ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 967/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reșița, solicitând instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.238.366,83 RON, reprezentând contravaloarea folosinței spațiului și a facilităților pentru perioada 30.08.2014-28.11.2018 și a sumei de 64.198,41 euro, reprezentând penalități de întârziere, conform anexei atașate. Ulterior, reclamanta A. a formulat cerere modificatoare prin care a arătat că înțelege să lărgească cadrul procesual pasiv prin chemarea în judecată și a Direcției de Asistență Socială, prin reprezentant legal.

Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin: Prin sentința civilă nr. 79 din 28 ianuarie 2020 a Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanta A. împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului Reșița și Direcția de Asistență Socială și în consecință: Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 1.001.756,83 RON și dobânda legală la această sumă calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 10 iunie 2019. Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara: Prin decizia nr. 31 din 8 martie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis cererile de apel formulate de reclamanta S.C. A. și de pârâtele Consiliul Local al Municipiului Reșița și Direcția de Asistență Socială Reșița împotriva sentinței civile nr. 79 din 28 ianuarie 2020 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului Reșița și Direcția de Asistență Socială Reșița. A obligat pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 780.623,22 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei aprilie 2016 - 31.11.2018 precum și a utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018, pentru imobilul situat în Reșița, str. x, jud. Caraș-Severin, la care a adăugat dobânda legală începând cu data de 25 aprilie 2019. A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate. Prin cererea înregistrată la 24 februarie 2023 pe rolul Curții de Apel Timișoara, apelanta-reclamantă B. S.A. (denumită anterior S.C. A.) a solicitat îndreptarea erorii materiale și lămurirea deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021, în ceea ce privește cuantumul bănesc al utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018, la plata căruia au fost obligate pârâtele prin dispozitivul hotărârii.

Încheierea de îndreptare a erorii materiale: Prin încheierea din 27 aprilie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. A admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 a Curții de Apel Timișoara, formulată de reclamanta B. S.A. (denumire anterioară S.C. A.). A lămurit dispozitivul deciziei anterior menționate, în sensul că prin sintagma "Obligă pârâții la plata sumei de 780.623,22 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei aprilie 2016 - 31.11.2018 precum și a utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018", Curtea a avut în vedere obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință în cuantum de 780.623 RON, aferente perioadei aprilie 2016 - 31.11.2018 și la plata utilităților în cuantum de 303.915,45 RON pentru perioada 30.08.2014 - 28.11.2018.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva încheierii din 27 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reșița și de pârâta Direcția de Asistență Socială Reșița au declarat. a) Recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reșița: Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că reclamanta a solicitat ca instanța de judecată să se pronunțe asupra pretențiilor privitoare la plata de utilități aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018, aceasta fiind o veritabilă cerere de completare a hotărârii, conform prevederilor art. 444 C. proc. civ., sens în care cererea era tardivă, reclamanta fiind decăzută din termenul prevăzut pentru formularea unei astfel de solicitări. Instanța de judecată, cu interpretarea greșită a normelor de drept material, a considerat cererea reclamantei ca fiind o cerere de lămurire a dispozitivului. Prin cererea de lămurire se poate lămuri întinderea dispozitivului, dar nu în sensul adăugării de sume la obligația de plată stabilită definitiv prin decizia nr. 31 din 8 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Adăugarea de sume poate face obiectul cererii de completare, supusă termenului de exercitare de 15 zile de la pronunțare, termen cu mult depășit în cauză. Este inacceptabil ca prin cererea de lămurire să se adauge sume la obligația de plată, după cum precizează prin lămurire instanța: "lămurește dispozitivul în sensul ca prin sintagma "obliga pârâții, ia plata sumei de 780.632,22 iei reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioade aprilie 2016-31.11.2018 precum și a utilităților aferente perioadei 30.08.2014-28.11.2018" curtea a avut în vedere obligarea paraților la plata contravalorii lipsei de folosința în cuantum de 780.623 RON … și la plata utilităților în cuntum de 303.915.RON". Recurentul-pârât apreciază că lămurirea dispozitivului este, în fapt, o veritabilă completare a dispozitivului, completare supusa termenului de decădere prevăzut de art. 444 C. proc. civ. Dispozitivul deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 nu prevede plata separată a utilităților, iar din conținutul deciziei rezultă cu claritate faptul că suma de 780.623.22 RON cuprinde contravaloarea chiriei și a utilităților în totalitate/cumulat. Obligarea sa la plata de noi sume de bani și implicit penalități, după doi ani de la rămânerea definitivă a deciziei civile în cauză, ar fi complet în afara normelor de procedura civilă. În situația în care reclamanta ar fi fost nemulțumită de conținutul deciziei, avea posibilitatea legală de a formula recurs împotriva acesteia, în termenul prevăzut de procedura civilă. De altfel, reclamanta reia susținerile din fond și din apel, privitoare la recunoașterea utilităților de către pârâtă, conform unor drafturi a unei tranzacții, tranzacție care nu a mai fost niciodată încheiată între părți, susțineri care fac obiectul fondului cauzei, eventual a căilor de atac, dar nicidecum a unei cereri de îndreptare eroare materială sau de lămurire dispozitiv. Concluzionând, solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, în rejudecare, respingerea cererii de îndreptare eroare materială și de lămurire dispozitiv formulată de reclamantă. b) Recursul declarat de pârâta Direcția de Asistență Socială Reșița a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. În primă instanță, prin cererea modificatoare a acțiunii, reclamanta a formulat două petite de cerere: - petitul I prin care a solicitat în principal, pe temei contractual, suma de 1.238.366,83 RON, privitoare la folosința și facilitățile aferente spațiului închiriat în baza unui contract de închiriere; - petitul II prin care a solicitat în subsidiar, pe temeiul răspunderii delictuale, suma de 1.238.366,83 RON reprezentând contravaloarea spațiului și a facilităților aferente pentru perioada 30.08.2014-30.11.2018, precum și a dobânzilor legale aferente. Așa cum se poate observa, reclamanta și-a întemeiat pretențiile bănești pe două temeiuri diferite, respectiv pe temei contractual și pe temeiul răspunderii delictuale, reprezentând astfel o contradicție vădită între cererile, pretențiile și temeiul de drept și motivele de fapt invocate. În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut temeiul răspunderii delictuale, iar în motivarea deciziei instanța de apel a reținut temeiul răspunderii contractuale. Or, instanța de apel, admițând acțiunea pe temei contractual, se impunea implicit și analizarea competenței materiale a instanței de judecată, în această situație, instanța competentă să soluționeze prezentul litigiu fiind instanța de contencios administrativ, în speță fiind aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, solicitarea unor sume de bani pe temei contractual presupune, pe de o parte, existența unui contract valabil încheiat între părțile contractante, iar pe de altă parte, indicarea în concret a clauzelor contractuale care să dovedească pretențiile reclamantei, a modului de executarea sau de neexecutare a contractului etc. De altfel, aceste aspecte, au fost invocate atât la instanța de fond, cât și în apel, solicitând instanțelor ca reclamanta să menționeze în concret temeiul de drept pe care înțelege să formuleze și să-și întemeieze acțiunea, putând fi astfel discutate și tranșate aspecte legate de cadrul procesual, respectiv competența materială a instanțelor, părțile din proces, prescripția dreptului material la acțiune, existența sau inexistența unui contract, modul de executare sau neexecutare a contractului, clauzele contractuale care au fost încălcate - în situația în care reclamanta își întemeiază acțiunea pe temeiul răspunderii delictuale, se impune analizarea unor aspecte privitoare la fapta ilicită, la existența prejudiciului, la existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și producerea prejudiciului etc. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, instanța de apel reține în mod corect faptul că a intervenit prescripția extinctivă: "față de aceste dispoziții legale (art. 2537 pct. 4 și art. 1521 alin. (1) C. civ.), constatând că pârâții au fost puși în întârziere pentru plata datoriei prin intermediul notificării mai sus amintite, comunicate la data de 10.04.2019, stabilindu-se un termen de plată de 15 zile de la comunicare, respectiv 25.04.2019, curtea reține că toate creanțele locative ale reclamantei cu o vechime mai mare de trei ani anterior datei de 25.04.2019 sunt supuse prescripției extinctive". Instanța a obligat totuși pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 780.623,22 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei cuprinse în intervalul aprilie 2016 - 31.11.2018, deși a apreciat că toate creanțele locative ale reclamantei cu o vechime mai mare de trei ani anterior datei de 25.04.2019 sunt supuse prescripției extinctive, fără a lua în considerare faptul că și pentru plata utilităților a intervenit prescripția extinctivă, apreciind că acestea trebuie achitate de la data de 30.08.2014 până la data de 28.11.2018. Pe de altă parte, în motivarea deciziei civile recurate, privitor la plata utilităților către reclamantă, Curtea de Apel Timișoara face referire la adresa pârâtei nr. x/21.04.2016, considerând-o ca o recunoaștere a pretențiilor reclamantei privitor la achitarea facilităților. Or, această adresă se referă la acordul exprimat pentru încheierea unui contract de tranzacție, urmând ca A. comunice pârâtei defalcat toate cheltuielile referitoare la energie electrică, gaz, apă etc, pe luni calendaristice. De altfel, chiar și prin acțiunea introductivă și prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, cu titlu de pretenții, o sumă totală de 1.238.366,83 RON referitoare la "folosința și facilitățile aferente", fără însă a preciza în concret ce reprezintă folosința și ce reprezintă facilitățile aferente, care este cuantumul sumei pentru folosință și care este cuantumul sumei pentru facilități, ce reprezintă și la ce se referă aceste facilități, dovezile pe care-și întemeiază solicitarea sumei respective, invocând doar o factură emisă tot de reclamantă (factura RTCO nr. x/28.11.2018 privind plata utilităților), fără a menționa care este cuantumul defalcat pe fiecare dintre utilități, perioada pentru care a fost calculată suma respectivă și fără a anexa dovezile care stau la baza achitării sumei, respectiv facturile emise de furnizorii de utilități. Or, o simplă adresă de corespondență și o factură emisă de reclamantă nu pot fi reținute ca o dovadă a pretențiilor acesteia în justificarea unor creanțe bănești privitoare la plata unor sume de bani reprezentând utilitățile, atâta timp cât nu sunt anexate dovezile concrete pe care se întemeiază astfel de pretenții bănești, respectiv, sume concrete și defalcate pentru fiecare dintre utilități, facturi emise de furnizorii de utilități, dovada achitării contravalorii utilităților de către reclamantă.

Apărările formulate în cauză: Recurenta-pârâtă Direcția de Asistență Socială Reșița a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reșița, comunicată, solicitând admiterea recursului. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reșița, comunicată, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta Direcția de Asistență Socială Reșița, invocând excepția tardivității și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenții au depus răspunsuri la întâmpinări, solicitând respingerea excepțiilor invocate și a apărărilor formulate de intimata-reclamantă.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (10 iunie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, în opinie majoritară, că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prealabil oricărei analize, în ceea ce privește excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea criticilor, invocată în cuprinsul întâmpinărilor depuse la dosar de intimata-reclamantă B. S.A., se reține că susținerile prezentate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reșița prin cererea de recurs formulată sunt susceptibile de fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar criticile formulate de pârâta Direcția de Asistență Socială Reșița pot fi examinate din perspectiva dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Dat fiind că în cuprinsul celor două cereri de recurs se regăsesc critici de natură a fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., se constată că nu se poate aplica sancțiunea prevăzută de art. 489 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va respinge excepțiile nulității recursurilor. Criticile de nelegalitate se vădesc însă a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta B. S.A. a solicitat îndreptarea erorii materiale și lămurirea deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 pronunțată de aceeași instanță, în ceea ce privește cuantumul bănesc al utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018, la plata căruia au fost obligate pârâtele prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv în cuprinsul căruia s-a consemnat: "Admite cererile de apel formulate de reclamanta apelantă S.C. A., precum și de apelantele pârâte Consiliul Local al Municipiului Reșița și Direcția de Asistență Socială Reșița împotriva sentinței civile nr. 79/28.01.2020 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, în consecință schimbă în parte sentința apelată, în sensul că admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului Reșița și Direcția de Asistență Socială Reșița. Obligă pârâții la plata către reclamantă a sumei de 780.623,22 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei aprilie 2016 - 31.11.2018 precum și a utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018, pentru imobilul situat în Reșița, str. x, jud. Caraș-Severin, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 25.04.2019. Menține în rest dispozițiile sentinței apelate." În motivarea cererii de îndreptare/lămurire, reclamanta a arătat că echivalentul bănesc al utilităților nu a fost indicat de Curtea de Apel Timișoara în dispozitivul deciziei nr. 31/2021 (unde s-a menționat doar obligația de plată a utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018), astfel încât reprezentanții pârâtelor obligate la plată au pretextat că, fiind instituție publică controlată de Curtea de Conturi, nu pot achita decât sumele indicate în cifre în dispozitiv. Mai mult, pârâtele neagă că ar avea de achitat contravaloarea utilităților pentru perioada 30.08.2014-28.11.2018, anume 303.915,45 RON (conform facturii x din 28.11.2018 ce constituie probatoriu în dosar - fila x, utilitățile fiind recunoscute drept datorate prin adresele regăsite la dosar). Prin încheierea din 27 aprilie 2023 (ce face obiect al analizei în prezenta cale de atac), Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și a admis cererea de lămurire a dispozitivului aceleiași decizii. A lămurit dispozitivul deciziei anterior menționate, în sensul că prin sintagma "Obligă pârâții la plata sumei de 780.623,22 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei aprilie 2016 - 31.11.2018 precum și a utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018", Curtea a avut în vedere obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință în cuantum de 780.623 RON, aferente perioadei aprilie 2016 - 31.11.2018 și la plata utilităților în cuantum de 303.915,45 RON pentru perioada 30.08.2014 - 28.11.2018. Prin recursul declarat împotriva încheierii din 27 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reșița formulează critici circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a arătat că, interpretând greșit normele de drept material, instanța a calificat cererea reclamantei ca fiind o cerere de lămurire a dispozitivului, fără a ține cont de faptul că, prin adăugarea unei sume la obligația de plată stabilită definitiv prin decizia nr. 31 din 8 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cererea formulată reclamantă este o veritabilă cerere de completare a hotărârii, conform prevederilor art. 444 C. proc. civ. Cu privire la aceste critici, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 444 C. proc. civ. reglementează instituția completării dispozitivului unei hotărâri în situația în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. Însă, pentru a fi incidente aceste dispoziții, este necesar, ca o condiție sine qua non, să existe omisiunea instanței în ceea ce privește nepronunțarea asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. În cauză, în considerentele deciziei instanța a reținut că: "În ceea ce privește cuantumul contravalorii folosinței și al utilităților aferente spațiului închiriat, curtea reține că, deși nu a operat tacita relocațiune a contractului de închiriere nr. x/30.08.2011, începând cu data de 30.08.2014 pârâții au continuat să folosească spațiul închiriat în baza unei noi convenții cu locatorul, nematerializate în scris, pe o durată nedeterminată, în acord cu dispozițiile art. 1781 C. civ., potrivit cărora contractul de locațiune se consideră încheiat îndată ce părțile au convenit asupra bunului și asupra prețului. Având în vedere, așa cum am arătat mai sus, raportările explicite ale pârâților, după data de 30.08.2014, la contractul nr. x/01/1930/30.08.2011, curtea constată că în mod corect prima instanță a stabilit cuantumul contravalorii folosinței spațiului aflat în proprietatea reclamantei și a utilităților aferente prin raportare la contractul de închiriere inițial, astfel încât, din acest punct de vedere, susținerile pârâților din cererile de apel referitoare la cuantumul sumelor pretinse de către reclamantă sunt neîntemeiate. (...) Drept urmare curtea constată că pârâții pot fi obligați la plata către reclamantă a sumei de 780.623,22 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei cuprinse doar în intervalul aprilie 2016 - 31.11.2018. Nu același lucru se poate reține și cu privire la întreruperea termenului de prescripție în ceea ce privește plata utilităților începând 30.08.2014. Astfel, în acord cu prima instanță, curtea va avea în vedere răspunsul către reclamantă al Direcției de Asistență Socială materializat prin adresa nr. x/21.04.2016 (...) (… ) Se poate astfel conchide că pârâții au recunoscut faptul că au înregistrat cheltuieli cu privire la utilități ulterior datei de 30.08.2014, acceptând plata acestora, cu precizarea că solicită atât o prezentare defalcată a acestora pe fiecare lună, cât și una cumulată, ceea ce semnifică o recunoaștere a creanței reclamantei în ceea ce privește contravaloarea utilităților începând cu data de 30.08.2014, fiind așadar incidentă întreruperea termenului de prescripție al dreptului reclamantei în a cere plata acestor utilități. În consecință, curtea constată, în acord cu prima instanță, că pârâții vor fi obligați la plata către reclamantă a utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018." Faptul că în considerentele hotărârii au fost analizate distinct și au fost validate aspectele reținute de primă instanță cu privire la obligarea pârâților la plata utilităților, dar nu s-a specificat în dispozitiv suma exactă la care aceștia vor fi obligați, nu constituie o omisiune de natura celor care pot fi supuse procedurii instituite prin dispozițiile art. 444 C. proc. civ. privind completarea deciziei. Înalta Curte subliniază faptul că se poate recurge la procedura completării hotărârii numai atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, așadar numai în caz de minus petita, situație care nu se verifică în speță întrucât în dispozitivul deciziei există menționată soluția cu privire la capătul de cerere vizând plata utilităților, capăt de cerere care, de altfel, astfel cum anterior s-a evidențiat, a fost analizat distinct în cuprinsul considerentelor hotărârii. Așadar, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare atât dispozițiilor art. 444 C. proc. civ. ce reglementează completarea hotărârii, cât și a prevederilor art. 443 C. proc. civ. ce vizează procedura de lămurire a înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului - procedură la care se recurge în cazul în care dispozitivul nu este suficient de clar, ceea ce generează dificultăți la executare, situație care se regăsește în speța dedusă judecății. Contrar susținerilor recurentului-pârât, din cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 rezultă cu claritate faptul că suma de 780.623.22 RON cuprinde doar contravaloarea chiriei, aspect ce reiese din fraza existentă în penultima pagină a deciziei: "Drept urmare curtea constată că pârâții pot fi obligați la plata către reclamantă a sumei de 780.623,22 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei cuprinse doar în intervalul aprilie 2016 - 31.11.2018." Un ultim aspect al criticilor formulate de recurentul-pârât face referire la faptul că, în situația în care reclamanta ar fi fost nemulțumită de conținutul deciziei, avea posibilitatea legală de a formula recurs, în termenul prevăzut de procedura civilă. Această susținere a părții eludează dispozițiile art. 445 C. proc. civ., ce prevăd că "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444". Dispozițiile redate stabilesc, implicit, și ordinea în care se poate recurge la aceste căi procedurale, procedura specială instituită prin art. 442-444 C. proc. civ. având prioritate. Reiese, așadar, că partea interesată nu are un drept de opțiune între a declara apel sau recurs ori a recurge la procedurile reglementate prin art. 442-444 C. proc. civ., calea de atac prin care sunt formulate critici în legătură cu aspecte ce țin de îndreptare, lămurire ori completare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. Cu atât mai mult, întrucât limitarea textului de lege anterior redat se referă numai la folosirea apelului și recursului, în caz de minus petita partea ar avea alegerea între completarea hotărârii și revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. În final, se impune a se menționa faptul că, deși recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al căii extraordinare de atac și pct. 7 al art. 488 C. proc. civ., în cererea de recurs nu se identifică nicio critică de natură a atrage incidența acestui caz de casare ce vizează încălcarea autorității de lucru judecat. Referitor la acest aspect, se impune a fi menționat doar că cererea de lămurire este o cerere incidentală prevăzută de C. proc. civ., de competența instanței care a pronunțat hotărârea a cărei lămurire se urmărește, care se formulează așadar în cadrul aceluiași proces, pe când autoritatea de lucru judecat reglementează faptul că o problemă juridică deja soluționată în cadrul unui litigiu, printr-o hotărâre judecătorească, nu mai poate face obiectul unui nou litigiu având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Pentru toate considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Reșița. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Direcția de Asistență Socială Reșița, se constată că un prim motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., face referire la faptul că hotărârea instanței de apel ar fi fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. În susținerea criticii, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta și-a întemeiat pretențiile bănești pe două temeiuri diferite, respectiv pe temeiul răspunderii delictuale (menționat în considerentele sentinței primei instanțe) și pe temei contractual (reținut în motivarea deciziei instanței de apel). Or, admițând acțiunea pe temei contractual, se impunea ca instanța de apel să analizeze implicit și competența materială, în această situație, instanța competentă să soluționeze litigiul fiind, în aprecierea recurentei, instanța de contencios administrativ. Aceste susțineri ale recurentei-pârâte, astfel cum au fost formulate, reprezintă în fapt critici ale hotărârii pronunțate de instanța de apel (definitivă prin nerecurare), a cărei lămurire se solicită. Or, Înalta Curte nu este învestită cu soluționare unui recurs declarat împotriva deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, ci calea extraordinară de atac vizează soluția pronunțată cu privire la cererea de lămurire a acestei decizii, cerere care, astfel cum anterior s-a arătat, are caracter incidental și este de competența instanței care a pronunțat hotărârea a cărei lămurire se urmărește, astfel cum în mod deslușit dispune art. 443 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă precizează că aceste aspecte au fost invocate atât la instanța de fond, cât și în apel. Or, chestiunea temeiului de drept a acțiunii principale și implicit a competenței de soluționare a acesteia nu poate fi tranșată cu ocazia soluționării cererii incidentale de lămurire a dispozitivului unei hotărâri definitive prin nerecurare. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 780.623,22 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei cuprinse în intervalul aprilie 2016 - 31.11.2018, deși a apreciat că toate creanțele locative ale reclamantei cu o vechime mai mare de trei ani anterior datei de 25.04.2019 sunt supuse prescripției extinctive, fără a lua în considerare faptul că și pentru plata utilităților a intervenit prescripția extinctivă, apreciind că acestea trebuie achitate de la data de 30.08.2014 până la data de 28.11.2018. Înalta Curte constată că și aceste critici formulate de parte, ce fac referire la faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii și este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, vizează în fapt considerentele deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, iar nu considerentele încheierii de lămurire a dispozitivului ce face obiect al analizei în prezenta cale de atac. În mod deloc contradictoriu și făcând o legală aplicare a normelor de drept material, instanța a lămurit dispozitivul hotărârii, arătând că în cuprinsul deciziei civile nr. 31 din 8 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au fost analizate separat capetele de cerere care vizau contravaloarea lipsei de folosință și, respectiv, cuantumul penalităților. În ceea ce privește plata utilităților, instanța a reținut că, prin cererea de apel, pârâții nu au contestat cuantumul acestor pretenții, astfel încât instanța de apel a validat soluția pronunțată de prima instanță acestui capăt de cerere - obligarea pârâților la plata utilităților aferente perioadei 30.08.2014 - 28.11.2018, al căror cuantum a fost stabilit ca fiind de 303.915,45 RON. Având în vedere toate considerentele expuse, constatând legalitatea încheierii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în opinie majoritară, urmează a respinge recursurile ca nefondate.