ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 281/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 15 martie 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Judecătoriei Reșița, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Organizația Județeană a B. Caraș – Severin, anularea Hotărârii nr. 518 din data de 1 martie 2021 de excludere a sa din B. și suspendarea acesteia până la soluționarea definitivă a contestației. Pârâta Organizația Județeană a B. Caraș – Severin a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Reșița, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Hotărârea Judecătoriei Reșița Prin sentința civilă nr. 1366 din data de 22 septembrie 2021, Judecătoria Reșița a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș – Severin.

Hotărârea Tribunalului Caraș - Severin Prin sentința civilă nr. 77 din data de 31 ianuarie 2022, Tribunalul Caraș – Severin a admis excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă, prin întâmpinare, și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Organizația Județeană a B. Caraș – Severin, având ca obiect constatare nulitate act juridic, ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 14/2003.

Hotărârea Curții de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 192 din data de 23 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția I Civilă a respins apelul declarat de către apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 77 A din data de 31 ianuarie 2022 pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin, în contradictoriu cu Organizația Județeană a B. Caraș – Severin.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. Acesta arată că Legea nr. 14/2003 nu prevede obligativitatea unei proceduri prealabile sesizării instanței de judecată, astfel că, în mod greșit, s-a reținut nerespectarea dispozițiilor art. 193 alin. (1) din C. proc. civ. Recurentul - reclamant solicită instanței admiterea recursului și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate În termen procedural, intimata - pârâtă Organizația Județeană a B. Caraș – Severin a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în primul rând, anularea recursului, ca nemotivat, și, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind temeinică și legală. De asemenea, a solicitat obligarea recurentului – reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de calea de atac a recursului. Prin rezoluția din data de 3 noiembrie 2022, Completul nr. 8, învestit cu soluționarea recursului, a stabilit termen de judecată la data de 16 februarie 2023, cu citarea părților, în ședință publică. La acest termen de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate asupra excepției de inadmisibilitate a recursului, invocate din oficiu, în baza dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., coroborate cu cele art. 21 alin. (2) și (4) din Legea nr. 14/2003 și cu statuările Curții Constituționale din cuprinsul deciziei nr. 530/2013. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepției de inadmisibilitate, invocate din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recurentul - reclamant a supus controlului judiciar Hotărârea nr. 518 din data de 1 martie 2021 de excludere a sa din B., demersul juridic fiind întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 14/2003. Actul normativ, invocat ca temei de drept, prevede, la art. 16 alin. (3), că dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicției interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului. Legiuitorul nu a reglementat și o procedură judiciară de cenzurare a acestor acte. Acest text de lege a fost supus controlului de constituționalitate iar Curtea Constituțională, prin decizia nr. 530 din data de 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 13 ianuarie 2014, l-a declarat neconstituțional, apreciind că aduce atingere înseși substanței dreptului de acces la instanță și se află într-un raport evident antinomic cu dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Înalta Curte reține că, urmare a deciziei de neconstituționalitate menționată anterior și față de lipsa unei proceduri speciale, pentru rațiuni de analogie, toate litigiile care vizează dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid politic, revin spre soluționare instanțelor judecătorești de drept comun în materia partidelor politice. Aceasta întrucât Legea nr. 14/2003 reglementează, în materia constituirii partidelor politice, o procedură care implică instanțele de judecată și stabilește, în mod clar, că, sub aspect material, instanțele de drept comun, sunt tribunalul, în primă instanță, și curtea de apel, în calea de atac a apelului. Astfel, legiuitorul a stabilit, la art. 21 din Legea nr. 14/2003, atât instanțele de drept comun în materia partidelor politice cât și regimul juridic al căilor de atac, care implică exclusiv instanțele de fond, ale căror hotărâri nu sunt supuse examinării pe calea recursului. Doar sub aspect teritorial, se aplică regulile de drept comun, respectiv cele instituite de art. 95 pct. 1 și art. 107 din C. proc. civ., instanțele competente fiind cele în a căror rază teritorială domiciliază/își au sediul părțile. În cauza pendinte, asupra raportului juridic dedus judecății, s-au pronunțat Tribunalul Caraș – Severin, prin sentința civilă nr. 77 din data de 31 ianuarie 2022, ca instanță de fond și Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 192 din data de 23 iunie 2022, ca instanță de apel. Or, în considerarea dispozițiilor legale menționate anterior, Înalta Curte reține că decizia instanței de apel este definitivă, nefiind susceptibilă de recurs. Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Rezultă, așadar, că hotărârile definitive, pronunțate de instanțele de apel, nu sunt supuse recursului, o astfel de cale extraordinară de atac fiind inadmisibilă. Înalta Curte reține că nu prezintă nicio relevanță mențiunea din dispozitivul deciziei nr. 192 din data de 23 iunie 2022 a Curții de Apel Timișoara, potrivit cu care hotărârea poate fi atacată cu recurs. Dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează principiul legalității căilor de atac, prevăd că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Persoana interesată are obligația de a sesiza jurisdicția competentă și de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății, implicit și a căilor de atac. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Dispozițiile instituite de legea fundamentală trebuie înțelese în sensul că liberul acces la justiție nu impune și accesul la toate căile de atac prevăzute pentru diferite cauze, dacă pentru anumite tipuri de litigii, legea nu le prevede, iar pentru altele, da, ceea ce reprezintă o expresie a principiului legalității căilor de atac. De altfel, aceasta este și viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei, dar și în alte cauze, în care a evidențiat faptul că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu prevede obligativitatea instituirii unui dublu grad de jurisdicție. Art. 6 din Convenție nu limitează dreptul statelor de a exclude de la posibilitatea de recurs acele anumite litigii, întrucât această limitare are ca obiect buna administrare a justiției și evitarea aglomerării instanțelor de recurs. În consecință, în raport de conținutul dispozițiilor legale menționate anterior, se constată că recursul declarat de recurentul reclamant este inadmisibil. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 192 din data de 23 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. În lipsa dovezii de plată a cheltuielilor de judecată, obligație impusă de dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., instanța va respinge și cererea intimatei Organizația Județeană a B. Caraș – Severin, cu privire la obligarea recurentului la achitarea acestora.