ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2342/2021

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș – Severin la 19 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. au solicitat obligarea pârâtei P. S.A. la plata sumei de 2.300.000 euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 34.318 RON, cu titlu de daune materiale, pentru repararea prejudiciilor suferite de rudele defuncților D., Q. și N..

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1382, art. 1385, art. 1386 și art. 1391 C. civ., Legea nr. 132/2017.

Prin încheierea nr. 12 din 22 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraș-Severin, secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal – complet specializat în soluționarea litigiilor cu profesioniștii.

Ulterior, dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei secții la 27 februarie 2018, sub nr. x/2018*.

Prin întâmpinare, pârâta P. S.A. a invocat excepția de necompetență materială procesuală (funcțională) a secției a II-a Civilă din cadrul Tribunalului Caraș Severin, întrucât, raportat la decizia ÎCCJ nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 237 din 6 aprilie 2017, competența soluționării prezentei cauze aparține secției I Civile a Tribunalului Caraș Severin.

Prin încheierea din 25 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraș-Severin – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat că este competent general, material și teritorial să soluționeze cauza, raportat la valoarea obiectului cererii (de peste 200.000 RON), locul producerii accidentului, raportat la Hotărârea Colegiului de Conducere al Tribunalului Caraș Severin cu privire la delimitarea competenței între cele două secții civile, prin care s-a stabilit că astfel de acțiuni ce au ca obiect acțiune în răspundere delictuală rămân în competența completelor specializate în soluționarea litigiilor între profesioniști din cadrul secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Caraș Severin.

La termenul de judecată din 16.07.2018, reclamantul H. a formulat o cerere precizatoare prin care a învederat că înțelege să își mărească cuantumul pretențiilor civile constând în daune materiale cu suma de 2750 RON.

Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din 15.10.2018, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei I..

Prin sentința civilă nr. 212 din 13 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraș-Severin – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei I.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., F., G., H., I., N. și O., în contradictoriu cu pârâta S.C. P. S.A.

A obligat pârâta P. S.A. la plata către: reclamanta A., soția defunctului D., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății cu titlu de despăgubiri morale și a sumei de 10.366,60 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; reclamanta B., fiica defunctului D., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale; reclamantul C., fiul defunctului D., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale și a sumei de 2.883,91 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; reclamanta F., mama defunctului Q., a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale; reclamanta G., soția defunctului Q., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale și a sumei de 2.606,83 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; reclamantul H., fiul defunctului Q., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale și a sumei de 4.250,46 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; reclamanta I., fiica defunctului Q., a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale; reclamantul N., fiul defunctului N., a sumei de 20.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale; reclamanta O., sora defunctului N., a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale și a sumei de 8.412,57 RON, cu titlu de despăgubiri materiale.

A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții D., E., J., prin reprezentant legal Q., K., prin reprezentant legal Q., L., prin reprezentant legal I. și M., prin reprezentant legal I..

Totodată, a obligat pârâta P. S.A. să plătească reclamanților H., N. și B. suma de 1000 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. au declarat apel, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, să se dispună majorarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale, în acord cu cele solicitate prin acțiune introductivă.

Împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din 25 iunie 2018, pârâta P. S.A. a declarat apel, solicitând, în principal, admiterea apelului și anularea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Caraș-Severin, secția Civilă, instanța competentă material și funcțional să soluționeze prezenta cauză; în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, respectiv: admiterea excepției lipsei calității procesual active a reclamantei I. și a fiului, reclamantul L. (asupra căreia instanța de fond a omis să se pronunțe) ca fiind renunțători la succesiune, cu consecința respingerii acțiunii civile formulată de aceștia; pe fondul cauzei, diminuarea daunelor materiale acordate reclamantei A. până la concurența sumei de 8.736,6 RON; respingerea daunelor materiale acordate reclamantului C.; diminuarea daunelor materiale acordate reclamantului H. până la concurența sumei de 2.500,46 RON; diminuarea daunelor materiale acordate reclamantei O., până la concurența sumei de 7812,67 RON; diminuarea daunelor morale acordate reclamanților A., B., C., F., G., H., I. (în principal respingere pe lipsa calității procesual active); N., O., în conformitate cu dispozițiile art. 26 lit. b) pct. 3 din Norma 20/2017, coroborat cu art. 22 alin. (4), (6) din Legea 132/2017, în strictă corelație cu practica judiciară constantă în materie, reținerea incidenței art. 13 din Legea 132/2017, a art. 1371 din C. civ. (2009), astfel cum a fost dezlegat prin decizia Î.C.C.J. 12/2016 obligatorie în cauză conform art. 519 C. proc. civ., relativ la cele două victime Q. și N.; reținerea incidenței prevederilor art. 1371 din C. civ. (2009), astfel cum a fost dezlegat prin decizia Î.C.C.J. 12/2016 publicată în Monitorul Oficial la 04.06.2016, mai exact participarea victimelor Q. și N. la producerea propriului prejudiciu-lipsa centurii de siguranță, cu imputare în daunele materiale și morale ce se vor stabili; diminuarea cheltuielilor de judecată acordate, raportat la art. 453 alin. (2) coroborat cu art. 454 C. proc. civ., corelativ cu partea admisă din acțiune.

Prin decizia nr. 802/A din 24 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă P. S.A. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a majorat daunele morale acordate reclamantei I. la 25.000 de euro și daunele morale acordate reclamantului N. la 25.000 de euro; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D., E., J., prin reprezentant legal Q., K., prin reprezentant legal Q., L., prin reprezentant legal I. și M., prin reprezentant legal I. și a obligat pârâta la plata către fiecare dintre acești reclamanți a câte 5.000 de euro, cu titlu de daune morale; a menținut, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a obligat pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta P. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, a sentinței primei instanțe și a încheierii din 25 iunie 2018 și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, secției I civile a Tribunalului Caraș-Severin, sens în care a invocat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe), susținând că în mod greșit prezentul dosar a fost soluționat de Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a Civilă și de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă; în subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, sens în care a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. (lipsa motivării în drept a hotărârii instanței de apel, în raport de legislația specială incidentă în speță – Legea 132/2017 și Norma ASF 20/2017, precum și lipsa motivării în fapt în privința acordării daunelor morale față de reclamanții D., E., J., K., L. și M., în calitate de nepoți ai victimelor, soluție diametral opusă față de sentința civilă nr. 212/2019 - cu nesocotirea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. încălcarea și aplicarea greșită a art. 1391 alin. (2) din C. civ., raportat și la dispozițiile de drept material în materie succesorală, în privința acordării daunelor morale nepoților victimelor, D., E., J., K., L. și M.).

De asemenea, a mai solicitat desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei casate 802/2019 și, eventual, a sentinței casate nr. 212/2019 (pe petitul principal), cu consecința întoarcerii executării silite în conformitate cu art. 723 și următoarele C. proc. civ. cu cheltuieli de judecată prilejuite de prezenta cale de atac, constând în onorariu avocațial.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că natura prezentului litigiu este pur civilă, întrucât pretențiile deduse judecății au ca izvor fapta ilicită săvârșită de asiguratul R., iar nu contractul de asigurare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că instanța competentă material procesual se determină în funcție de obiectul și natura litigiului, conform deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În acest context, a susținut că decizia în interesul legii anterior menționată are forță juridică superioară față de hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Caraș-Severin, prin care a fost delimitată competența secțiilor civile ale aceluiași tribunal.

În plus, recurenta-pârâtă a arătat că este irelevantă calitatea de profesionist a uneia dintre părți la stabilirea instanței competente.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este nemotivată în fapt și în drept.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la Legea nr. 132/2017 și nici la Norma ASF nr. 20/2017, deși aceste acte normative erau aplicabile în cauză prin raportare la momentul producerii riscului asigurat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a schimbat sentința primei instanței, în sensul acordării de daune morale și nepoților defuncților, fără însă a motiva în fapt această soluție.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a menționat doar că între nepoți și bunici există relații de afecțiune, astfel încât se impune acordarea daunelor morale de 5.000 euro pentru fiecare nepot al defuncților.

În acest context, recurenta-pârâtă a învederat că decizia atacată nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. proc. civ. și cele din materie succesorală.

În concret, a arătat că nepoții defuncților nu se aflau în întreținerea acestora din urmă și, totodată, erau excluși de la moștenire de descendenții de grad mai apropiat cu defuncții.

Ca atare, recurenta-pârâtă a subliniat că nepoții defuncților nu puteau obține daune morale în temeiul art. 1391 alin. (2) C. proc. civ.

În final, autoarea recursului a conchis că instanța de apel nu a avut în vedere practica judiciară depusă la dosar când a stabilit cuantumul daunelor morale acordate nepoților defuncților.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 13-15 ianuarie 2020, fără ca aceștia să depună întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 2 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 23 martie 2021, ora 11, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților, recurenta-pârâtă fiind citată cu mențiunea de a indica moștenitorii intimatei-reclamante O..

La termenul de judecată din 23 martie 2021, instanța a dispus emiterea unei adrese către reprezentantul intimaților-reclamanți pentru a face demersuri în vederea indicării moștenitorilor defunctei O. și a depune la dosar dovada acestor demersuri, sens în care a dispus amânarea cauzei la 18 mai 2021, dată la care Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării recursului declarat de recurenta-pârâtă P. S.A. împotriva deciziei nr. 802/A din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, până la introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei O..

La 22 iulie 2021, recurenta-pârâtă a formulat o cerere de reluare a judecății, arătând că, în baza adresei emise de Consiliul Local Slatina Timiș a identificat moștenitorii legali ai defunctei, sens în care a solicitat repunerea pe rol a cauzei și introducerea moștenitorilor defunctei O..

La 20 septembrie 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar un set de înscrisuri, reprezentând copii din dosarul de executare nr. 240/2019 al B.E.J. S. și S. în dovedirea petitului din recurs privind desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei recurate și a sentinței instanței de fond, cu consecința întoarcerii executării silite.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În calea extraordinară de atac, autoarea recursului a formulat, în ordinea redată, critici de nelegalitate atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cât și din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În concret, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, deși a invocat excepția necompetenței materiale funcționale atât în prima instanță, cât și în apel, hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe (a unei instanțe civile).

În acest sens, a arătat că natura litigiului este pur civilă, întrucât pretențiile deduse judecății au ca izvor fapta ilicită săvârșită de asiguratul său, și nu contractul de asigurare, în opinia sa fiind irelevantă calitatea de profesionist a uneia dintre părți în stabilirea instaței competente.

Totodată, a mai învederat că instanța competentă material procesual se determină în funcție de obiectul și natura litigiului, conform Deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Procedând la analiza acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că, în contradicție cu susținerile recurentei, potrivit cărora natura prezentului litigiu este pur civilă, întrucât pretențiile deduse judecății au ca izvor fapta ilicită săvârșită de asiguratul său, iar nu contractul de asigurare, Înalta Curte reține că fundamentul răspunderii civile a asigurătorului RCA îl constituie contractul de asigurare, pe care asigurătorul l-a încheiat cu persoana vinovată de producerea riscului asigurat, acesta fiind încheiat în efectuarea activității economice pe care o desfășoară, în realizarea obiectului de activitate pentru care s-a constituit societatea de asigurare.

În privința competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se reține că, în perioada soluționării litigiului, erau incidente dispozițiile Deciziei RIL nr. 18/2016, prin care Completul competent sa judece recursul în interesul legii a statuat că aceasta se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare.

Însă, cu referire expresă la materia asigurărilor, printr-o altă decizie pronunțată în recurs în interesul legii (13/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1309 din 30 decembrie 2020), completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat în privința competenței specializate a tribunalelor/secțiilor/completelor că aceasta vizează, în acord cu dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările cu valoare de principiu din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, materia asigurărilor.

Prin aceeași decizie s-a stabilit că această competență este atrasă de însăși natura și obiectul litigiilor care intră sub incidența respectivei materii a asigurărilor și că instanțele judecătorești sunt chemate să aplice unitar dispozițiile legale din materia asigurărilor, analiză care necesită valorificarea specializării judecătorului după natura și obiectul cauzelor, întocmai cum se prevede în cazul litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit prin decizia nr. 13/2020 că, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate.

Având în vedere că, în speță, obiectul cauzei și natura juridică a litigiului dedus judecății este unul în materia asigurărilor, care se circumscrie ipotezei dezlegate prin decizia mai sus-amintită, ce impune specializarea completului de judecată, prin urmare, și în calea de atac, competența de soluționare revine tot instanței specializate în litigii cu profesioniști.

Așa fiind, Înalta Curte nu va putea reține critica recurentei subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Luând în analiză următoarele critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care autoarea recursului a susținut că decizia atacată este nemotivată în fapt și în drept prin aceea că instanța de apel nu a făcut nicio referire la Legea nr. 132/2017 și nici la Norma ASF nr. 20/2017, deși aceste acte normative erau aplicabile în cauză prin raportare la momentul producerii riscului asigurat, dar și că a acordat daune morale și nepoților defuncților, fără a motiva în fapt această soluție, Înalta Curte reține că, prin apelurile formulate, atât pârâta, cât și reclamanții au criticat evaluarea daunelor morale, pârâta solicitând reducerea lor, în timp ce reclamanții au solicitat majorarea acestora, respectiv acordarea daunelor morale și reclamanților cărora li s-a respins demersul judiciar.

Înalta Curte notează că, deși, în apel, pârata a solicitat diminuarea daunelor morale făcând trimitere la Norma ASF 20/2017, Legea 132/2017 și practica judiciară în materie, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor.

Așadar, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probatoriu, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de către cel prejudiciat, să aprecieze suma globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. În vederea stabilirii cuantumului daunelor morale, instanța poate folosi criterii cum ar fi cele legate de consecințele negative suferite pe plan moral, importanța valorilor lezate, intensitatea vătămărilor aduse sau măsura în care a fost afectată situația familială și socială.

Așadar, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.

În vederea realizării acestor deziderate, instanța trebuie să realizeze o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, pentru a se ajunge la stabilirea unor daune morale care să fie rezonabile, iar cuantificarea acestora să fie una justă și echitabilă, care să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs persoanelor care le solicită, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit și nici să nu fie unele derizorii care să nu justifice o reparare echitabilă a pagubei produse.

Așadar, având în vedere că, în prezent, în aplicarea art. 41 din Convenția europeană, instanțele statuează în echitate atunci când trebuie să cuantifice daunele morale acordate cu titlu de reparație personală nepatrimonială, în mod corect instanța de apel a statuat că, în lipsa unor criterii legale de acordare a daunelor morale, instanța trebuie să stabilească un just echilibru între aceste suferințe și obligația pe care o instituie în sarcina asigurătorului.

Prin urmare, având în vedere că, din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă care au fost argumentele ce au stat la baza pronunțării soluției din dispozitiv, Înalta Curte nu poate constata aplicarea unor prevederi legale care să nu fi fost incidente cauzei ori eronate și nici inexistența motivelor care au determinat stabilirea cuantumului daunelor acordate. Așa fiind, nu va primi critica recurentei sub aspectul nemotivării în drept.

De altfel, instanța de fond a stabilit care sunt normele de drept material incidente cauzei, făcând trimitere expresă la prevederile art. 13 alin. (1) și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 și la dispozițiile art. 26 din Norma ASF nr. 20/2017. Cum, prin apel, nu a fost criticată încadrarea în drept realizată de prima instanță, în decizia recurată nu se impunea o reevaluare a cadrului normativ incident, astfel că hotărârea atacată răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de stadiul procesual respectiv.

Cât privește pretinsa nemotivare în fapt a soluției cu privire la acordarea daunelor morale reclamanților D., E., J., K., L. și M., în calitate de nepoți ai victimelor, Înalta Curte reține că, prin apelul propriu, reclamanții au solicitat nu numai majorarea daunelor morale, ci și acordarea acestor daune inclusiv reclamanților (nepoți ai victimelor) cărora li s-a respins demersul judiciar.

În acest sens, instanța a constatat că, în privința nepoților victimelor, acțiunea a fost respinsă, reținându-se pe de o parte că acești reclamanți nu se aflau în întreținerea defuncților și, pe de altă parte, că nu s-a făcut dovada prin probele de la dosar a relației afective și a suferinței de mare intensitate care să justifice acordarea despăgubirilor morale proprii.

Fiind criticat acest aspect, instanța de apel a procedat la analiza și soluționarea respectivei critici, arătând motivele pentru care a admis cererea/apelul reclamanților.

Prin urmare, instanța de control judiciar reține că motivarea instanței de apel îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât aceasta a expus într-o manieră clară, logică și necontradictorie argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Așa fiind, afirmațiile recurentei-pârâte ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Procedând în continuare la analiza criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a susținut, în esență, că nepoții defuncților nu puteau obține daune morale în temeiul art. 1391 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul de lege pretins a fi fost nesocotit de instanța de apel instituie în mod explicit dreptul la despăgubire al tuturor descendenților, fără deosebire, prin urmare, inclusiv în favoarea nepoților.

În altă ordine de idei, vocația succesorală a reclamanților nepoți, precum și împrejurarea că aceștia nu se aflau în întreținerea defuncților nu au nicio relevanță în privința daunelor morale acordate acestora, de vreme ce art. 1391 (având ca denumire marginală "repararea prejudiciului nepatrimonial") din C. civ. (2009) reglementează exclusiv repararea acestui tip de prejudiciu (nepatrimonial/moral), și nu pe cel material.

Nu în ultimul rând, față de susținerea recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere practica judiciară depusă, instanța de recurs reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în același sens putând fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că, în cauză, nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă P. S.A. împotriva deciziei nr. 802/A din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă P. S.A. împotriva deciziei nr. 802/A din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2021.