ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 433/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. x/2018 la data de 19.06.2018, reclamantul Municipiul Reșița prin Primar a solicitat obligarea pârâților A. și B., în solidar, să achite suma de 505.694,44 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului local, așa cum a fost stabilit ca urmare a Deciziei nr. 21 din 30 iunie 2016, emisă de Curtea de Conturi a României - Camerade Conturi Caraș-Severin.

În drept, a invocat dispozițiile art. 30, art. 95 și art. 148, art. 422 alin. (2) C. proc. civ. art. 1357 și art. 1370 C. civ. Legea nr. 53/2003 -Codul muncii, republicată; Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi; Hotărârea nr. 155/2014 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități; art. 36 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare; art. 6 alin. (2) și (3), art. 27 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 71/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de administrare a domeniului public și privat de interes local; art. 24 alin. (3) din H.G. nr. 955/2004 pentru aprobarea reglementărilor-cadru de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 71/2002.

Prin încheierea civilă nr. 75/28.06.2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a completului x din cadrul secției a II-a civilă a Tribunalului Caraș-Severin, complet specializat în soluționarea cauzei de contencios administrativ și fiscal și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii în favoarea secției I civilă.

Prin sentința civilă nr. 93/31.01.2019 Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material invocată de către pârâți și a fost respinsă ca prescrisă acțiunea civilă formulată de către reclamantul Municipiul Reșița împotriva pârâților A. și B..

Prin decizia civilă nr. 128/05.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul formulat de către apelantul Municipiul Reșița prin primar împotriva sentinței civile nr. 93/31.01.2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018 de către Tribunalul Caraș-Severin, anulată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului-Caraș-Severin.

Prin sentința civilă nr. 1578/07.11.2019, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2018, s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantul Municipiul Reșița prin Primar împotriva pârâților A. și B..

Prin decizia civilă nr. 169 din 28 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantul Municipiul Reșița împotriva sentinței civile nr. 1578/07.11.2019 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin și a fost obligat reclamantul la plata către intimatul pârât A. a cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 2000 de RON.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs reclamantul Municipiul Reșița prin primar, criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-au formulat, în esență, următoarele critici:

Deși instanța de apel a reținut fără echivoc faptul că la momentul inițierii procedurii de concesionare și încheierii contractului de concesiune nr. x/17.10.2011 existau un număr de doar 424 locuri publice de parcare cu plată, stabilește în mod eronat și contradictoriu faptul că "nu se poate reține că pârâții, unii dintre semnatarii contractului de concesiune, au majorat în mod artificial numărul locurilor de parcare ce au făcut obiectul concesiunii, astfel încât prin fapta acestora să se creeze un prejudiciu bugetului local;

Consideră că fapta ilicită este dovedită: prin încheierea contractului de concesiune s-a procedat la predarea către cesionar, în vederea exploatării, a numărului total de 2200 locuri de parcări publice cu plată, neexistând o inventariere a acestora sau schițe de identificare, astfel că numărul total al locurilor de parcare era inexistent, intenția părților fiind de a se ajunge abia în viitor la exploatarea și administrarea a 2200 locuri de parcare;

Existența prejudiciului este dovedită prin obligarea reclamantului de către instanțele de judecată, în litigii anterioare, la plata despăgubirilor către concesionar;

Raportul de cauzalitate precum și vinovăția sunt dovedite;

În ceea ce privește prejudiciul pretins cu referire la contractul nr. x/10.10.2011, arată că situația conflictuală dintre părțile contractante s-a ivit ca urmare a modului de încheiere a contractului, însă instanța de apel a reținut în mod contradictoriu că aceasta nu are nicio legătură cu activitatea pârâților.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal excepția nulității recursului formulat de către recurentul - reclamant Municipiul Reșița prin Primar, pentru lipsa motivelor concrete de nelegalitate pe care se întemeiază. Pe fondul cauzei, dacă instanța va trece peste excepția invocată anterior, a solicitat respingerea recursului formulat de către apelantul Municipiul Reșița prin Primar, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei civile nr. 169/28.10.2020, pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul - reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 octombrie 2021, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Municipiul Reșița prin Primar, împotriva deciziei nr. 169 din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2018 și a fixat termen de judecată la data de 1 martie 2022, ora 9

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

- Este lipsită de fundament susținerea recurentului conform căreia decizia atacată s-ar întemeia pe motive contradictorii (cu incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) întrucât pe de o parte, recunoaște că la momentul încheierii contractului de concesiune nr. x/17.10.2011 exista fizic doar un număr de 424 locuri de parcare publică cu plată, iar pe de altă parte, constată că pârâții - unii dintre semnatarii contractului de concesiune - nu s-ar face vinovați de majorarea, în mod artificial, a numărului unor astfel de locuri de parcare (la 2.200), ceea ce a pus în imposibilitate pe concedent (reclamantul) să-și execute obligațiile contractuale asumate, pentru ca în continuare acesta să fie obligat la plata de despăgubiri către concesionar (în baza unor hotărâri judecătorești care au finalizat litigii anterioare ale părților).

Contrar susținerii recurentului, instanța de apel nu își întemeiază soluția pe argumente contradictorii, ci doar circumscrie situația de fapt rezultată din probele administrate instituției răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie - care a constituit fundamentul acțiunii reclamantului - arătând de ce, raportat la elementele de fapt ale pricinii, nu sunt întrunite, în persoana pârâților, condițiile angajării răspunderii acestora.

În acest sens, instanța de apel a constatat că încheierea contractului de concesiune menționat - a cărui neexecutare, urmată de plata de despăgubiri către concesionar, a fost pusă în sarcina pârâților - s-a realizat fără a putea fi identificată vreo conduită culpabilă a pârâților, din poziția acestora de director executiv, respectiv, inspector al compartimentului financiar contabil.

Astfel, s-a reținut că perfectarea contractului a fost precedată de adoptarea HCL nr. 461/15.12.2009, prin care Consiliul local al municipiului Reșița a aprobat: studiul de oportunitate pentru concesionarea, prin licitație publică, a activității de administrare a parcărilor publice cu plată din Municipiul Reșița; regulamentul de funcționare a activității de administrare a parcărilor publice cu plată din Municipiul Reșița; caietul de sarcini pentru concesionarea, prin licitație publică, a activității de administrare a parcărilor publice cu plată din Municipiul Reșița. A fost, totodată, însușit studiul pentru administrarea parcărilor și organizarea activității de ridicare a autovehiculelor staționate ilegal pe domeniul public al municipiului.

Numărul de 2.200 locuri de parcare cu plată, care să fie puse la dispoziția concesionarului - în contextul în care la momentul încheierii contractului existau fizic doar 424 - a fost preluat din studiul de oportunitate întocmit (care viza o optimizare a veniturilor încasate la bugetul local, prin valorificarea și a altor spații, care ar fi putut fi folosite cu această destinație), precum și din caietul de sarcini întocmit.

Așadar, nu a putut fi identificată o conduită culpabilă a pârâților în legătură cu obiectul contractului de concesiune - respectiv, cu obligația asumată de către concedentul Consiliul local Reșița, dovedită ulterior imposibil de executat - de vreme ce nu acestora le-a incumbat sarcina stabilirii numărului de locuri de parcare (majorat în mod artificial, cum a susținut reclamantul), ci determinarea acestui obiect al obligației s-a realizat pe baza studiilor, care au fost preluate în caietul de sarcini, fiind ca atare valorificate în cadrul licitației și aprobate implicit prin HCL nr. 461/2009.

De asemenea, pe acest aspect, al imposibilității stabilirii vreunei culpe în sarcina intimaților-pârâți, instanța de apel a valorificat în mod corect și efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, dedus din cele statuate prin decizia civilă nr. 429/3.07.2014 a Curții de Apel Timișoara (în litigiul dintre părțile contractului de concesiune), în considerentele căreia s-a reținut că încheierea contractului cu intenția "de a se ajunge la exploatarea și administrarea unui număr de 2.200 locuri de parcare ar fi generat atât veniturile bugetare estimate, ca temei al oportunității concesiunii, cât și beneficiile estimate de concesionară" și că obligația de punere la dispoziția concesionarului a unui număr de 2.200 locuri de parcare reprezintă o "prevedere contractuală stabilită în favoarea concedentului deoarece contractul de concesiune s-a încheiat în principal în considerarea interesului public, acela de a aduce bugetului local un anumit venit minim".

În ce privește imposibilitatea executării obligației, așa cum rezultă din considerentele aceleiași decizii, ea s-a datorat unui eveniment ulterior, dat de solicitarea Prefectului județului Caraș-Severin, de anulare a actelor administrative ale autorității locale - respectiv, HCL nr. 424/15.12.2011 privind modificarea și completarea Anexei nr. 2 din HCL nr. 461/15.12.2009 - anulare dispusă conform sentinței civile nr. 1912/10.12.2012 a Tribunalului Caraș-Severin.

Așadar, toate aceste elemente ale pricinii, valorificate deopotrivă din punct de vedere al situației factuale, cât și din perspectiva modalității în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat anterior în litigiul referitor la executarea contractului de concesiune, au condus în mod corect instanța de apel la concluzia că în sarcina pârâților nu poate fi identificată vreo conduită culpabilă în legătură cu încheierea contractului, pentru ca apoi să se pretindă obligarea la despăgubiri pentru imposibilitatea aducerii lui la îndeplinire.

Pe de o parte, întrucât, așa cum s-a arătat, perfectarea contractului s-a realizat pe baza unor documente (studii de oportunitate, caiet de sarcini) aprobate prin Hotărâre a Consiliului local, iar pe de altă parte, întrucât lipsirea de efecte a actului administrativ al autorității publice locale care a făcut posibilă operațiunea de concesionare s-a realizat urmare a controlului de legalitate exercitat de Prefect.

Ca atare, statuarea instanței nu este inconsecventă sau contradictorie, ci, dimpotrivă, stabilește în mod corect că nu poate fi reținută în sarcina pârâților vreo faptă ilicită prin care să fi cauzat un prejudiciu bugetului local ca urmare a încheierii contractului de concesiune nr. x.

- Critica referitoare la aplicarea eronată a normelor de drept material (cu incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) este, de asemenea, una lipsită de fundament.

Pe acest aspect, făcând trimitere la dispozițiile art. 1.357 C. civ., recurentul-reclamant reia argumentele referitoare la existența unei fapte ilicite, dedusă din încheierea aceluiași contract de concesiune, nr. x/17.10.2011.

Statuându-se deja, potrivit considerentelor arătate anterior, asupra caracterului nefondat al acestor susțineri, analiza celorlalte aspecte, privind existența prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției pârâților devine lipsită de pertinență întrucât în absența ilicității conduitei pârâților nu se poate declanșa mecanismul răspunderii delictuale.

- Susținerea recurentului-reclamant cu privire la crearea unui prejudiciu și prin încheierea celuilalt contract de concesiune, nr. x/10.10.2011 (referitor la concesionarea activităților de blocare a autovehiculelor staționate neregulamentar) se circumscrie unei critici care, în opinia acestuia, relevă caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel pe aspectul menționat.

Astfel, recurentul pretinde că, deși instanța de apel reține că după încheierea contractului de concesiune între părți au apărut divergențe legate de executarea acestuia, în același timp, în mod contradictoriu, afirmă că "despăgubirile la care au fost obligate autoritățile publice locale au fost determinate de nerespectarea de către concedent a clauzelor contractului de concesiune, fără nicio legătură cu activitatea pârâților".

Critica este nefondată.

Instanța de apel a reținut în mod corect că reclamantul a pretins despăgubiri în legătură cu acest contract întrucât, din cauza neînțelegerilor dintre părți și urmare a demersurilor judiciare promovate de concesionar, instanțele l-au obligat la plata daunelor și a cheltuielilor de judecată (conform hotărârilor indicate, respectiv, decizia civilă nr. 167/12.03.2014 a Curții de Apel Timișoara și sentința civilă nr. 35/23.01.2015 a Tribunalului Caraș-Severin).

Raportându-se la dezlegările jurisdicționale date prin respectivele hotărâri judecătorești, instanța de apel a stabilit că despăgubirile la plata cărora au fost obligate autoritățile publice locale, determinate de nerespectarea de către concedent a clauzelor concesiunii, n-au nicio legătură cu activitatea pârâților.

Statuarea instanței este corectă.

Astfel, prin decizia civilă nr. 167/12.03.2014 a Curții de Apel Timișoara s-a stabilit neîndeplinirea, de către pârâții Municipiul Reșița și Consiliul local Reșița, a obligațiilor de rezultat asumate la încheierea contractului de concesiune nr. x/2011, constând în neîncheierea, de către aceștia, a protocoalelor de colaborare cu Poliția municipiului Reșița-Serviciul rutier și Poliția locală, prin care să se stabilească modul concret de colaborare a acestor din urmă instituții cu societatea concesionară, precum și faptul că aceiași pârâți nu au procedat la transmiterea către concesionar a dispozițiilor primarului, prin care vehiculele se declarau abandonate sau, după caz, fără stăpân, în vederea ridicării lor.

Ca atare, pentru refuzul îndeplinirii unor astfel de obligații contractuale, fără legătură cu atribuțiile ori sarcinile pârâților din prezenta cauză, s-a stabilit ca sunt îndreptățite pretențiile societății concesionare constând în despăgubiri pentru prejudiciul reprezentat de profitul net de care aceasta a fost lipsită (aferent perioadei 3.11.2011-24.05.2012).

La fel, prin cealaltă hotărâre (sentința civilă nr. 35/23.01.2015 a Tribunalului Caraș-Severin) s-a reținut neîndeplinirea acelorași obligații și astfel, cauzarea aceluiași gen de prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat de către concesionară, pe o perioadă ulterioară (respectiv, 1.06.2012-1.08.2014), fiind vorba așadar, de lipsa aceluiași raport de cauzalitate între fapta prejudiciabilă și conduita imputată intimaților-pârâți din prezenta cauză.

În realitate, susținând contrarietatea considerentelor deciziei atacate, recurentul este cel care pornește, în mod confuz și contradictoriu, de la o premisă eronată, identificând fapta ilicită a pârâților în modalitatea de încheiere a contractului de concesiune (fără să indice punctual atribuțiile pârâților care ar fi generat consecințele păgubitoare), pentru ca apoi să tragă concluzia, la fel de greșită, că situația conflictuală între părțile contractante s-ar fi datorat pârâților, iar nu neîndeplinirii obligațiilor asumate de către recurent, în calitate de parte în contractul de concesiune (conform dezlegărilor jurisdicționale anterioare).

Așa cum corect a reținut instanța de apel, reclamantul nu a indicat, în concret, în ce fel și în temeiul căror atribuții exercitate incorect, participarea pârâților la semnarea contractului ar fi condus la prejudicierea bugetului local.

Pentru considerentele arătate, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

În temeiul dispoz. art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât A., în cuantum de 4.000 RON (onorariu de avocat), corespunzătoare fazei procesuale a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Reșița prin Primar, împotriva deciziei nr. 169 din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe reclamantul Municipiul Reșița prin primar la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2022.