, pe care îl consideră neîndestulător, critică ce vizează aspecte de netemeinicie și care nu poate fi examinată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenți.

Așadar, nu se poate considera că afirmațiile recurenților din cuprinsul cererii de recurs privind nemulțumirea acestora față de daunele morale acordate reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Aceste cerințe trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității hotărârii, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părților, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

În altă ordine de idei, cu referire criticile privind nerespectarea jurisprudenței în materia daunelor morale, se reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Așadar, jurisprudența din România nu este izvor de drept în raport și de conținutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

Nu în ultimul rând, criticile referitoare la faptul că instanța de apel nu a evaluat în mod concret traumele și suferințele recurenților nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind chestiuni de fapt care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Așadar, legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G. și H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Analizând recursul formulat de pârâta I. S.A. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a înțeles să se prevaleze de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat critici pentru lipsa motivării în drept a hotărârii instanței de apel în raport de Norma ASF 39/2016 în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, cu nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel nu este motivată în raport de norma specială (Norma ASF 39/2016) aplicabilă în speță, în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, ci doar în ceea ce privește analizarea prejudiciului material, cu toate că, prin întâmpinarea formulată în primă instanță, a arătat faptul că daunele morale se stabilesc în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) lit. c) și art. 22 alin. (2) din Norma ASF 39/2016, respectiv, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 și în corelație cu practica judiciară în materie.

Recurenta-pârâtă conchide în sensul că reținerea temeiurilor legale incidente, respectiv art. 22 alin. (1) lit. c) și art. 22 alin. (2) din Norma ASF 39/2016 și art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 era obligatorie în condițiile în care acestea reprezintă singurele temeiuri legale în baza cărora aceasta putea fi obligată la plata despăgubirilor.

Analizând critica subsumată motivului de nelegalitate mai sus arătat, Înalta Curte constată că, sub aspectul daunelor morale, prima instanță de fond și-a întemeiat hotărârea pe dispozițiile art. 15 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 1391 alin. (2) C. civ., or, în apel, pârâta nu a criticat incidența acestor norme de drept, ci a solicitat doar reaprecierea cuantumului daunelor (materiale și morale) acordate reclamanților.

În altă ordine de idei, se cuvine menționat faptul că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor.

Așadar, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probatoriu, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de către cel prejudiciat, să aprecieze suma globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. În vederea stabilirii cuantumului daunelor morale, instanța poate folosi criterii cum ar fi cele legate de consecințele negative suferite pe plan moral, importanța valorilor lezate, intensitatea vătămărilor aduse sau măsura în care a fost afectată situația familială și socială, fără a fi înlăturată nici funcția reparatorie a daunelor morale.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.

În vederea realizării acestor deziderate, instanța trebuie să realizeze o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, pentru a se ajunge la stabilirea unor daunele morale care să fie rezonabile, iar cuantificarea acestora să fie una justă și echitabilă, care să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs persoanelor care le solicită, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit și nici să nu fie unele derizorii care să nu justifice o reparare echitabilă a pagubei produse.

Așadar, având în vedere că, în prezent, în aplicarea art. 41 din Convenția europeană, instanțele statuează în echitate atunci când trebuie să cuantifice daunele morale acordate cu titlu de reparație personală nepatrimonială, Înalta Curte reține că, din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă care au fost argumentele care au stat la baza pronunțări soluției din dispozitiv, neputându-se constata aplicarea unor prevederi legale care să nu fi fost incidente cauzei ori eronate și nici inexistența motivelor care au determinat stabilirea cuantumului daunelor morale.

Prin urmare, critica apare ca nefondată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată prin aceea că instanța de apel a procedat la evaluarea prejudiciului moral strict prin raportare la daunele acordate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Caraș-Severin, raportare care nu reprezintă o evaluare a prejudiciului moral în conformitate cu jurisprudența din România.

Instanța de recurs constată că, prin intermediul acestor critici, recurenta-pârâtă urmărește să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul reducerii acestora.

Stabilirea cuantumului daunelor morale s-a făcut ținându-se seama de o serie de criterii, precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de persoana prejudiciată, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoana prejudiciată.

Totodată, între prejudiciile produse și daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, aceste criterii au fost avute în vedere de instanța de apel cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Instanța de recurs subliniază că aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate, or, recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu și pentru motive de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așadar, chiar dacă recurenta-pârâtă a susținut că, la stabilirea daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de jurisprudența din România, instanța de recurs reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În același sens, pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că, în cauză, nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă I. S.A. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G. și H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă I. S.A. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.