ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 685/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la 26 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 2.773,11 RON, actualizată cu dobânda legală, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin introducerea în justiție, în scop șicanator, a acțiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița, care a fost respinsă, ca neîntemeiată; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1912 din 8 noiembrie 2022, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 2.505,33 RON către reclamant. A respinsă, în rest, cererea. A respins, ca neîntemeiată, cererea accesorie a reclamantului.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 141 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1912 din 8 noiembrie 2022, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin, în contradictoriu cu intimatul B.. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că l-a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamantul A. a sumei de 1.720, cu titlu de cheltuieli de judecată. A menținut, în rest, dispozițiile sentinței civile apelate. L-a obligat pe pârâtul-intimat la plata către reclamantul-apelant a sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Recursul Împotriva deciziei nr. 141 din 24 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 452 C. proc. civ., acceptând ca reclamantul (sau orice parte din dosar) să se poată substitui rolului instanței judecătorești și să stabilească, pe cale separată, conform propriei aprecieri, cheltuielile de judecată la care se consideră îndreptățit, precum și eventualele dobânzi sau penalități aferente. O astfel de interpretare a fost considerată că este de natură să nege rolul instanței de judecată în stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, deși prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 59 din 18 septembrie 2017 s-a stabilit că instanța de judecată este în drept să aprecieze asupra acestora și să oblige pârâtul la suportarea lor. Recurentul a invocat dispozițiile art. 452 raportate la cele art. 453 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanța de judecată este singura care se poate pronunța cu privire la admiterea și la valoarea cheltuielilor de judecată. A arătat că a achiesat la cuantumul onorariului de avocat, precum și al taxei judiciare de timbru anterior primului termen de judecată, acest aspect reieșind din întâmpinarea depusă la fond, prima instanță reținând corect că au fost recunoscute pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, constând în cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița, excepție făcând suma de 12,30 RON, achitată pentru transmiterea corespondenței (a întâmpinării, expediate din eroare Judecătoriei Reșița), precum și suma de 134.54 RON, reprezentând costuri pentru listarea/fotocopierea înscrisurilor depuse de reclamant la dosarul menționat. Recurentul a apreciat că în mod judicios instanța de fond nu a acordat dobânda solicitată, deoarece reclamantul nu a avut o creanță certă, lichidă și exigibilă în privința sumelor solicitate, dobândind acest caracter numai după rămânerea definitivă a sentinței. A învederat că reclamantul nu a mai solicitat acordarea dobânzii legale cuvenite în apel, de 50.49 RON, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, pe motiv că punerea în întârziere a recurentului nu putea fi reținut în speță. Recurentul a menționat că nu a dat curs notificării reclamantului, față de susținerea acestuia în sensul că va solicita cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița, pe cale separată. A invocat dispozițiile art. 1489 C. civ. și a învederat că prin întâmpinarea depusă în fața Curții de Apel Timișoara a arătat că intimatul a înțeles greșit instituția cheltuielilor solicitate pe cale separată, punându-l în întârziere înainte ca suma determinată cu acest titlu să fie supusă controlului judiciar. A afirmat că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a admiterii integrale a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății în acest dosar a fost admisă în parte. În esență, instanța de fond a admis în parte primul capăt de cerere, privind cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată, și a respins în totalitate cel de-al doilea capăt de cerere, ce viza plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului moral, care ar fi fost cauzat prin promovarea unei acțiuni civile în justiție împotriva intimatului. Or, cheltuielile de judecată au fost ocazionate de promovarea de către acesta a unei acțiuni civile, susținute integral. Faptul că, ulterior pronunțării soluției de către prima instanță intimatul nu a înțeles să atace sentința instanței de fond sub aspectul soluției pronunțate asupra celui de-al doilea capăt de cerere nu poate echivala cu o cuantificare raportată doar la partea din hotărâre care a nemulțumit intimatul, ci aceasta trebuie să privească acțiunea introductivă de instanță, în ansamblul său. Având în vedere că în prezentul dosar au fost admise în parte cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată, fiind înlăturate cele efectuate cu fotocopierea unor documente și cele privind dobânda legală, cuantumul sumei ar fi trebuit redus proporțional cu partea din pretenții care a fost admisă. Recurentul a criticat hotărârea curții, care a admis apelul intimatului cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și a dispus obligarea sa la plata parțială a cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în apel, constând în onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru. A apreciat că hotărârea instanței de apel este consecința aplicării greșite a normelor de drept material, respectiv art. 1349, art. 1357 C. civ., precum și a art. 452-454 C. proc. civ., situație ce se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest ultim act normativ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 15 septembrie 2023, în termenul procedural, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La data de 20 februarie 2024, intimatul a depus concluzii scrise, prin care a reiterat aspectele susținute prin întâmpinare, și a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 3.086 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de plată anexate, respectiv factura și chitanța seria x nr. x din 13 februarie 2024, emise de Cabinet de Avocat C..

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat în cauza de față obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2773,11 RON efectuate în cadrul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița soluționat definitiv, sumă actualizată cu dobânda legală precum și obligarea pârâtului intimat la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale. Pârâtul, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe anterior primului termen de judecată, a arătat că este de acord cu admiterea în parte a cererii de chemare în judecată cu privire la suma de 2505,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița, solicitând respingerea în rest a pretențiilor reclamantului apelant. Prima instanță, prin sentința civilă nr. 1912/08.11.2022, reținând că pârâtul a recunoscut pretenția reclamantului de a-i plăti suma 2505 RON, dovedite în condițiile art. 452 teza a I-a C. proc. civ., prin depunerea facturilor nr. x/01.09.2021 și nr. y/05.10.2021, chitanța nr. x/01.07.2022, a admis reclamantului în parte acest petit, și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.505 RON către cel dintâi. Tribunalul nu a acordat dobânda solicitată, apreciind, având în vedere inclusiv art. 1489 C. civ., că reclamantul nu a avut o creanță certă, lichidă și exigibilă în privința acestor sume, ea devenind astfel, numai după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri judecătorești, situație în raport de care a apreciat că nu este incidentă în speță referitor la dobândă nici punerea în întârziere, folosită ca argument de reclamant. În ceea ce privește pretențiile privind cheltuielile de judecată ce au constituit obiectul cererii constând în suma de 134,54 RON reprezentând tarife aferente serviciilor de listare/fotocopiere a înscrisurilor pe care reclamantul ar fi fost nevoit să le depună la dosarul Judecătoriei Reșița, acestea au fost respinse, nefiind dovedit cert ca fiind efectuate pentru dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița. Cu referire la petitul doi al cererii reclamantului, de obligare a pârâtului la 100.000 euro daune morale pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin acțiunea în justiție, respinsă definitiv ca vădit neîntemeiată, în dosarul x/2021 anterior menționat, instanța l-a respins ca neîntemeiat. Instanța a respins, totodată, cererea accesorie a reclamantului, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cauza pendinte, reținând că acesta din urmă a recunoscut prin întâmpinare pretențiile reclamantului referitoare la cheltuielile efective, certe și dovedite, efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița, apreciindu-se că în cauză nu este incidentă ultima teză a art. 454 C. proc. civ., în referire la dispozițiile art. 1522 alin. (5) din C. civ., deoarece pârâtul nu avea nicio obligație stabilită a fi executată către reclamant. Prin decizia ce face obiectul recursului de față, Curtea de apel, reținând că limitele devoluțiunii au fost stabilite prin apelul reclamantului doar în raport de soluția primei instanțe de respingere a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată în cadrul prezentului litigiu, a apreciat că, față de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, exonerarea pârâtului intimat de la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe cu aplicarea disp. art. 454 C. proc. civ. este nelegală și netemeinică. Astfel, a fost admis apelul reclamantului apelant, fiind schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul obligării pârâtului intimat și la cheltuielile de judecată efectuate în fața primei instanțe. Printr-o primă critică de nelegalitate formulată prin prezentul recurs, recurentul pârât a susținut că instanța de apel ar fi interpretat greșit prevederile art. 452 C. proc. civ. - conform cărora "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei" -, acceptând ca reclamantul (sau orice parte din dosar) să se poată substitui rolului instanței judecătorești și să stabilească, pe cale separată, conform propriei aprecieri, cheltuielile de judecată la care se consideră îndreptățit, precum și eventualele dobânzi sau penalități aferente. Critica, care poate fi analizată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând nerespectarea unor norme de drept procesual, este nefondată. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" În temeiul acestor prevederi legale, obligația de restituire a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală, astfel încât partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul, valorificarea dreptului la acordarea cheltuielilor de judecată având ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat acesteia. În acest cadru, pentru stabilirea persoanei care va suporta aceste cheltuieli relevantă este modalitatea de tranșare a diferendului, întrucât poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea finală de soluționare a litigiului. Prin urmare, textul de lege invocat instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces. Astfel, neacordarea cheltuielilor de judecată, în ipoteza dovedirii lor, este posibilă numai dacă nu există culpă procesuală a celui care pierde procesul, sau în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 C. proc. civ. Revenind la raportul juridic dedus judecății, trebuie subliniat că, întrucât reclamantul nu a solicitat cheltuielile de judecată în litigiul originar (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița), neformulând o astfel de cerere accesorie și optând pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior și distinct, formulând o atare pretenție pe calea unei cereri principale în prezenta cauză, acest litigiu ulterior este unul autonom în raport cu cel inițial - fiind deci supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată și probațiune. În acest sens, referitor la cererile având un asemenea obiect, prin Decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 59 din 18 septembrie 2017 (publicată în M. Of. nr. 871 din 6 noiembrie 2017), decizie prin care s-a statuat, cu caracter obligatoriu, conform art. 521 C. proc. civ., că "în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. rămân aplicabile", s-a reținut că "atât sub reglementarea C. proc. civ. de la 1865, cât și sub cea a actualului cod, literatura de specialitate și jurisprudența au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câștigă procesul - și care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deși le solicită, instanța omite să se pronunțe asupra lor - de a le recupera pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat, acțiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a acestuia" (paragraful 75)., (…) Faptul că obiectul pretențiilor îl constituie obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de un alt proces nu are nicio relevanță asupra modului de aplicare a dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. în cel de-al doilea litigiu. De asemenea, întocmai ca în orice alt proces, în care judecătorii acordă părții care a câștigat procesul rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, și în cazul litigiilor analizate instanța de judecată este în drept să aprecieze asupra cheltuielilor provocate de actualul proces și să oblige pârâtul la suportarea lor în aceleași condiții, așa după cum partea care a căzut în pretenții poate beneficia de clemența legii dacă are conduita reglementată de dispozițiile art. 454 din C. proc. civ..". (paragrafele 92-93) Raportându-se la aceste repere normative și jurisprudențiale, Înalta Curte constată că, contrar celor susținute de recurent, deducând judecății pe calea unei acțiuni distincte pretențiile sale având ca obiect cheltuielile de judecată ocazionate de litigiul anterior dintre părți, reclamantul a supus controlului judecătoresc temeinicia solicitărilor sale referitoare la obligarea pârâtului, ca parte căzută în pretenții, la suportarea definitivă a acestora, cadru procesual în limitele căruia, conform art. 9 C. proc. civ., ambele instanțe devolutive s-au pronunțat, pe baza probelor administrate în prezenta cauză. În speța de față, instanța de apel, în exercitarea controlului judiciar specific, a avut în vedere în mod corespunzător prevederile art. 452-453 C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată, în aplicarea cărora a avut în vedere prejudiciul real al părții care a achitat sumele de bani cu acest titlu în proces, precum și faptul că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care au fost dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real. Din această perspectivă, nu pot fi primite nici alegațiile recurentului privitoare la o corelație necesară între certitudinea creanței deduse judecății și posibilitatea părții pârâte de a se manifesta în sensul recunoașterii respectivei pretenții, fiind irelevant că o parte dintre sumele solicitate prin acțiune au fost apreciate, în urma cercetării judecătorești, ca fiind nedovedite, respectiv, că pretențiile au fost găsite doar parțial întemeiate, astfel cum, este lipsită de relevanță, împrejurarea că reclamantul nu a înțeles să exercite apel împotriva soluțiilor date de prima instanță referitor la celelalte capete de cerere formulate prin acțiune. În ceea ce privește recunoașterea pretențiilor în conformitate cu art. 454 C. proc. civ., reiterată de recurentul pârât ca argument în dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate împotriva deciziei de apel, aceasta trebuie să fie efectivă și integrală, rațiunea reglementării invocate fiind aceea de a se evita dezbaterile contradictorii care ar determina angajarea unor cheltuieli de judecată suplimentare, mărturisirea din partea pârâtului urmând a fi unicul temei al adoptării hotărârii. Sub acest aspect, instanța a interpretat și a aplicat corect acest text legal, reținând că în prezenta cauză, condiția recunoașterii pârâtului ca și o mărturisire simplă nu este îndeplinită, recunoașterea pârâtului intimat efectuată prin întâmpinare nefiind una totală, ci una parțială. De asemenea, au fost avute în vedere în această manieră și statuările cu caracter obligatoriu ale instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 21 din 17 octombrie 2022 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 454 C. proc. civ., (publicată în M.Of. nr. 1091 din 11 noiembrie 2022), decizie prin care s-a arătat că "pentru ca pârâtul să beneficieze de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de legiuitor, doar în acest mod putând fi preîntâmpinat comportamentul abuziv al ambelor părți, încurajându-se executarea voluntară a obligațiilor și soluționarea amiabilă a litigiilor. Prin urmare, ori de câte ori recunoașterea pârâtului, prin modalitatea sau momentul realizării sale, nu poate servi ab initio scopurilor urmărite de legiuitor prin instituirea excepției, acesta nu poate beneficia de aplicarea dispoziției exoneratoare. (…) Ca atare, aceste dispoziții, derogatorii de la regula achitării de către partea căzută în pretenții a cheltuielilor de judecată, sunt aplicabile doar în cazurile în care litigiul vizează o pretenție a reclamantului care să poată fi recunoscută și în care, din punct de vedere legal, recunoașterea pârâtului poate avea ca efect stingerea procesului. Exonerarea prevăzută de art. 454 din C. proc. civ. acționează în favoarea pârâtului care a recunoscut pretențiile reclamantului în forma și până la termenele prevăzute de acest text, cu condiția ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaștere a pretențiilor de către pârât, recunoaștere care prin ea însăși poate conduce la realizarea în substanță a pretențiilor reclamantului, și nu doar la valorificarea ei în plan probatoriu de către instanță" (paragrafele 61, 62). Nu poate fi primită nici critica de recurs, subsumată aceluiași motiv de casare, potrivit căreia instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a admiterii integrale a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reșița, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății în acest dosar a fost admisă în parte. Situația admiterii parțiale a pretențiilor deduse judecății este reglementată prin dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții conform cărora "judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată" și "dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată". Prin urmare, în acest caz, instanța învestită cu cereri accesorii având ca obiect cheltuielile de judecată trebuie să le soluționeze ținând seama de împrejurarea că ambele părți sunt în culpă procesuală, revenindu-i și reclamantului o asemenea culpă din cauză că a solicitat mai mult decât i se datora. Cu toate acestea, trebuie să rămână aplicabil același principiu conform căruia cel care suportă cheltuielile de judecată este cel care a pierdut procesul, norma sus-menționată permițând instanței doar să acorde părții câștigătoare o parte din cheltuielile de judecată sau chiar să compenseze cheltuielile de judecată, solicitate în cauză, în măsura în care există o cerere similară formulată de pârât. Rezultă, așadar, că partea care pierde procesul va suporta, la cererea părții care a câștigat, integral sau parțial, inclusiv cheltuielile de judecată făcute de aceasta din urmă în respectivul proces sau va putea beneficia cel mult de o compensare totală a acestor cheltuieli cu propriile cheltuieli, corespunzător culpei procesuale reținute (în măsura în care pretenția admisă este, eventual, disproporționată față de cea afirmată). Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat în mod corect în speță la textul art. 453 C. proc. civ., reținând caracterul real, necesar și rezonabil al cheltuielilor ocazionate de acest litigiu față de împrejurarea că pârâtul intimat a căzut în pretenții și l-a obligat pe acesta din urmă la plata acestora, în condițiile în care a stabilit, pe baza dovezilor prezentate, că atât taxa judiciară de timbru achitată în fața primei instanțe cât și onorariul avocațial, reprezentând elementele componente ale respectivelor cheltuieli, au fost aferente primului capăt de cerere al acțiunii formulate de reclamant. Nu poate fi validată nici critica recurentului vizând acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului, constând în onorariul apărătorului ales al părții adverse, având în vedere incidența prevederilor art. 453 C. proc. civ. și în această cale de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 482 C. proc. civ., precum și culpa procesuală reținută în sarcina intimatului, în contextul admiterii apelului promovat de partea adversă. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. Văzând și prevederile art. 453 comb. cu art. 494 C. proc. civ., Curtea, reținând culpa procesuală a recurentului, îl va obliga pe acesta la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial achitat pentru faza recursului, conform chitanței doveditoare depuse la dosar .