ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1494/2022

Ședința publică din data de 5 iulie 2022

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secția civilă sub nr. x/2018, în data de 11 octombrie 2018, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Covasna, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata:

- sumei de 965.834 RON (804.862 RON + TVA) reprezentând valoarea lucrărilor executate de reclamantă în baza dispozițiilor de șantier emise de pârâtă nr. D13/30.10.2015 și nr. 22/30.10.2015 (situația de plată nr. x și nr. 7) și recepționate de pârâtă prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 30.05.2016:

- în principal, în temeiul răspunderii civile delictuale;

- în subsidiar, în temeiul principiului efectelor nulității privind restabilirea situației anterioare/repunerea părților în situația anterioară (în special în temeiul art. 1638 din C. civ. ca urmare a constatării nulității manifestării de voință a părților (nerespectarea prevederilor imperative stabilite de O.U.G. nr. 34/2006)/constatării cauzei ilicite a manifestării de voință ce stă la baza lucrărilor executate de reclamantă în baza dispozițiilor de șantier D13/30.10.2015 și nr. 22/30.10.2015) și recepționate de pârâtă în baza procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 30.05.2016;

- în terțiar, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză;

- dobânzii legale aplicabile (dobânda legală penalizatoare între profesioniști) pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data refuzului achitării lucrărilor executate (21.04.2016)/data recepției lucrărilor (30.05.2016) și până la data efectivă a plății cu titlu de lipsă de folosință a banilor;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 291 din 7 aprilie 2020, Tribunalul Covasna, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și în consecință a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 482.917 RON cu titlu de prejudiciu la care se adaugă dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 ce începe să curgă de la data de 21.04.2016 și până la achitarea integrală a sumei datorate.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1156,2 RON cheltu-ieli de judecată.

Prin decizia nr. 908/Ap din 12 octombrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins ca neîntemeiate cererile de apel formulate de către apelanții UAT orașul Covasna, prin Primar și S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 291 pronunțate la data de 07.04.2020 și a obligat apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către apelantul pârât UAT orașul Covasna, prin Primar, a sumei de 2.500 RON reprezentând onorariu de avocat parțial.

Împotriva deciziei nr. 908/Ap din 12 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Covasna.

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 8 februarie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris.

- instanța de apel, la fel ca prima instanță, a reținut aplicabilitatea răspunderii civile delictuale în speță, excluzând aplicabilitatea art. 1638 C. civ., deși această prevedere legală este pe deplin aplicabilă în cauză;

- în motivarea excluderii aplicabilității art. 1638 C. civ., instanța de apel a admis că există un raport juridic obligațional între părți. Acest raport juridic obligațional a fost reținut și de prima instanță (Tribunalul Covasna) în dosarul x/2016, însă a fost desființat de către Curtea de Apel Brașov în urma invocării din oficiu a excepției nulității (în considerarea faptului că nu s-a respectat forma scrisă și nu s-a derulat o procedură de atribuire conform O.U.G. nr. 34/2006). Așadar, nu se poate reține (decât ignorând puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. x/2016) că nu s-a constatat nevalabilitatea acestui raport juridic obligațional;

- preferând instituția răspunderii civile delictuale în daune unei situații expres reglementate de legiuitor, instanța de apel a încălcat principiul de interpretare a legii, specialia generalibus derogant;

- prevederile legale instituite de art. 1638 C. civ., nu condiționează aplicabilitatea lor de existența unui act juridic instrumentum și negotium desființat în mod formal de către o instanță;

- interpretarea instanței de apel este o veritabilă adăugare la lege. Prevederile art. 1638 C. civ. nu prevăd o asemenea limitare. Chiar dacă nu există un instrumentum în sensul legii cu privire la convenția dintre părți, în mod greșit, instanța de apel a exclus aplicabilitatea acestei prevederi legale;

- prin decizia civilă nr. 1072/21.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2016 s-a constat cu putere de lucru judecat faptul că lucrările suplimentare ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2016 (și care fac și obiectul prezentului dosar) nu erau prevăzute în oferta tehnică și financiară aferente contractului de achiziție publică nr. x, lipsindu-le astfel forma scrisă (condiție ad validitatem conform O.U.G. nr. 34/2006) și pentru a căror achiziție nu s-a derulat o procedură de atribuire conform O.U.G. nr. 34/2006;

- lucrările suplimentare executate de reclamantă au fost primite de pârâtă în temeiul unei cauze ilicite (nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 privind forma scrisă și privind derularea unei proceduri de achiziție publică), fiind supuse restituirii conform art. 1638 C. civ., în consecință, instanța de apel trebuia să dispună admiterea integrală a acțiunii, reținând incidența prevederile art. 1638 C. civ.

- din probatoriul administrat în cauză rezultă cu claritate valoarea prestațiilor la momentul la care pârâta a primit ceea ce trebuie să restituie (valoarea lucrărilor executate de reclamantă la data la care acestea au fost executate și recepționate de pârâta). Acest aspect rezultă cu claritate din expertiza administrată în cauză, însă rezultă și din procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, act care emană de la pârâtă;

- în mod greșit instanța de apel a menținut soluția pronunțată de prima instanță prin care s-a dispus admiterea acțiunii în temeiul răspunderii civile delictuale, soluția pronunțată de instanța de apel încălcând prevederile art. 1638 C. civ. și puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1072/21.05.2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2016;

- soluția pronunțată de instanța de apel încalcă prevederile din materia răspunderii civile delictuale cu privire la prejudiciu, întrucât și dacă ne-am raporta la prevederile din materia răspunderii civile delictuale, soluția instanței de a obliga pârâta la plata unui procent de 50% din contravaloarea lucrărilor este fundamental greșită, prin raportare la prevederile legale din materia răspunderii civile delictuale cu privire la prejudiciu;

- interpretarea greșită dată de instanța de apel (prin care reține culpa ambelor părți și acordă doar 50% din contravaloarea lucrărilor către recurentă), deși reține culpa pârâtei, aceasta din urmă este pusă într-o situație mai favorabilă decât în situația în care s-ar fi respectat prevederile legale. Astfel, dacă pârâta ar fi respectat prevederile legale (O.U.G. nr. 34/2006), ar fi avut obligația de a plăti 100% din prețul lucrărilor executate, pe când, în ipoteza speței, în care pârâta nu a respectat prevederile legale, este obligată să plătească dosar 50% din contravaloarea lucrărilor executate;

- prejudiciul există numai în patrimoniul reclamantei, iar pierderea de 50% stabilită de instanța de apel reprezintă un câștig pentru pârâtă;

- instanța nu a ținut cont de prevederile art. 1358 și art. 1359 C. civ.

- instituția răspunderii civile delictuale nu poate avea ca efect îmbogățirea fără justă cauză a uneia dintre părțile implicate, ci exclusiv repararea prejudiciului, acesta fiind unicul scop edictat de legiuitor (conform art. 1531 C. civ.);

- nu există nici o rațiune pentru care instanța să valideze păstrarea a 50% din lucrările executate de reclamantă fără niciun cost, pârâta plătind doar cealaltă jumătate, îmbogățindu-se cu 50% din valoarea acestor lucrări;

- este evident că prevederile art. 1371 C. civ. au fost edictate pentru ipoteza unui prejudiciu existent în patrimoniul victimei, nu pentru ipoteza când prejudiciul reprezintă în același timp și un câștig pentru autorul faptei.

Folosind un raționament de reducere la absurd, chiar dacă ne-am alinia la raționamentul (defectuos, pentru motivele arătate mai sus) primei instanțe, cel mult trebuia să sancționeze reclamanta pentru pretinsa faptă ilicită/culpă la nivelul profitului (5%) aplicat de reclamantă lucrărilor respective, nicidecum la nivelul diferenței de 95% care reprezintă efectiv costuri pentru aceasta (materiale, manoperă, transport și utilaje - a se vedea formularele F3);

- soluția pronunțată de instanța de apel încalcă prevederile din materia răspunderii civile delictuale, întrucât fapta ilicită este imputabilă exclusiv pârâtei;

- necesitatea execuției lucrărilor suplimentare este consecința pregătirii necorespunzătoare a documentației de atribuire. Autoritatea contractantă avea obligația să asigure conformitatea proiectului care stă la baza contractului de lucrări atribuit cu necesitățile acesteia și cu situația reală din teren, să asigure detaliile de execuție, documentația tehnică, etc;

- planificarea defectuoasă a serviciilor/lucrărilor și/sau erorile de proiectare, precum și pregătirea neadecvată a modului de atribuire a contractului de achiziție publică de către autoritatea contractantă, nu poate fi imputată executantului și în niciun caz nu poate avea ca efect neplata unor lucrări efectuate și recepționate, în caz contrar s-ar încălca principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, principiu potrivit căruia nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, necinste, și nici să se apere valorificând un asemenea temei și s-ar produce îmbogățirea fără justă cauză a beneficiarului, deoarece acesta obține o lucrarea, cu privire la care nu ar mai fi ținut să plătească contravaloarea acesteia, din motive ce țin de culpa acestuia;

- instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1072/21.05.2018 prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că documentația de atribuire a fost întocmită în mod necorespunzător, s-a recunoscut fapta ilicită a pârâtei, cât și culpa exclusivă a acesteia;

- dispozițiile speciale prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. g) din O.U.G. nr. 34/2006, art. 2 alin. (4) și art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 nu pot fi ignorate în analiza culpei pârâtei, cum în mod greșit a procedat prima instanță. Aceste obligații exprese trebuiau interpretate în sensul de a produce un efect, nu în sensul de a nu produce niciunul;

- contrar celor reținute de instanța de apel, lucrările suplimentare ce fac obiectul prezentei cauze (în valoare de 804.862 RON + TVA) au fost recepționate de pârâtă, întocmindu-se în acest sens procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 30.05.2016 ce are atașat centralizatorul valoric al lucrărilor executate în valoare totală de 14.106.099,74 RON fără TVA, dintre care nedecontate apar lucrări în valoare de 804.863,15 RON fără TVA, respectiv suma ce face obiectul prezentei cauze;

- soluția instanței cu privire la capătul 2 de cerere (dobândă legală penalizatoare între profesioniști) este greșită. Pronunțând soluția cu privire la acest capăt de cerere, prima instanță a reținut în mod greșit aplicabilitatea dobânzii legale penalizatoare reglementate de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;

- prin cererea de apel, reclamanta a arătat că în speță, este aplicabilă dobânda legală penalizatoare între profesioniști, însă instanța de apel a respins în mod greșit, această critică reținând că apelantul pârât nu este nici profesionist și nici autoritate contractantă. Această interpretare este nelegală întrucât nu ține cont de definiția legală a autorităților contractante, reglementată de art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

- hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1357 alin. (1) C. civ.

- instanța de apel pornește de la principiul "nemo censetur ignorare legem", constatând că pârâta nu ar fi cunoscut sau ar fi ignorat legea, pentru a fi exonerată de răspundere, apoi face trimitere la decizia civilă nr. 1072/21.05.2018, însă litigiul tranșat prin decizia mai sus amintită avea cu totul alt obiect, astfel că nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat în materia răspunderii delictuale;

- curtea reține că pârâta, în calitate de autoritate contractantă cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că lucrările pentru care au fost propuse schimbări de soluții locale prin cele două dispoziții de șantier, necesitau reproiectarea lucrărilor;

- se pune în discuție natura juridică a dispozițiilor de șantier, or, este cu totul evident că emiterea dispozițiilor de șantier nu a produs nici un prejudiciu intimatei. Mai mult, acestea nu au un caracter obligațional, ele fiind propuneri. Prin emiterea dispozițiilor de șantier nu se naște un raport juridic obligațional;

- emiterea unor dispoziții de șantier nu este faptă ilicită, ci una legală reglementată explicit prin art. 57 alin. (2) din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul 839/2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței și nu produce nici un prejudiciu și nici nu încalcă vreun drept subiectiv al cuiva;

- legalitatea celor două dispoziții de șantier nu poate fi examinată prin prisma prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 și a H.G. nr. 926/2006, pentru că s-ar trans­forma procedura legală de achiziții publice într-un contract de antrepriză de lucrări;

- instanța de apel face referire la "lucrări dispuse prin dispoziții de șantier", ignorând caracterul neobligațional al dispoziției de șantier, în baza căreia intimata nu avea nici o obligație de a efectua lucrări, dimpotrivă, avea obligația de a sesiza aspectele de eventuală nelegalitate a propunerii;

- neexistând o faptă a pârâtei, desigur că nu există o legătură de cauzalitate cu prejudiciul și nu există nici celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale;

- stabilind săvârșirea de către recurenta UAT Oraș Covasna a unor pretinse fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, a unei culpe, cât și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel face o apreciere evident greșită a raporturilor dintre părțile litigante;

- decizia de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv este contradictorie sub aspectul stabilirii/identificării în sarcina pârâtei a faptei delictuale generatoare de prejudicii;

- instanța de apel are o motivare contradictorie, reținând că deși prin decizia nr. 1072/2018 Curtea de Apel Brașov a constatat definitiv lipsa unui acord de voință modificator al contractului de achiziție publică reglementat de O.U.G. nr. 34/2006, totuși "acest considerent nu înseamnă însă inexistența unui acord al părților pentru efectuarea lucrărilor suplimentare, ci înseamnă faptul că acest acord de voință nu a putut conduce la încheierea valabilă a unui contract de achiziție, respectiv a unui act adițional la acesta, tocmai din cauza faptului că legislația specială, dreptul comun în materie, nu permite încheierea valabilă a unui astfel de act juridic prin simplul acord de voință al părților;

- pârâta consideră că nici unul din elementele stării de fapt reținute în sarcina ei de instanța de apel nu poate fi calificată ca faptă delictual-civilă care sa antreneze răspunderea materială a pârâtei în acest cadru procesual;

- executarea de către reclamantă a unor lucrări în afara cadrului legal, fără proiect, fără autorizație de construire, fără contract, în afara bugetului alocat lucrării, pe răspunderea sa, trebuie calificată ca faptă culpabilă a reclamantei, asumată pe propria sa răspundere. Afirmatul prejudiciul s-a produs prin fapta intimatei, în integralitate, iar aceasta nu poate însă, invocând propria sa turpitudine, să obțină plata pentru lucrări nebugetate, necontractate;

- chiar dacă s-ar admite că nu s-ar putea exclude o culpă a pârâtei în pregătirea necorespunzătoare a documentației de achiziție lucrări, aceasta era de natură, eventual, să genereze prejudicierea reclamantei doar dacă se dovedea că din cauza caracterului incomplet al documentației, reclamanta era nevoită să sisteze lucrarea contractată și astfel i se cauzau prejudicii constând în folosul nerealizat. Această ipoteză însă este străină de starea de fapt a speței;

- instanța face o eronată interpretare a naturii juridice a dispoziției de șantier, simplul fapt al emiterii dispoziției neputând fi calificată ca delict civil - faptă cauzatoare de prejudicii în patrimoniul intimatei. Reclamanta nu avea nici o obligație să execute respectivele lucrări, cu atât mai puțin anterior parcurgerii procedurilor de achiziție publică;

- nerespectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, prin ordonarea lucrărilor prin cele două dispoziții de șantier nu poate fi reținută ca temei al răspunderii delictuale întrucât în primul rând, suntem într-un cadrul procesual ce excede materiei de reglementare a O.U.G. nr. 34/2006, în al doilea rând, pentru că prin dispozițiile de șantier nu s-au ordonat lucrări și în al treilea rând, pentru că între prejudiciul invocat și neparcurgerea procedurilor de achiziție prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 nu există nicio legătură de cauzalitate;

- considerentele deciziei de apel referitoare la survenirea în speță a unui acord de voință al părților - transpunând litigiul pe tărâm contractual - exced cadrului procesual stabilit chiar de reclamantă prin cererea introductivă.

Instanța de fond a concluzionat: "vinovăția ambelor părți în săvârșirea acestor fapte ilicite constă în intenția de a încălca prevederile legale", or, răspunderea civilă delictuală este posibilă prin săvârșirea unei fapte ilicite (iar nu prin intenția de a încălca; în timp ce pârâta nu a săvârșit nici o faptă, intimata a săvârșit una - în încercarea sa materializată de a pretinde o plată nelegală).

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Nu s-au formulat întâmpinări.

La data de 21 mai 2021, recurenta-reclamată A. S.R.L. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Covasna, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta UAT Orașul Covasna prin primar, împotriva deciziei nr. 908/Ap din 12 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Or, aserțiunile amplu dezvoltate ale ambelor recurente A. S.R.L. și UAT Orașul Covasna din cadrul celor două recursuri formulate în cauză, relative la:

- împrejurarea că emiterea dispozițiilor de șantier de către unitatea administrativ - teritorială - lipsite de caracter obligatoriu și reprezentând doar niște propuneri - nu era aptă a produce un prejudiciu reclamantei;

- faptul că nimic din activitatea pârâtei nu ar fi fost de natură a cauza vreun prejudiciu reclamantei;

- că doar reclamanta este vinovată de producerea prejudiciului, întrucât a executat lucrări necontractate, în afara unui proiect tehnic, în afara bugetului alocat lucrării de către intimată și fără a sesiza aspectele de eventuală nelegalitate a propunerilor de lucrări expuse în cele două dispoziții de șantier, astfel cum avea obligația;

- că nu există vreo faptă ilicită a pârâtei și ca atare, nici prejudiciu și nici legătură de cauzalitate, ca de altfel, nici unul dintre elementele răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește pe pârâtă;

- că între afirmata neparcurgere a procedurilor de achiziție prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 și prejudiciul invocat nu ar exista legătură de cauzalitate;

- că fapta ilicită a intimatei pârâte ar fi determinat în procent de 100%, prejudiciul produs recurentei reclamante;

- inexistența, nedovedirea existenței și a întinderii concretă a prejudiciului cauzat;

- procentul concret al vinovăției concurente a recurentei reclamante în producerea prejudiciului, care nu ar trebui să fie egal, ci cel mult 10% reclamanta și 90% pârâta;

- inexistența faptei ilicite a recurentei - reclamante, ca urmare a faptului că fapta nelegală a pârâtei ar fi imputabilă exclusiv acesteia;

- faptul că recurenta reclamantă ar fi contribuit la producerea prejudiciului nu cu intenție, ci eventual din culpă ușoară sau foarte ușoară, iar intimata pârâtă cu intenție directă, raportat la distincțiile dintre intenție și culpă, ca forme ale vinovăției și la tipurile fiecăreia dintre subcategoriile menționate;

implică aprecierea situației de fapt a cauzei, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situația de fapt, așa cum s-a arătat.

Toate aceste critici menționate, cu ansamblul argumentelor sale dezvoltatoare, vizează elemente subsumate situației de fapt, legate de existența unor fapte ilicite concrete, privite în materialitatea lor; de existența și întinderea concretă a prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptelor ilicite reținute; de existența vinovăției - poziție psihică în privința realizării faptelor ilicite; de determinarea concretă a gradului de vinovăție al fiecărei părți procesuale în producerea prejudiciului; de legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciul cauzat; toate fiind elemente de fapt, stabilite pe baza probelor administrate cauzei, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind obligată însă, să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi în recurs sau în cazul în care cele administrate în faza procesuală a recursului nu modifică situația de fapt a cauzei.

Or, Înalta Curtea constată că în recurs nu au fost administrate probe noi, depunându-se doar o hotărâre judecătorească cu titlu de practică judiciară sub aspectul criticilor relative dobânzii penalizatoare solicitate de recurenta A. S.R.L..

Așadar, întrucât în recurs nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 492 C. proc. civ., Înalta Curte, pe cale de consecință, constată că în privința aspectelor factuale anterior reliefate, invocate și reanalizate de cei doi recurenți, instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt, în mod expres, următoarele:

"în mod corect, prima instanță a reținut că ambele părți litigante au săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, ambele având o culpă proprie în producerea prejudiciului constând în contravaloarea lucrărilor care au fost executate în baza dispozițiilor de șantier.

Fapta ilicită decurge din executarea lucrărilor a căror contravaloare se solicită prin acțiunea introductivă de instanță, în afara cadrului legal. Ambele părți implicate în cadrul procedurii de achiziție publică aveau obligația de a cunoaște legislația aplicabilă în acest domeniu, legislație imperativă, de la care nu se poate deroga.

(...) Așadar, se reține că apelantul pârât, în calitatea sa de autoritate contractantă, cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că lucrările pentru care au fost emise cele două dispoziții de șantier contraveneau prevederilor O.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006, nereprezentând numai modificări locale ale soluțiilor tehnice din documentația tehnică. Necesitatea lucrărilor a fost determinată de erorile de proiectare, respectiv de omisiunea de includere în partea economică a proiectului a anumitor detalii de execuție și respectiv, de pregătirea necorespunzătoare a documentației de atribuire.

Prin urmare, se reține cum corect a apreciat prima instanță, că apelantul pârât a avut reprezentarea faptului că era necesară reproiectarea lucrării, astfel încât proiectul să corespundă realității din teren, că nu putea demara o procedură de achiziție publică a lucrărilor suplimentare față de contractul încheiat cu reclamanta deoarece nu era îndeplinită cerința impusă prin pct. 3 din cap II al Ordinului comun nr. -543/2366/1446/1489/1441/87 din 4 iunie 2013, dar a ales să procedeze contrar prevederilor legale anterior menționate și să schimbe soluția tehnică prin două dispoziții de șantier.

În egală măsură, apelanta reclamantă, în calitatea sa de executant al lucrării, avea obligația de a respecta normele legale în vigoare, astfel încât, față de obligațiile care îi incumbau conform art. 25 din Legea 10/1995, corect reținut de instanța de fond, aceasta trebuia să refuze efectuarea lucrărilor dispuse prin cele două dispoziții de șantier, ridicând obiecțiuni în acest sens, lucrările nefiind contractate, conform legislației în materie, și contravenind prevederilor legale în vigoare. Or, apelanta reclamantă nu a înțeles să procedeze în acest sens, executând lucrările astfel dispuse prin cele două dispoziții de șantier. (...)

Din acest punct de vedere, al încălcării de către fiecare parte a dispozițiilor legale care reglementează procedura achizițiilor publice, (...), importanță prezintă în cauză exprimarea acordului acesteia ca lucrările să fie efectuate, în baza celor două dispoziții de șantier, care au fost însușite de ambele părți litigante. (...)

În al doilea rând, se reține că, prin cele două dispoziții de șantier, nu s-a "ordonat" efectuarea de lucrări de către niciuna dintre părți, ambele agreând această modalitate de efectuare a lucrărilor suplimentare, contrar, însă, dispozițiilor legale în vigoare. (...)

În ceea ce privește elementul subiectiv, respectiv latura subiectivă a faptei, aceasta făcând obiect al criticii în ambele cereri de apel, curtea reține că în cauză, ambele părți au săvârșit fapta ilicită cu vinovăție, aceasta decurgând din însăși materialitatea faptei, respectiv din încălcarea obligațiilor legale care le incumba și pe care aveau obligația de a le cunoaște, forma vinovăției fiind intenția indirectă. Conform acestei forme de vinovăție, părțile nu au urmărit rezultatul faptei, însă l-au prevăzut, acceptând posibilitatea producerii lui.

Transpunând cauzei acest considerent de ordin teoretic, se reține că în momentul în care părțile, de comun acord, au stabilit realizarea lucrărilor suplimentare prin cele două dispoziții de șantier, urmată de executarea acestei rezoluții comune de către apelanta reclamantă, au avut reprezentarea încălcării dispozițiilor legale imperative în materia achizițiilor publice, prezumându-se cunoașterea lor, conform principiului nemo censetur legem ignorare mai sus menționat, prevăzând, astfel, rezultatul faptei lor și acceptând producerea sa. (...)

În ceea ce privește procentul de 50% la care a fost evaluat prejudiciul produs în patrimoniul apelantei reclamante, corespunzător gradului de vinovăție care îi aparține apelantului pârât, cu suportarea din patrimoniul propriu a prejudiciului constând în cealaltă cotă de 50%, curtea reține că sentința atacată este corectă. Culpa comună, egală a părților în producerea prejudiciului a fost apreciată corect de către prima instanță, în condițiile în care acestea au concurat în mod egal la producerea prejudiciului menționat, ambele încălcând aceleași dispoziții legale pe care aveau obligația de a le cunoaște și respecta. Astfel, nu există niciun criteriu, niciun element obiectiv de natură a conduce instanța la reținerea unei alte proporții privind gradul de vinovăție în producerea prejudiciului, prezumându-se așadar această contribuție egală, de vreme ce ambele au concurat la încălcarea acelorași dispoziții legale incidente în materia menționată.

Pornind de la această culpă comună, egală, în mod evident, prejudiciul efectiv suferit de apelanta reclamantă, resimțit în patrimoniul propriu, este de o jumătate din suma stabilită de către expertul tehnic prin raportul de expertiză, la care a fost obligat apelantul pârât prin sentința atacată".

Rezultă așadar, că statuând astfel în cadrul analizei sale asupra temeiniciei cauzei, curtea de apel a evaluat inclusiv aspectele repuse în discuție în prezent de către cele două recurente.

Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor menționate ale recurentelor indicate, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi față de cea decelată de instanța de apel, la care se vor aplica prevederile legale incidente. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectele factuale menționate - contrare celor enunțate de recurente - iar în recurs nu s-au administrat probe noi care să modifice această stare de fapt, astfel cum s-a ilustrat anterior, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale relative răspunderii civile delictuale (art. 1349 C. civ., art. 1357 și urm. C. civ.), la această situație de fapt.

Înalta Curte observă că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea comunitară juridică și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61).

În egală măsură, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunțate în cauza Amurăriței împotriva României, nr. 4351/02, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenție, că "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007)".

Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că "instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe, asupra situației" imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că "instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente", concluzionând în sensul că "permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, instanțele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție" (paragraful 37).

De asemenea, Curtea observă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (a se vedea exempli gratia Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunțată în Cauza C nr. 526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97, par. 46), el fiind menit a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunțată în Cauza C 2/08, par. 22).

Or, atât timp cât potrivit art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este necesară identitatea de obiect sau de cauză dintre litigiul prezent și litigiul anterior nr. 839/119/2016, pentru a funcționa autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, devin nefondate criticile recurentei pârâte UAT Orașul Covasna referitoare la greșita raportare a instanței de apel, în operațiunea juridică de determinare a faptelor ilicite ale părților procesuale, la statuările definitive ale instanței de contencios administrativ asupra unor aspecte relevante în prezentul litigiu, precum ar fi faptul că raporturile juridice dintre părțile procesuale ar fi trebuit a fi guvernate de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, ordonanță de urgență care nu a fost respectată de către părțile procesuale în privința lucrărilor suplimentare realizate - pentru care se solicită în prezentul litigiu acordarea contravalorii - întrucât nu a fost respectată condiția ad validitatem a formei scrise a acordului privind realizarea lor, lucrările fiind realizate în plus față de cele prevăzute în oferta tehnică și financiară ce a stat la baza încheierii între părți a contractului de achiziție publică de lucrări, reținându-se în cauza anterioară, în plus, că nu s-a realizat dovada existenței unor împrejurări imprevizibile care să facă necesară achiziționarea lor de către recurenta prezentă UAT Oraș Covasna.

Atât timp cât caracterul ilicit al faptei (anterior ilustrate de Înalta Curte, prin citat extins din decizia instanței de apel) a recurentei pârâte a fost decelat în chiar litigiul anterior, în mod definitiv, cu înrâurire în prezenta cauză, în sensul că realizarea lucrărilor suplimentare a fost efectuată, dispusă cu încălcarea O.U.G. nr. 34/2006 care ar fi trebuit să le guverneze, astfel cum s-a enunțat anterior, nu pot fi reținute pe cale de consecință, aserțiunile acestei părți procesuale în sensul că legalitatea celor două dispoziții de șantier emise nu trebuie raportată la prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 926/2006, ci doar la dispozițiile art. 67 alin. (2) din Odinul 839/2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței.

Dacă s-ar proceda în sensul dorit de recurenta pârâtă, s-ar ajunge la o încălcare a autorității de lucru judecat a celor statuate definitiv anterior, statuări care s-au grefat pe realizarea acestor lucrări suplimentare fără respectarea normelor legale incidente, respectiv a cadrului legal configurat prin O.U.G. nr. 34/2006.

Contrar criticii recurentei pârâte, curtea de apel a aplicat din această perspectivă în mod corect în cauză prevederile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportându-se în mod judicios la statuările definitive ale instanței de judecată de contencios administrativ ce - logic și juridic - nu a disociat dispozițiile de șantier, nu a scos lucrările suplimentare din contextul concret în care ele au fost emise, respectiv realizate.

Contextul și modul în care au fost agreate, realizate lucrările suplimentare necesare, au fost analizate de către instanța de contencios administrativ și au fundamentat în mod principal soluția acesteia de respingere a cererii reclamantei privind pretenții din dosarul nr. x/2016, astfel încât nu se poate susține în mod fondat împrejurarea că aserțiunile instanței de contencios administrativ relative pregătirii neadecvate a documentației tehnice ar fi reprezentat considerente străine de cauză, o pronunțare extra petita din partea acesteia.

În egală măsură, Înalta Curte constată din aceeași perspectivă, faptul că decizia civilă recurată în prezent nu suferă de vreuna dintre carențele ilustrate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum eronat a invocat recurenta pârâtă, considerentele curții de apel nefiind contradictorii în stabilirea faptei ilicite săvârșite de către această parte procesuală.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea recurată cuprinde considerente coerente și logice relative inclusiv descrierii faptei ilicite reținute în sarcina acestei părți recurente pârâte. Atributul complex al faptei ilicite reținute în sarcina sa nu este de natură a genera vreun dubiu - astfel cum eronat acreditează ideea recurenta pârâtă - asupra caracterului determinat al faptei care i-a fost imputate.

Astfel, în esență, ce se reproșează în cadrul situației de fapt de către instanțele devolutive ale fondului cauzei, recurentei pârâte, este faptul că pe fondul pregătirii necorespunzătoare a documentației de atribuire, al omisiunii de includere în partea economică a proiectului a anumitor detalii de execuție, recurenta pârâtă - de comun acord cu recurenta reclamantă - a ales să realizeze lucrările suplimentare cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 34/006 și H.G. nr. 926/2006, într-o manieră nelegală, schimbând soluția tehnică prin două dispoziții de șantier însușite de ambele părți procesuale, lucrări care au fost astfel executate de către recurenta reclamantă.

Instanțele devolutive au reținut în mod expres faptul că deși prin cele două dispoziții de șantier, nu s-a "ordonat" efectuarea de lucrări de către niciuna dintre părți, ceea ce este esențial este că "în momentul în care părțile, de comun acord, au stabilit realizarea lucrărilor suplimentare prin cele două dispoziții de șantier, urmată de executarea acestei rezoluții comune de către apelanta reclamantă, au avut reprezentarea încălcării dispozițiilor legale imperative în materia achizițiilor publice, prezumându-se cunoașterea lor".

În expunerea criticilor sub acest aspect de către recurenta pârâtă, aceasta omite împrejurarea că executarea lucrărilor în afara cadrului legal de către intimata reclamantă, nu s-a efectuat independent, autonom, ci doar subsecvent acordului de voință materializat în forma celor două dispoziții de șantier însușite de ambele părți.

De asemenea, întrucât solicitarea nelegală de către recurenta pârâtă a lucrărilor suplimentarea fost cauzată de către întocmirea deficitară de către aceeași parte procesuală a documentației de atribuire, în mod corect din punct de vedere juridic și logic, instanța de apel a arondat acest element cauzal în cadrul răspunderii civile delictuale și nu l-a circumscris strict câmpului efectuării lucrării contractate prin contractul de achiziție publică, astfel cum în mod nelegal reclamă recurenta pârâtă.

Așa cum s-a ilustrat anterior, ceea ce se reține în cadrul situației de fapt este înțelegerea frauduloasă a părților, în afara cadrului legal specific, privind efectuarea lucrărilor suplimentare. Din această perspectivă, accentul juridic nu este așezat pe emiterea celor două dispoziții de șantier, astfel cum în mod nefondat procedează recurenta pârâtă, prin aserțiunile sale dezvoltate relative împrejurării că simplul fapt al emiterii dispozițiilor de șantier nu poate fi calificat ca și delict civil. Aceste dispoziții de șantier, care au concretizat lucrările suplimentare, însușite de ambele părți, au fost - astfel cum reiese din cuprinsul deciziei recurate - doar un element component al conglomeratului ilicit configurat de instanțele devolutive.

Sub același aspect, se observă - contrar celor enunțate de către recurenta pârâtă - că instanța de apel chiar a precizat în cadrul motivării sale, că "În al doilea rând, se reține că, prin cele două dispoziții de șantier, nu s-a "ordonat" efectuarea de lucrări de către niciuna dintre părți, ambele agreând această modalitate de efectuare a lucrărilor suplimentare, contrar, însă, dispozițiilor legale în vigoare", instanța de apel nereținând așadar, faptul că prin dispozițiile de șantier s-ar fi ordonat executarea lucrărilor.

Ce reține însă instanța de apel, ca de altfel și instanța devolutivă a fondului, este că părțile procesuale au convenit în afara cadrului legal special incident, realizarea acestor lucrări, element distinct de imperativul unui "ordin" reclamat de recurenta pârâtă.

Din această perspectivă, elementul negativ la care face trimitere recurenta pârâtă, nedemararea procedurii de achiziție conform O.U.G. nr. 34/2006, nu este disociat - de instanțele devolutive ale fondului, în operațiunea juridică de identificare, configurare a faptelor ilicite reținute - de realizarea nelegală a lucrărilor suplimentare, prin rezoluția ilicită concordantă realizată în acest sens cu recurenta reclamantă executantă a acestor lucrări.

De asemenea, atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, instanțele devolutive au reținut definitiv că între părțile procesuale nu a fost încheiat (ca urmare a nerespectării prevederilor O.U.G. nr. 34/2006) un act juridic civil ("Or, tocmai nerespectarea acestei proceduri comune achizițiilor publice, respectiv a formalităților care le implică, a condus la constatarea inexistenței unui contract pentru lucrările suplimentare, iar pe cale de consecință, la imposibilitatea atragerii unei răspunderi civile contractuale. (...) În acest sens, se reține faptul că, în cauză, nu s-a reținut că obligațiile care le incumbă celor două părți litigante ar decurge dintr-o relație contractuală izvorâtă din cele două acte menționate"), iar în recurs nu au fost administrate probe noi, Înalta Curte constată că nu se mai poate repune în discuție - astfel cum eronat procedează recurenta pârâtă în cadrul motivelor sale de recurs - aspectul dovedirii unui act juridic între părți.

Continuând, instanța de recurs constată că este incorectă aserțiunea recurentei pârâte relative faptului că raportul juridic obligațional distinct reținut de instanța de apel a fi izvorât din cele două dispoziții de șantier în discuție, nu ar putea constitui temei al răspunderii civile delictuale. Potrivit art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane".

Răspunderea civilă - delictuală sau contractuală - este determinată de încălcarea unei obligații. Atunci când obligațiile își au izvorul în contract, încălcarea lor se asociază cu neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului, iar răspunderea civilă este contractuală. Dacă obligația încălcată nu își are izvorul în contract se angajează răspunderea civilă delictuală. Dar, pentru ca încălcarea obligației să reprezinte temei al răspunderii civile delictuale se impune ca nesocotirea să privească o normă a dreptului obiectiv care trasează subiectului activ o anumită conduită.

Cele două forme de răspundere civilă sunt reglementate distinct în C. civ.. Cea delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar a doua are caracter derogator, special. În consecință, ori de câte ori nu există premisa răspunderii contractuale se vor aplica regulile privitoare la răspunderea delictuală.

Așadar, atât timp cât s-a reținut în mod definitiv că între părți în privința lucrărilor suplimentare nu s-a încheiat un act juridic, ca urmare a eludării dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 34/2006, rezultă că devine incidentă răspunderea civilă delictuală, aplicată așadar în mod corect de către instanțele devolutive ale fondului din prezenta cauză, prin raportare la faptul ilicit al realizării acestor lucrări într-un mod neconform dispozițiilor legale incidente.

Astfel cum s-a ilustrat anterior, prin decizia civilă recurată s-a reținut în raport de decizia civilă definitivă nr. 1072/2018, faptul că dată fiind încălcarea O.U.G. nr. 34/2006, nu a existat contract juridic între părți pentru efectuarea lucrărilor suplimentare.

Acest aspect este diferit însă, de faptul - de asemenea, reținut în cadrul situației de fapt a cauzei stabilite definitiv - că între părțile procesuale ar fi existat o rezoluție concordantă ilicită pentru efectuarea lucrărilor, rezoluție decelată de către instanțele devolutive din prezenta cauză, în baza probelor administrate și grefat inclusiv pe elementele dezlegate cu autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv din litigiul anterior, elemente legate de nerespectarea O.U.G. nr. 34/2006. Această conivență ilicită (decurgând din încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006) a fost arondată de către instanțele devolutive ale fondului, unui raport juridic distinct. Așadar, nu se constată din această perspectivă, o înfrângere a prevederilor art. 431 C. proc. civ. de către curtea de apel, astfel cum în mod nefondat invocă recurenta pârâtă.

În fine, instanța de recurs mai constată și faptul că recurenta pârâtă realizează o confuzie în cadrul finalului motivelor sale completatoare și precizatoare de recurs, între elementul răspunderii civile delictuale al vinovăției și cel al faptei ilicite. Afirmând că instanța de apel greșește atunci când concluzionează că vinovăția ambelor părți constă în intenția de a încălca prevederile legale, greșeală care ar fi materializată în faptul că de fapt, răspunderea civilă delictuală este angajată ca urmare a comiterii unei fapte ilicite și nu doar prin intenția de a încălca prevederi legale, recurenta pârâtă ignoră atât regimul juridic al acestui tip de răspundere, regim juridic care reclamă existența concomitentă între altele, a celor două elemente distincte - vinovăția și fapta ilicită, cât și caracterul psihic, subiectiv, intern al cerinței vinovăției.

Așadar, nici unul dintre motivele de recurs formulate de către recurenta - pârâtă, respectiv cele prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 (cel de la punctul 7 astfel cum s-a configurat prin criticile relative încălcării autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul de contencios administrativ) sau 8 C. proc. civ., nu este invocat în mod fondat, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 430 - art. 431 C. proc. civ. și art. 1357 și urm. C. civ. fiind respectate în cauză.

Recurenta reclamantă apreciază că în speță era prioritară aplicarea art. 1638 C. civ.. Potrivit acestui text legal, "Prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii".

Potrivit art. 1235 C. civ., "Art. 1.235. - Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul".

Așadar, astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel, rezultă din coroborarea acestor prevederi legale că acest temei juridic este incident exclusiv în cadrul situațiilor în care între părți a existat încheiat un contract. Or, în speță, astfel cum a reținut instanța de apel în mod devolutiv în cadrul situației de fapt a cauzei care nu poate fi reevaluată în recurs în lipsa administrării de noi probe, între părți nu a existat un contract în privința efectuării lucrărilor suplimentare, deoarece nu au fost respectate prevederile esențiale și speciale ale O.U.G. nr. 34/2006 în materie.

Pe cale de consecință, neexistând un contract