ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1494/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. și S.C. D. S.R.L., prin administrator judiciar C..: să se constate nulitatea contractului cadru de antrepriză nr. x/03.05.2011 încheiat între B. S.R.L., în calitate de antreprenor și reclamantă, prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum și a actelor adiționale încheiate în legătură cu acest contract, respectiv a actului adițional nr. x din data de 27.06.2011, a actului adițional nr. x din data de 30.06.2011, a actului adițional nr. x din data de 24.11.2011, a actului adițional nr. x din data de 05.12.2011, a actului adițional nr. x din data de 19.03.2012 și a actului adițional nr. x din data de 25.10.2012, prin care pârâta S.C. B. S.R.L. s-a obligat să execute lucrări a căror valoare totală a fost stabilită de părți la suma de 1.719.463,22 euro, echivalentul sumei de 8.012.699 RON, respectiv lucrări de "evaluare a stării tehnice" în valoare de 30.000 euro și lucrări de construcții în valoare de 1.689.463,22 euro; să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță din data de 21.03.2012, încheiat între S.C. B. S.R.L. în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar și reclamanta prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanțe în cuantum de 1.168.496 RON; să se constatate nulitatea contractului de cesiune de creanță din data de 02.07.2012, încheiat între S.C. B. S.R.L. în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar și reclamantă prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanțe în cuantum de 485.551,07 RON; să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță din data de 25.01.2013, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar și reclamanta prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanțe în cuantum de 197.785,20 RON; să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x din data de 06.05.2015, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar și reclamanta prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanțe în cuantum de 301.014,87 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 282 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Covasna, secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. și S.C. D. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar C.., și, în consecință: a constatat nulitatea contractului cadru de antrepriză nr. x/03.05.2011, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de antreprenor și S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum și a actelor adiționale la acest contract, respectiv actul adițional nr. x/27.06.2011, actul adițional nr. x/30.06.2011, actul adițional nr. x/24.11.2011, actul adițional nr. x/05.12.2011, actul adițional nr. x/19.03.2012 și actul adițional nr. x/25.10.2012; a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanță din data de 21.03.2012, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar și S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat; a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanță din data de 02.07.2012, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar și S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat; a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanță din data de 25.01.2013, încheiat între S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar și S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat; a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x, încheiat între S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar și S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat.

A obligat pârâtele la plata către reclamantă a câte 37.187,36 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat pârâtele la plata către stat a câte 24.579,15 RON fiecare, reprezentând suma pentru care s-a acordat ajutor public judiciar prin reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri pârâta B. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.. și pârâta S.C. D. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C..

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019 a fost amânată pronunțarea asupra cauzei la data de 10 decembrie 2019 și apoi la 18 decembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1729/Ap. din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a fost constatat nul apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinței civile nr. 282 din 24 aprilie 2019 a Tribunalului Covasna.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. D. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C.. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în tot, în sensul că:

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C.. și S.C. D. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C..

A fost înlăturată dispoziția de obligare a pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.

Cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 49.158,3 RON reprezentând suma pentru care s-a acordat ajutor public judiciar reclamantei în primă instanță, sub forma reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru, au rămas în sarcina statului.

A fost obligată intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. să plătească suma de 644 RON, cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă S.C. D. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C..

Împotriva încheierii pronunțate în data de 28.11.2019 și a deciziei civile nr. 1729/Ap. din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Un prim argument în susținerea acestui motiv de casare este reprezentat, în opinia recurentei-reclamante, de încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 477-478 Cod procedură civilă privind limitele efectului devolutiv al apelului.

Recurenta-reclamantă arată că, în ceea ce privește judecata în apel, aceasta este limitată la ceea ce s-a judecat în fața primei instanțe, precum și la criticile invocate prin cererea de apel, apelanții neputând extinde cadrul procesual ulterior expirării termenului de formulare a căii de atac, astfel cum rezultă din prevederile art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a apreciat în mod greșit că, prin notele de ședință depuse în fața acesteia de către D. S.R.L., aceasta ar fi invocat excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2016 și y/2016, excepție de ordine publică, ce poate fi invocată oricând.

În realitate, astfel cum susține recurenta-reclamantă, intimata nu a invocat excepția autorității de lucru judecat, ca manifestare negativă a autorității de lucru judecat, ci efectul pozitiv al acesteia în ceea ce privește unele aspecte tranșate în dosarele menționate anterior, aspect care rezultă în mod expres chiar din notele scrise depuse de D. S.R.L. pentru termenul din 28.11.2019.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă arată că intimata nici nu ar fi putut invoca excepția autorității de lucru judecat, având în vedere inexistența triplei identități, de părți, obiect și cauză dintre prezentul litigiu și dosarele nr. x/2016 și y/2016

Or, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat reprezintă o apărare de fond ce ar fi trebuit cuprinsă, eventual, în motivele de apel formulate.

Așadar, prin respingerea excepțiilor inadmisibilității și tardivității formulării de către D. S.R.L., prin notele scrise depuse pentru termenul din 28.11.2019, a apărărilor referitoare la efectele hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2016 și y/2016 de Tribunalul Timiș, respectiv Curtea de Apel Timișoara, instanța de apel, în opinia recurentei-reclamante, a încălcat prevederile care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, împrejurare ce atrage nulitatea hotărârilor recurate.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 436 C. proc. civ., privind pronunțarea unei hotărâri în baza recunoașterii pretențiilor.

În acest sens, recurenta-reclamantă apreciază că soluția instanței de apel, atât în ceea ce privește excepția inadmisibilității apelului formulat de D. S.R.L., respinsă prin încheierea atacată, cât și în ceea ce privește fondul acestuia, tranșat prin decizie, este rezultatul încălcării de către aceasta a prevederilor art. 436 C. proc. civ., referitoare la hotărârea pronunțată în baza recunoașterii pretențiilor.

Potrivit recurentei-reclamante, soluția instanței de apel este nelegală, având în vedere faptul că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în baza recunoașterii pârâtelor, potrivit art. 436 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, din prevederile precizate, rezultă că, pentru a fi în prezența unei hotărâri pronunțate în temeiul recunoașterii pretențiilor, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: pârâtul să recunoască pretențiile reclamantului; reclamantul să solicite pronunțarea unei hotărâri în baza recunoașterii; instanța să ia act de recunoașterea pârâtului.

Contrar considerentelor din cuprinsul hotărârilor instanței de apel, recurenta-reclamantă apreciază că, în fața primei instanțe au fost îndeplinite toate condițiile menționate anterior, aceasta din urmă pronunțând o hotărâre în baza recunoașterii pretențiilor sale de către intimatele-pârâte.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește recunoașterea pretențiilor, aceasta a fost una neechivocă și necondiționată, în cuprinsul întâmpinării și notelor de ședință formulate de către intimatele-pârâte în fața primei instanțe, sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă susține că a solicitat primei instanțe să pronunțe o hotărâre prin care să ia act de recunoașterea pretențiilor, iar sub un al treilea aspect, prin sentința nr. 282 din 24 aprilie 2019, prima instanță a luat act de achiesarea intimatelor-pârâte la pretențiile sale.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că prima instanță nu ar fi dat eficiență recunoașterii pretențiilor sale de către intimate, întrucât: prima instanță a pronunțat o hotărâre în temeiul recunoașterii de către intimate; recunoașterea intimatelor a fost consemnată în cuprinsul sentinței, care, potrivit art. 434 C. proc. civ. are forța probantă a unui înscris autentic.

Așadar, în lipsa unei proceduri de denunțare a înscrisului ca fals, împrejurările reținute în cuprinsul hotărârii primei instanțe nu mai puteau fi contestate, cu atât mai mult cu cât prima instanță a luat act de existența unor manifestări neechivoce de voință ale intimatelor în sensul recunoașterii pretențiilor sale.

În consecință, considerentele deciziei recurate, potrivit cărora achiesarea ar putea fi revocată, reflectă o încălcare a prevederilor art. 436 Cod procedură civilă.

Recurenta-reclamantă invocă și încălcarea prevederilor art. 349 C. proc. civ. privind forța probantă și irevocabilitatea mărturisirii judiciare.

Sub un prim aspect, în opinia recurentei-reclamante, concluzia instanței de apel în sensul că intimatele puteau să își retragă recunoașterile este greșită, având în vedere că acestea au fost realizate prin mărturisiri judiciare ce nu pot fi revocate, în raport de art. 349 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, considerentele instanței de apel sunt contrare prevederilor art. 349 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că, în cadrul prezentului litigiu, prin actele de procedură formulate în fața primei instanțe, intimatele au recunoscut în integralitate pretențiile sale, iar în cuprinsul adresei transmise de către intimate către reprezentanții recurentei-reclamante, prin care acestea își exprimau intenția stingerii pe cale amiabilă a litigiului, intimatele au recunoscut în mod neechivoc temeinicia pretențiilor sale. Totodată, asrfel cu, arată recurenta-reclamantă, în cuprinsul propunerii de tranzacție redactată de către intimate, acestea au menționat faptul că toate contractele a căror nulitate a fost constatată prin sentință "au fost încheiate de cele două părți în baza Contractului de management nr. x/20.04.2011."

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că o astfel de recunoaștere reprezintă o mărturisire judiciară a intimatelor, prin care acestea confirmă nu doar anumite aspecte pe care le-a invocat în motivarea cererii de chemare în judecată, ci întregul raționament expus de reclamantă, precum și pretențiile deduse judecății.

În prezenta cauză, astfel cum arată recurenta-reclamantă, intimatele nu pot invoca nicio eroare scuzabilă care să justifice revocarea mărturisirii, recunoașterile constituind mărturisiri judiciare, care, potrivit art. 349 alin. (1) C. proc. civ., fac deplină dovadă împotriva celor care le-au făcut.

Ca atare, recurenta-reclamantă susține că încălcarea prevederilor art. 436 și art. 349 C. proc. civ. din cuprinsul încheierii și deciziei recurate au condus la pronunțarea de către instanța de apel a unei hotărâri asupra fondului litigiului, în contextul recunoașterii, în fața primei instanțe, a pretențiilor sale și pronunțării unei sentințe în acest sens, și cu ignorarea mărturisirilor judiciare ale pârâtelor, reținute în cuprinsul hotărârii primei instanțe, ce fac deplină dovadă împotriva acestora.

Totodată, ca o consecință a încălcării prevederilor art. 349 și art. 436 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă arată că hotărârile recurate au fost, de asemenea, pronunțate și cu nesocotirea dispozițiilor art. 457 și art. 33 C. proc. civ., instanța de apel respingând în mod nelegal excepția inadmisibilității apelului declarat de D. S.R.L.

Recurenta-reclamantă solicită ca, în măsura în care instanța de recurs va aprecia că recunoașterile nu constituie mărturisiri judiciare, să observe că adresa și tranzacția pot fi calificate oricum ca fiind mărturisiri extrajudiciare, pe care instanța nu le-a avut în vedere, câtă vreme nici măcar nu a făcut referire la ele.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 457 C. proc. civ. privind legalitatea căii de atac, sens în care recurenta-reclamantă susține că împotriva hotărârii primei instanțe, pronunțate în baza achiesării intimatelor la pretențiile sale, în raport de prevederile art. 437 alin. (1) C. proc. civ., se putea exercita calea de atac a recursului și nu a apelului.

Recurenta-reclamantă apreciază că soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității apelului declarat de către D. S.R.L. este nelegală.

Recurenta-reclamantă invocă și încălcarea prevederilor privind efectele hotărârilor judecătorești, sub un prim aspect, susținând că instanța de apel a înlăturat, în mod nelegal efectele hotărârilor penale pronunțate în dosarul nr. x/2012, cu încălcarea prevederilor art. 434 și art. 435 C. proc. civ., referitoare la forța probantă și opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

Astfel cum arată recurenta-reclamantă, instanța de apel nu a dat eficiență acestor dispoziții legale, cu atât mai mult cu cât intimatele nu numai că nu au făcut dovada contrară celor menționate în hotărârile penale, dar au recunoscut în mod expres și irevocabil, situația de fapt pe care se întemeiază cauzele de nulitate a contractelor de antrepriză și cesiune de creanță, situație reținută prin sentința penală nr. 818/24.11.2015 și decizia penală nr. 506/A/31.03, pronunțate în dosarul nr. x/2012.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a reținut în mod eronat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2014, în contextul în care în dosarul nr. x/30/3016/a4, Tribunalul Timiș și, ulterior, Curtea de Apel Timișoara au fost învestite cu analiza îndreptățirii sale la înscrierea la masa credală a D. S.R.L. cu două creanțe: o creanță în cuantum de 492.560 euro reprezentând prejudiciul cauzat de către apelantă prin fapte ilicite; o creanță în cuantum de 5.948.035,94 RON, în temeiul restituirii prestațiilor ca urmare a nulității contractelor de antrepriză și cesiune de creanță ce formează obiectul prezentei cauze.

Recurenta-reclamantă invocă și încălcarea prevederilor art. 115 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, potrivit căruia toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispozițiilor prezentului capitol, inclusiv pentru recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, aceste dispoziții legale instituie o excepție de la regula prevăzută de art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, însă numai în măsura în care sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele două condiții: acțiunea să fie introdusă de administratorul judiciar sau de lichidator; acțiunea să fie introdusă în aplicarea Capitolului I, Titlul II din Legea nr. 85/2014.

În raport de prevederile art. 117, art. 169, art. 58 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 85/201412, art. 37 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă susține că nu este îndeplinită niciuna din condițiile prevăzute de art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă constatarea nulității absolute a unor contracte de antrepriză și cesiune de creanță.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, apelul declarat de pârâta D. S.R.L. nu putea fi scutit de obligația de plată a taxei judiciare de timbru, acesta neintrând în sfera de reglementare a prevederilor art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă invocă și motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, considerând că decizia cuprinde o motivare contradictorie.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a afirmat că, potrivit art. 434 C. proc. civ., hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea fiind opozabilă oricărei terțe persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară (pagina 13, paragraful 1 din decizie).

Cu toate acestea, în paragraful imediat următor, instanța de apel a conchis în sensul că invocarea hotărârilor penale nu este suficientă pentru a se constata nulitatea contractelor ce fac obiectul prezentului litigiu (pagina 13, paragraful 2 din decizie).

Motivarea instanței de apel este contradictorie, având în vedere că aceasta nu arată în ce măsură intimatele ar fi făcut proba contrară celor reținute în hotărârile penale. Or, reținând efectul de opozabilitate și forța probantă a acestor hotărâri, concluzia instanței este în contradicție cu premisa de la care aceasta a pornit.

Recurenta-reclamantă mai arată că, în considerentele deciziei (pagina 12, paragrafele 6-9), instanța de apel a afirmat că intimatelor nu le poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, fiind reținută săvârșirea unor infracțiuni de către persoane fizice, și nu de către societățile intimate.

Or, având în vedere că instanțele penale nu au reținut în sarcina sa săvârșirea niciunei fapte ilicite, concluzia instanței legată de imputabilitatea cauzei de nulitate a contractului de management este în contradicție cu propriul său raționament, pe care l-a expus anterior în cuprinsul deciziei.

Un ultim motiv de recurs vizează faptul că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că, în ipoteza în care instanța de recurs ar aprecia că mențiunile intimatelor din cuprinsul înscrisurilor depuse de acestea în fața primei instanțe (corespondență privind intenția de stingere amiabilă a litigiului și draft de tranzacție) reprezintă mărturisiri extrajudiciare, acestea erau de natură ca, împreună cu restul materialului probator, să îi formeze instanței de apel convingerea în sensul netemeiniciei apelurilor formulate, în raport de prevederile art. 350 C. proc. civ.

Având în vedere că în prezenta cauză a invocat nulitatea contractelor de antrepriză și cesiune de creanță pentru cauză ilicită, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 5 C. proc. civ., proba cu martori era admisibilă, sens în care, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel trebuia să aibă în vedere, în analiza fondului apelului, și mărturisirile extrajudiciare ale intimatelor.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată și că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale ce reglementează efectele nulității, reținând în mod eronat faptul că efectul retroactivității nulității contractului de management nu ar putea influența validitatea contractelor de antrepriză și cesiune de creanță a căror desființare este solicitată în prezenta cauză, acte subsecvente acestuia.

Recurenta-reclamantă arată că principiul retroactivității efectelor nulității actelor civile, reglementat de art. 1.254 alin. (1) C. civ. presupune că un act lovit de nulitate să se considere că nu a fost niciodată încheiat.

Printre excepțiile de la principiul retroactivității efectelor nulității nu se regăsește cazul contractelor cu executare succesivă, în reglementarea nulității din C. civ. de la 1864, contractele cu executare succesivă reprezentau o excepție la un singur efect al nulității, respectiv restitutio in integrum.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că nulitatea contractului de management i-ar fi fost imputabilă, cu toate că singurele fapte ilicite legate de formarea voinței sale la încheierea acestui contract i-au fost imputate unei persoane fizice, aspect pe care însăși instanța de apel l-a constatat.

Or, astfel cum arată recurenta-reclamantă, instanțele penale nu au reținut vinovăția sa în legătură cu nulitatea contractului de management.

Și în situația absurdă în care s-ar reține o culpă a sa în ceea ce privește nulitatea contractului de management, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs să observe că nu există nicio normă de drept care, făcând aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, să limiteze efectele nulității actului juridic civil, respectiv retroactivitatea și anularea actelor subsecvente.

Or, astfel cum susține recurenta-reclamantă, în prezenta cauză acest principiu nu are aplicabilitate întrucât: cauza de nulitate al contractului de management nu o reprezintă existența unui obiect sau cauze imorale, astfel cum a reținut și instanța de apel.

În aceste condiții, în opinia recurentei-reclamante se impunea ca instanța de apel să rețină anularea, cu efect retroactiv, a contractului de management, împrejurare ce determină nulitatea contractelor de antrepriză și de cesiune de creanță pentru cauze proprii acestora și să constate nulitatea acestora având în vedere că acestea sunt afectate de următoarele cauze de nulitate: lipsa consimțământului la încheierea contractelor de antrepriză, prin sentința penală nr. 818/24.11.2015 și decizia penală nr. 506/A/31.03.2017, fiind desființat cu caracter retroactiv contractul de management, în baza căruia au fost încheiate contractele de antrepriză, iar intimatele D. S.R.L. și B. S.R.L au recunoscut, în mod expres și irevocabil, situația de fapt pe care se întemeiază această cauză de nulitate a contractelor de antrepriză.

Potrivit art. 1.254 alin. (1) C. civ., "Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat", motiv pentru care recurenta-reclamantă apreciază că prima instanță a reținut în mod corect faptul că, urmare a anulării cu efect retroactiv a contractului de management, contractele de antrepriză sunt lovite de nulitate pentru lipsa consimțământului reclamantei, intimatele recunoscând în mod expres și irevocabil caracterul subsecvent al contractelor de antrepriză față de contractul de management prin propunerile de tranzacție pe care i le-au transmis.

Având în vedere că instanțele penale au anulat contractul de management, recurenta-reclamantă apreciază că efectul conferit de lege sancțiunii aplicate îl reprezintă și anularea actelor subsecvente, în acest caz, a actelor încheiate în numele său, de către pretinsul mandatar - D. S.R.L.

Recurenta-reclamantă susține, de asemenea, că desființarea contractelor de antrepriză nu se răsfrânge asupra contractelor de cesiune doar din perspectiva efectului desființării actelor subsecvente, ci determinată o cauză de nulitate distinctă, întrucât lipsește obiectul contractelor de cesiune.

În acest sens, recurenta-reclamantă invocă încălcarea prevederilor legale privind cauza actului juridic - art. 1.236-1.238 C. civ.

Analizând cauza contractelor deduse judecății, la momentul încheierii acestora, recurenta-reclamantă apreciază că se impune anularea acestora pentru cauză ilicită, având în vedere faptul că, în fața primei instanțe, intimatele au recunoscut în mod expres toate împrejurările învederate prin cererea de chemare în judecată, scopul încheierii acestor contracte a fost obținerea foloaselor, sume de bani necuvenite, fără nicio justificare, fără a exista vreo contra prestație.

Recurenta-reclamantă invocă și încălcarea prevederilor art. 1.303 C. civ.

Cu privire la cauza de nulitate a contractelor de cesiune reprezentată de conflictul de interese în care se afla intimata D. S.R.L. la încheierea acestora, instanța de apel a menționat faptul că legea nu prevede nulitatea unei asemenea operațiuni, ci atragerea răspunderii administratorului pentru prejudiciile cauzate.

Recurenta-reclamantă susține faptul că soluția instanței de apel contravine prevederilor art. 1.303 C. civ., potrivit cărora "contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant ia data încheierii contractului".

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că dispozițiile privind conflictul de interese sunt pe deplin aplicabile cu privire la contractele de cesiune, întrucât, încheierea unui contract de către reprezentantul aflat într-un conflict de interese este un abuz al puterii de reprezentare.

În opinia recurentei-reclamante, ceea ce privește contractele de cesiune de creanță, este evidentă existența conflictului de interese, de vreme ce aceste contracte au fost încheiate de D. S.R.L., atât în calitate de cesionar, cât și în calitate de reprezentant al debitorului cedat, respectiv al său.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

La 18.08.2020, C.., în calitate de fost lichidator al S.C. B. S.R.L., a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei intimate, întrucât a fost radiată din evidențele registrului comerțului.

Intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L., ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință, iar în rest, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 octombrie 2021, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta-reclamantă depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 13 aprilie 2022, cu citarea părților.

Prin încheierea din 13 aprilie 2022, Înalta Curte a dispus amânarea judecării cauzei la data de 15 iunie 2022, pentru ca părțile să facă dovada rămânerii definitive a hotărârii de radiere a intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L., în vederea soluționării excepției lipsei capacității procesuale de folosință.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Un prim argument expus în susținerea acestui motiv de recurs vizează încălcarea prevederilor art. 477-478 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, respingerea excepțiilor inadmisibilității și tardivității formulării de către D. S.R.L., prin notele scrise depuse pentru termenul din 28.11.2019, a apărărilor referitoare la efectele hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2016 și y/2016 de Tribunalul Timiș, respectiv Curtea de Apel Timișoara, fiind, astfel, nelegală.

Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: un aspect pozitiv, care privește partea care a câștigat procesul, aceasta putându-se prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului și un efect negativ pentru partea care a pierdut procesul și care este împiedicată să mai repună în discuție, între aceleași părți, aceleași pretenții, în baza aceluiași temei juridic.

În ceea ce privește efectele lucrului judecat, art. 431 C. proc. civ. statuează că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, oricare dintre părți putând opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Totodată, autoritatea de lucru judecat poate fi invocată, pe cale de excepție, de instanță sau de părți, în orice stare a procesului, chiar direct înaintea instanței de recurs, astfel cum statuează art. 432 teza I C. proc. civ.

În raport de normele de procedură mai sus arătate, reiese că instanța de apel a respins în mod legal excepțiile inadmisibilității și tardivității invocării autorității de lucru judecat, neputând fi reținută, astfel cum susține recurenta-reclamantă o încălcare a caracterului devolutiv al apelului.

Nici critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 436 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Conform dispozițiilor art. 436 alin. (1) C. proc. civ., "Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii".

Articolul 436 C. proc. civ.. reglementează efectele achiesării pârâtului la pretențiile reclamantului statuând că, atunci când pârâtul recunoaște în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii.

Așadar, recunoașterea de către pârât nu este suficientă pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre în baza dispozițiilor art. 436 alin. (1) Cod procedură civilă, fiind necesar ca reclamantul să formuleze o cerere în acest sens.

Or, astfel cum legal a reținut în mod legal instanța de apel, această din urmă condiție nu a fost îndeplinită, întrucât reclamanta nu a solicitat primei instanțe, în mod neechivoc, să pronunțe o hotărâre în baza recunoașterii pretențiilor sale de către pârâte.

De altfel, așa cum corect a reținut instanța de apel, recurenta-reclamantă, prin întâmpinarea depusă, a apreciat că instanța de judecată nu va putea pronunța o hotărâre în raport de prevederile art. 436 alin. (1), deoarece numai pârâta D. a înțeles să achieseze la pretențiile sale, iar regimul juridic al nulității absolute permite constatarea doar de către instanța de judecată a acestei sancțiuni.

Solicitarea reclamantei în acest sens, formulată prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, la 24.04.2019 și reținerea cauzei în vedere pronunțării hotărârii, nu putea fi avută în vedere de către prima instanță, acest aspect fiind corect reținut de către instanța de apel.

Ca atare, în mod legal instanța de apel a reținut că hotărârea atacată nu a fost pronunțată în baza dispozițiilor art. 436 alin. (1) C. proc. civ., aspect care reiese, de altfel, din considerentele hotărârii primei instanțe, cauza fiind analizată pe fond.

Pentru aceleași argumente va fi respinsă și critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 457 C. proc. civ., împotriva hotărârii primei instanțe putând fi declarat apel, precum și cea care vizează încălcarea art. 33 din C. proc. civ., pârâtele având interes în declararea apelurilor, câtă vreme acțiunea reclamantei a fost admisă.

Pe cale de consecință, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 434 C. proc. civ., ce vizează forța probantă a hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 434 C. proc. civ., dar și a art. 435 alin. (2) din același cod și din perspectiva ignorării de către instanța de apel a unor elemente de fapt.

Or, prin expunerea acestor critici, recurenta-reclamantă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Nici încălcarea dispozițiilor art. 349 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Înalta Curte arată că, în raport de dispozițiile art. 348 alin. (1) C. proc. civ., constituie mărturisire recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea.

Mărturisirea, fiind un mijloc de probă, nu poate viza decât împrejurări de fapt, pe când achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului nu are doar o semnificație de ordin probator, ci este și un act de dispoziție, pârâtul renunțând la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziție pentru a se apăra.

Ca atare, spre deosebire de mărturisirea judiciară, care nu poate fi revocată decât în cazul în care se face dovada că a fost rezultatul unei erori de fapt scuzabile, achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului poate fi revocată, câtă vreme nu i s-a dat eficiență, astfel cum legal a reținut instanța de apel.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel și din perspectiva caracterului timbrabil al cererii, invocând, în acest sens, încălcarea dispozițiilor art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Înalta Curte arată că O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede în mod expres că judecătorul este cel care stabilește caracterul timbrabil sau netimbrabil al cererii deduse judecății și că, prin încheierea din 28 noiembrie 2019, instanța de apel a respins excepția netimbrării apelului, menținându-și opinia, exprimată și în rezoluția de la dosar, în sensul că cererea este scutită de la plata taxelor judiciare timbru, conform prevederilor legii insolvenței.

Înalta Curte arată că, în raport de statuările din Decizia nr. 7/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii, care sunt valabile și în privința prevederilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât au același conținut normativ cu cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997, ale cărei efecte sunt obligatorii potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile care susțin caracterul timbrabil al cererii de apel nu pot fi primite.

Înalta Curte urmează să înlăture și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât, deși a făcut trimitere la art. 434 și art. 435 alin. (2) C. proc. civ., a conchis în sensul că invocarea hotărârilor penale nu este suficientă pentru a se constata nulitatea contractelor ce fac obiectul prezentului litigiu, fără a arăta în ce măsură intimatele ar fi făcut proba contrară celor reținute în hotărârile penale.

Mai arată recurenta-reclamantă că, deși a reținut că pârâtelor nu le poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, fiind reținută săvârșirea unor infracțiuni de către persoane fizice, concluzia instanței legată de imputabilitatea cauzei de nulitate a contractului de management, contravine raționamentului pe care instanța l-a expus.

Argumentele recurentei-reclamante vizează, în realitate, nemulțumirea acesteia cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, aspect care nu se circumscrie, însă, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține că, în susținerea motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reia apărările expuse în fața instanței de apel.

Susținerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, prin întâmpinare, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în combaterea apelului nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De altfel, criticile cu privire la culpa reclamantei, reținută de instanța de apel, efectele juridice ale propunerii de tranzacție, recunoașterea de către pârâte a împrejurărilor învederate în cererea de chemare în judecată, în susținerea criticilor ce vizează încălcarea dispozițiilor legale privitoare la cauza actului juridic sunt aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, neputând fi analizate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019 și a deciziei civile nr. 1729/Ap. din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., prin administrator judiciar C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019 și a deciziei civile nr. 1729/Ap. din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., prin administrator judiciar C.., ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2022.