ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1473/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secția Civilă la 15 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. (denumirea anterioară a societății fiind C. S.R.L.) și D. S.R.L.:

- să se constate nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x, încheiat în 07.11.2012 între C. S.R.L., în calitate de antreprenor, și reclamantă, prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum și a actului adițional nr. x din 09.09.2013, a actului adițional nr. x din 11.11.2013, a actului adițional nr. x din 15.01.2014 la acest contract, prin care pârâta C. S.R.L. s-a obligat să execute lucrări de construcții în valoare totală de 951.651,47 Euro, echivalentul sumei de 4.434.695,85 RON;

- să se constate nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x, încheiat în 19.03.2013 între C. S.R.L., în calitate de antreprenor, și reclamantă, prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum și a actului adițional nr. x din 11.06.2013, prin care pârâta C. S.R.L. s-a obligat să execute lucrări de construcții în valoare totală de 326.522 Euro, echivalentul sumei de 1.521.592,52 RON;

- să se constate nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x, încheiat în 19.03.2013 între C. S.R.L., în calitate de antreprenor, și reclamantă, prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum și a actului adițional nr. x din 09.09.2013, prin care pârâta C. S.R.L. s-a obligat să execute lucrări de construcții în valoare totală de 182.658,02 Euro, echivalentul sumei de 851.186,37 RON;

- să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță din 14.03.2014, încheiat între C. S.R.L., în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar, și reclamantă, prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanțe în cuantum de 871.121,95 RON;

- să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x din 19.12.2014, încheiat între C. S.R.L, în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar, și reclamantă prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanțe în cuantum de 1.780.289,37 RON;

- să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x din 05.11.2015, încheiat între C. S.R.L, în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar, și reclamantă prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanțe în cuantum de 2.641.789,20 RON;

- să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x din 31.03.2016, încheiat între C. S.R.L., în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar, și reclamantă, în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanțe în cuantum de 6.094.630,90 RON.

S-a mai solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să se dispună obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192, art. 113 alin. (1) pct. 3, art. 116 C. proc. civ., art. 1179 alin. (1) C. civ., art. 948 din C. civ. de la 1864, art. 1254, art. 1235-1236, art. 1225 alin. (1), art. 1303 C. civ., art. 144

3

alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 283 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Brașov, secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L și, în consecință:

- a constatat nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x/07.11.2012 încheiat între C. S.R.L., în calitate de antreprenor și A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum și a actului adițional nr. x/09.09.2013, a actului adițional nr. x/11.11.2013, a actului adițional nr. x/15.01.2014 la acest contract;

- a constatat nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x/19.03.2013 încheiat între C. S.R.L., în calitate de antreprenor și A. S.R.L. prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum și a actului adițional nr. x/11.06.2013 la acest contract;

- a constatat nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x/19.03.2013 încheiat între C. S.R.L., în calitate de antreprenor și A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum și a actului adițional nr. x/09.09.2013 la acest contract;

- a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanță din 14.03.2014, încheiat între C. S.R.L., în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar și A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat;

- a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x, încheiat între C. S.R.L, în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar și A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat;

- a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x, încheiat între C. S.R.L în calitate de cedent, D. S.R.L. în calitate de cesionar și A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat;

- a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x, încheiat între C. S.R.L. în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar și A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat.

Totodată, a obligat pârâtele la plată către reclamantă a câte 51.956,065 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat pârâtele la plata către stat a câte 53414,01 RON fiecare, reprezentând suma pentru care s-a acordat ajutor public judiciar prin reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru.

Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată; în subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul înlăturării obligației apelantei-pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâta D. S.RL. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată; în subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul înlăturării obligației apelantei-pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins excepția inadmisibilității căii de atac, invocată de reclamantă și a dispus unirea excepției lipsei de interes în formularea apelurilor, invocată de intimata-reclamantă A. S.RL. cu fondul cauzei.

Prin decizia nr. 1544/AP/2019 din 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins excepția lipsei de interes în formularea apelurilor, invocată de intimata-reclamantă, a admis apelurile declarate de apelantele-pârâte B. S.R.L. și D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 283/24.04.2019 pronunțată de Tribunalul Covasna, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă și a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanță. Cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 106.828,02 RON, reprezentând suma pentru care s-a acordat ajutor public judiciar reclamantei în primă instanță, sub forma reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru, au rămas în sarcina acestuia. Totodată, a obligat intimata-reclamantă să plătească către stat suma de 51.707 RON, cu privire la care s-a acordat ajutor public judiciar apelantei-pârâte B. S.R.L. în apel, sub forma reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru.

Împotriva deciziei instanței de apel, precum și a încheierii din 15 octombrie 2019 reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, cu consecința casării hotărârilor recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă și-a structurat criticile în trei motive de casare.

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 436 C. proc. civ. privind pronunțarea unei hotărâri pe baza recunoașterii pretențiilor.

Astfel, consideră recurenta că soluția instanței de apel, atât în ceea ce privește excepția inadmisibilității apelurilor, respinsă prin încheierea atacată, cât și în ceea ce privește excepția lipsei de interes în formularea apelurilor și fondul acestora, tranșate prin decizie, este rezultatul încălcării de către instanță a prevederilor art. 436 C. proc. civ. referitoare la hotărârea pronunțată în baza recunoașterii pretențiilor.

Susține recurenta că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în baza recunoașterii pretențiilor de către intimatele-pârâte, recunoaștere neechivocă și necondiționată, iar faptul că intimatele au solicitat primei instanțe să fie scutite de la plata cheltuielilor de judecată, invocând prevederile art. 454 C. proc. civ., nu poate semnifica faptul că intimatele nu și-ar fi manifestat voința în sensul recunoașterii, în contextul în care înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată reprezintă o eventuală consecință a achiesării și, nicidecum, o condiție a acesteia.

Recurenta mai arată că solicitarea acesteia de la termenul din 18.04.2019 ca instanța să ia act de recunoașterile intimatelor și să pronunțe o hotărâre în acest sens este una neechivocă.

O altă critică a recurentei, subsumată aceluiași motiv de casare, privește încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 349 C. proc. civ. privind irevocabilitatea mărturisirii judiciare.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că reținerea instanței de apel, în sensul că intimatele puteau să își retragă recunoașterile este greșită, având în vedere că acestea au fost realizate prin mărturisiri judiciare ce nu pot fi revocate, potrivit art. 349 alin. (3) C. proc. civ.

Menționează recurenta că a depus la dosarul cauzei adresa și propunerea de tranzacție, provenite de la intimate, care reprezintă, astfel, recunoașteri judiciare din care rezultă că intimatele nu și-au exprimat un acord generic în legătură cu pretențiile recurentei, ci au făcut referire expresă la cauzele de nulitate și la efectele nulității contractului de management nr. x/20.04.2011 asupra contractelor a căror desființare a fost solicitată în prezentul litigiu.

Concluzionează recurenta că mărturisirile judiciare pe care intimatele le-au făcut în cuprinsul întâmpinărilor sunt irevocabile și au fost consemnate în cuprinsul sentinței primei instanțe, făcând deplină dovadă până la înscrierea în fals.

Totodată, învederează recurenta că, urmare a încălcării prevederilor art. 349 și art. 436 C. proc. civ., hotărârile recurate au fost pronunțate și cu nesocotirea dispozițiilor art. 457 și art. 33 C. proc. civ., instanța de apel respingând în mod nelegal excepțiile inadmisibilității apelurilor și lipsei de interes în promovarea acestora.

Recurenta solicită ca, în măsura în care se apreciază că recunoașterile nu constituie mărturisiri judiciare, să se califice înscrisurile, reprezentând adresă și tranzacție, ca și mărturisiri extrajudiciare, pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere, câtă vreme nici măcar nu a făcut referire la ele.

O a treia critică subsumată pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă încălcarea prevederilor art. 457 C. proc. civ. privind legalitatea căii de atac.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta evocă dispozițiile art. 437 alin. (1) și art. 457 alin. (1) C. proc. civ., precum și doctrina în domeniu, pentru a concluziona că împrejurarea că prima instanță a menționat în dispozitivul sentinței faptul că hotărârea este supusă apelului nu asigură admisibilitatea acestei căi de atac, în situația în care legea în mod expres a suprimat această cale.

În consecință, consideră că soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității apelurilor este nelegală.

A patra critică subsumată aceluiași motiv de casare privește încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ. privind interesul, condiție de exercitare a acțiunii civile.

Susține recurenta, în esență, că, având în vedere recunoașterea pretențiilor recurentei, pe care intimatele au făcut-o în fața primei instanțe, acestea din urma nu mai puteau justifica un interes procesual în formularea căii de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe, astfel că se impunea admiterea de către instanța de apel a excepției invocate de reclamantă și respingerea apelurilor ca lipsite de interes.

Ultima critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 privește încălcarea prevederilor privind efectele hotărârilor judecătorești, respectiv art. 434 și art. 435 din C. proc. civ., referitoare la forța probantă și opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

Cu privire la acest aspect, recurenta învederează ca instanța de apel nu a dat eficiență acestor texte de lege, cu atât mai mult cu cât intimatele nu numai că nu au făcut dovada contrară celor menționate în hotărârile penale, dar au recunoscut în mod expres și irevocabil situația de fapt pe care se întemeiază cauzele de nulitate a contractelor de antrepriză și cesiune de creanță, situație reținută prin sentința penală nr. 818/24.11.2015 și decizia penală nr. 506/A/31.03.2016, pronunțate în dosarul nr. x/2012.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut, în esență, că decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie, având în vedere că aceasta nu arată în ce măsură intimatele ar fi făcut proba contrară celor reținute în hotărârile penale, însă, reținând efectul de opozabilitate și forța probantă a acestor hotărâri, concluzia instanței este în contradicție cu premisa de la care aceasta a pornit.

De asemenea, având în vedere că instanțele penale nu au reținut în sarcina recurentei săvârșirea niciunei fapte ilicite, concluzia instanței legată de imputabilitatea cauzei de nulitate a contractului de management este în contradicție cu propriul raționament expus în cuprinsul deciziei.

În cadrul ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă, ca primă critică, faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale ce reglementează efectele nulității.

În acest sens, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod eronat că efectul retroactivității nulității contractului de management nu ar putea influența validitatea contractelor de antrepriză și cesiune de creanță a căror desființare a fost solicitată, acte subsecvente acestuia. După evocarea art. 1254 alin. (1) C. civ., recurenta arată că, printre excepțiile de la principiul retroactivității nulității nu se regăsește cazul contractelor cu executare succesivă. Mai mult, nu există nicio normă de drept care, făcând aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, să limiteze efectele nulității actului juridic, respectiv retroactivitatea și anularea actelor subsecvente.

În aceste condiții, se impunea ca instanța de apel să rețină anularea, cu efect retroactiv, a contractului de management, împrejurare ce determină nulitatea contractelor de antrepriză și de cesiune de creanțe pentru cauze proprii acestora și să constate nulitatea acestora, având în vedere că acestea sunt afectate de următoarele cauze de nulitate: lipsa consimțământului la încheierea contractelor de antrepriză, resolute iure dantis resolvitur ius accipientis cu privire la contractele de antrepriză și cesiune, lipsa de obiect a contractelor de cesiune.

O a doua critică subsumată acestui motiv de casare o reprezintă încălcarea prevederilor legale privind cauza actului juridic, respectiv art. 1236 - art. 1238 C. civ.

Recurenta susține că, analizând cauza contractelor deduse judecății, la momentul încheierii acestora, rezultă, contrar celor reținute de instanța de apel, că se impune anularea acestora pentru cauză ilicită, având în vedere cauza ilicită și reprezentarea frauduloasă la încheierea contractelor de antrepriză, scopul încheierii acestor contracte, respectiv obținerea foloaselor, sume de bani necuvenite, precum și cauza ilicită a contractelor de cesiune.

Ultima critică subsumată acestui motiv de casare o reprezintă încălcarea prevederilor privind conflictul de interese.

Recurenta susține că soluția instanței de apel cu privire la cauza de nulitate a contractelor de cesiune contravine prevederilor art. 1303 C. civ., potrivit cărora "contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului".

În ceea ce privește contractele de cesiune de creanță, susține recurenta că este evidentă existența conflictului de interese, de vreme ce aceste contracte au fost încheiate de D. S.R.L. atât în calitate de cesionar, cât și în calitate de reprezentant al debitorului cedat, respectiv al recurentei. Astfel, având în vedere că prin contractele de cesiune de creanță, pretinsul reprezentant al recurentei, unic și exclusiv, a dobândit drepturi de creanță împotriva recurentei, autoarea căii de atac solicită a se constata că D. S.R.L. a participat la încheierea acestor contracte în frauda intereselor recurentei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. la 27 martie 2020 și intimatei pârâte D. S.R.L. la 27 martie 2020 .

Intimatele-pârâte au depus întâmpinare la 27 mai 2020, cu depășirea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 10 iunie 2020 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 25 iunie 2020, peste termenul legal, solicitând înlăturarea apărărilor intimatelor și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 23 martie 2021, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite. Contrar celor susținute de recurentă, sentința atacată nu a fost pronunțată în baza recunoașterii pretențiilor de către pârâte, potrivit art. 436 C. proc. civ., astfel că soluția instanței de prim control judiciar, de respingere a excepției inadmisibilității apelurilor, este corectă.

Este adevărat că pârâtele, prin întâmpinare, au achiesat la pretențiile reclamantei, însă, în speță, nu a fost îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre în baza recunoașterii acestora, anume aceea ca reclamanta să fi solicitat pronunțarea unei hotărâri în atare circumstanțe.

Instanța nu poate pronunța o hotărâre în condițiile art. 436 C. proc. civ., decât la cererea reclamantului, întrucât altfel ar încălca dreptul acestuia de a dispune asupra acțiunii pe care a introdus-o.

Or, în fața instanței de fond, reclamanta din prezenta cauză a solicitat, în mod explicit, să nu se ia act de achiesare și să se continue judecata . Reclamanta a motivat această poziție procesuală prin aceea că regimul nulității absolute, invocate prin cererea de chemare în judecată, impune ca această sancțiune să fie constatată de către instanță. Nici la termenul din 18 aprilie 2019, contrar celor susținute prin motivele de recurs, reclamanta nu a solicitat pronunțarea unei hotărâri în temeiul art. 436 C. proc. civ.

În atare condiții, în mod corect a constatat instanța de apel că judecătorul fondului a administrat proba cu înscrisuri și, prin hotărârea pronunțată, a făcut propria analiză cu privire la motivele de fapt și de drept invocate. Așadar, a existat o dezbatere judiciară asupra fondului pretențiilor, astfel că hotărârea apelată nu a fost fundamentată doar pe actul de dispoziție al pârâtelor, căruia hotărârea să îi fi dat expresie.

De altfel, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanta, în condițiile în care ar fi fost nemulțumită de modul în care a procedat judecătorul fondului, în sensul nepronunțării hotărârii în temeiul art. 436 C. proc. civ., ar fi trebuit să formuleze apel. Neformulând o atare cale de atac, aspectele invocate pe calea recursului, sub forma unor critici de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel dar care, în realitate, vizează soluția instanței de fond, sunt motive de recurs omisso medio.

Oricum, în mod judicios a reținut instanța de apel că achiesarea pârâtelor putea fi revocată, atâta vreme cât nu s-a luat act de aceasta de către instanță. Altfel spus, manifestarea unilaterală de voință a părții (act juridic unilateral) dobândește caracter irevocabil numai în momentul în care destinatarul acesteia, instanța de judecată, verifică îndeplinirea condițiilor și ia act de această manifestare. Până la acel moment se poate reveni asupra acestei manifestări de voință.

Instanța constată nefondate și criticile relative la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 349 C. proc. civ., privind forța probantă și irevocabilitatea mărturisirii judiciare. Apreciază recurenta că au caracterul unor mărturisiri judiciare recunoașterea pretențiilor de către pârâte, formulate prin întâmpinare precum și adresa de înaintare a unei propuneri de tranzacție.

În mod corect a reținut instanța de apel că mărturisirea, ca toate celelalte mijloace de dovadă, nu poate avea ca obiect decât împrejurări de fapt. Mărturisirea este, potrivit art. 348 alin. (1) C. proc. civ., recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care adversarul său își întemeiază pretenția.

Or, atât prin întâmpinare, cât și prin propunerea de tranzacție, pârâtele nu au recunoscut o împrejurare de fapt, ci au opinat asupra unor posibile efecte juridice pe care anularea contractului de management le-ar putea avea asupra validității contractelor de antrepriză și contractelor de cesiune de creanță. În concret, a fost vorba de o propunere de soluționare amiabilă a unui litigiu, care nu s-a materializat. Așadar, pârâtele nu au recunoscut vreo împrejurare de fapt concretă, ci au intenționat să prevină sau să stingă un litigiu.

Nefiind vorba de un mijloc de dovadă constând în mărturisire judiciară sau extrajudiciară, nu se impune a analiza forța probantă a acesteia sau condițiile în care poate fi revocată.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 457 C. proc. civ., instanța reține că nu se impune o reluare a argumentelor pentru care a apreciat că judecătorul fondului nu a pronunțat soluția în temeiul art. 436 C. proc. civ.. Așadar, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 466 alin. (1) C. proc. civ., constatând că natura căii de atac cu care a fost învestită este apelul, și nu recursul.

Constată, de asemenea, că instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare a prevederilor art. 33 C. proc. civ., respingând excepția lipsei de interes a pârâtelor în pronunțarea apelului. Astfel, pârâtele au pierdut procesul în fața instanței de fond și au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acea etapă procesuală, de partea adversă, astfel că justificau folosul practic urmărit prin exercitarea căii de atac. Cât privește susținerea că lipsa interesului decurge din aceea că sentința apelată reflectă voința juridică exprimată procesual de către pârâte, constată că actul juridic unilateral de voință al acestora putea fi revocat, prin însăși declararea căii de atac, câtă vreme instanța de fond nu a luat act de această manifestare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 434 și art. 435 C. proc. civ., referitoare la forța probantă și opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

Prin sentința penală nr. 818 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 506 din 31 martie 2017 a Curții de Apel București, secția I Penală au fost condamnate două persoane fizice și s-a dispus anularea unui contract de management intervenit între reclamanta din prezenta cauză S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. D. S.R.L..

Este adevărat că, potrivit art. 28 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Deși părțile din prezenta cauză, persoane juridice, sunt terți în raport cu actul care consemnează rezultatul final al judecății penale, recurenta-reclamantă solicită a se constata că statuările din sentința penală le pot fi opuse, cu valoarea unei prezumții relative. Altfel spus, pârâtelor le incumba sarcina de a face dovada contrară celor statuate prin hotărârea penală, aspect ignorat de instanța de apel.

Instanța de recurs, deși nu are prerogativa de a analiza aspecte legate de aprecierea probelor de către instanțele devolutive, se rezumă la a arăta că cele trei contracte de antrepriză și cele șase contracte de cesiune de creanță ce fac obiectul acțiunii de față, încheiate în perioada 2012 - 2016, nu sunt acte juridice care să fi făcut obiectul statuărilor instanței penale, fiind încheiate, cu o singură excepție, după întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a celor trei inculpați (rechizitoriul nr. x din 23 aprilie 2013). Așadar, este de prisos a analiza opozabilitatea sau forța probantă a unei hotărâri penale care nu a analizat, în nici un fel situația de fapt pe care se întemeiază cauzele de nulitate a contractelor de antrepriză și cesiune de creanță, cu excepția consecințelor ce decurg din anularea mandatului acordat mandatarului D. S.R.L., ce a încheiat, în numele reclamantei, cele trei contracte de antrepriză.

Reține că nici criticile privind motivarea contradictorie a deciziei din apel, critici subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Astfel, se susține că instanța de apel a afirmat că hotărârea instanței penale este opozabilă oricărei terțe persoane atâta timp cât aceasta nu face dovada contrară, pentru ca în continuare, în mod contradictoriu, instanța de apel să conchidă că invocarea acestei hotărâri nu este suficientă pentru a se constata nulitatea contractelor.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, raționamentul logico juridic al instanței de prim control judiciar nu este contradictoriu. Mai întâi, s-a afirmat că hotărârea judecătorească este opozabilă terțului, dar numai atâta timp cât acesta nu face, în condițiile legii, dovada contrară. Prin urmare, semnificația art. 435 alin. (2) C. proc. civ. este în principal de ordin probatoriu. Altfel spus, constatările instanței cu privire la existența sau nonexistența unui raport juridic sunt opozabile doar atâta timp cât terțul nu invocă o probă contrară.

Însă această constatare a instanței de apel este în deplină concordanță cu afirmația că hotărârile judecătorești penale nu demonstrează nicio cauză de nulitate a contractelor deduse judecății. Astfel, instanța penală a analizat un alt contract de antrepriză, iar nu contractele ce fac obiectul cauzei de față, și nici în privința actului juridic analizat nu a constatat vreo cauză de nelegalitate.

De asemenea, recurenta susține că are caracter contradictoriu raționamentul instanței de apel, care concluzionează că, potrivit hotărârii penale, cauza de nulitate a contractului de management este imputabilă reclamantei însăși, a cărei voință socială a fost alterată de organele ei de conducere, față de împrejurarea că în sarcina acestei societăți nu s-a reținut săvârșirea vreunei fapte ilicite. Or, în argumentația instanței nu există vreo neconcordanță, din moment ce, în adevăr, reclamanta nu a fost condamnată de instanța penală, însă toate statuările din acele hotărâri îi sunt opozabile fiind parte în procesul penal (parte vătămată).

În sfârșit, nici criticile încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În primul rând, vom reține că o parte din criticile subsumate acestui motiv de casare vizează aprecierea probatoriului și stabilirea situației de fapt de către instanța de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. doar la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, urmează a exclude de la analiză toate acele aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Revenind la analiza criticilor de nelegalitate, instanța reține că între societatea reclamantă și intimata S.C. D. S.R.L. s-a perfectat la data de 20 aprilie 2011 un contract de management având ca obiect desemnarea administratorului D. S.R.L. ca fiind mandatarul exclusiv al beneficiarului în efectuarea activității de management.

Principalul motiv invocat în acțiunea în nulitate ce formează obiectul prezentului dosar constă în inexistența consimțământului reclamantei (beneficiar în cadrul contractelor de antrepriză și debitor cedat al contractelor de cesiune de creanță), ca urmare a încheierii acestora prin mandatar D. S.R.L. și a anulării, prin hotărârile penale, cu efect retroactiv, a mandatului acordat, respectiv a contractului de management.

În acest context factual, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale ce reglementează efectele nulității, respectiv principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, întrucât contractele de antrepriză sunt contracte subsecvente contractului de management. Totodată, a arătat că nu există nicio normă de drept care, făcând aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, să limiteze efectele nulității actului juridic civil, respectiv retroactivitatea și anularea actelor subsecvente.

Pornind de la împrejurarea că a fost desființat, cu efect retroactiv, contractul de mandat în baza căruia pârâta S.C. D. S.R.L. a reprezentat reclamanta la încheierea contractelor de antrepriză în discuție, instanța de apel a fost pusă în situația de a statua dacă se aplică principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), principiu ce privește efectele nulității actului juridic față de terți și este consacrat de art. 1254 alin. (2) C. civ. (în vigoare doar la data perfectării contractelor în litigiu, nu și la data încheierii contractului de management).

Sub un prim aspect, constată că opinia instanței de apel, precum și a intimatelor pârâte, în sensul că acele contracte de antrepriză nu ar reprezenta, în realitate, acte juridice subsecvente, întrucât principiul resolutio iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecință a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, guam ipse habet, nu este întrutotul corectă. Pentru aplicarea acestui principiu, nu este necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, fiind suficient ca actul juridic subsecvent să se afle în strânsă legătură cu actul juridic desființat.

Constată însă că instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a excepțiilor de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, excepții ce se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credințe și pe necesitatea asigurării stabilității și securității circuitului civil.

Deși nu este consacrat în mod expres de noul C. civ. (și nici de C. civ. Cuza), doctrina actuală acceptă că principiul răspunderii civile delictuale poate conduce, în anumite cazuri, la menținerea efectelor unui act juridic prezumtiv nul, în situația în care partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului juridic civil, deși cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un prejudiciu tocmai din cauza anulării actului respectiv. Altfel spus, actul nul ar putea fi menținut, întrucât ar putea reprezenta cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar putea produce cocontractantului atunci când cauza de nulitate este în legătură cu un delict civil imputabil părții ce solicită desființarea actului.

În speță însă, fără a apela la principii generale ale dreptului, instanța de apel a identificat cazurile expres prevăzute de lege care exclud aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Astfel, așa cum rezultă din prevederile legii speciale (art. 54 și art. 55 din Legea nr. 31/1990 republicată), după efectuarea formalităților de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societății, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terților nicio neregularitate în legătură cu numirea acestora, cu excepția cazului în care societatea face dovada că terții respectivi aveau cunoștință de această neregularitate.

De altfel, aceste norme nu reprezintă altceva decât o aplicare a principiului mandatului aparent, astfel cum este reglementat de art. 1309 alin. (2) C. civ.. Astfel, reclamanta a solicitat, în esență, să se constate că, urmare a anulării cu efect retroactiv a contractului de management, contractele în litigiu au fost încheiate de o persoană juridică care nu avea împuternicirea de a o reprezenta. Însă, potrivit textului de lege precitat, reprezentatul urmează să suporte efectele contractului încheiat de o altă persoană în numele său, ori de câte ori terțul a fost în mod rezonabil îndreptățit să creadă că persoana cu care a contractat acționa în calitate de reprezentant și această credință a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

Cât privește aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis cu privire la contractele de cesiune de creanță nu se mai impune a fi analizată, din moment ce actele primare, în raport de care ar fi aplicabile efectele nulității sunt contractele de antrepriză. Or, așa cum s-a mai arătat, în mod corect a reținut instanța de apel că aceste din urmă acte juridice au fost încheiate cu respectarea condițiilor de validitate. În mod asemănător, nici lipsa de obiect a acestor contracte de cesiune de creanță nu mai necesită o analiză distinctă, de vreme ce analiza s-ar întemeia pe premisa anulării contractelor de antrepriză, premisă ce nu este incidentă în cauză.

Recurenta a mai invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1236 - 1238 C. civ., privind cauza actului juridic. Însă cauza ilicită și reprezentarea frauduloasă a reclamantei la încheierea actului juridic se întemeiază pe aspecte factuale care decurg, în opinia recurentei, din considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele penale. Or, așa cum s-a mai reținut în precedentele considerente, în mod corect a statuat instanța de apel că acele hotărâri nu sunt opozabile intimatelor din prezenta cauză și nici nu au forța probantă pretinsă față de terți. În aceste condiții criticile recurentei nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci repun în discuție aprecierea probelor de către instanța devolutivă și, prin urmare, nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare în reformare.

În sfârșit, nici susținerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1303 C. civ. de către instanța de apel nu sunt întemeiate. Se susține, în esență, că D. S.R.L. nu putea dobândi calitatea de cesionar al creanțelor născute din contractele de antrepriză, întrucât avea calitatea de reprezentant al A. S.R.L. (debitor cedat în cesiunile de creanță). În primul rând, se impune a arăta că, pentru încheierea valabilă a unui contract de cesiune de creanță, nu este necesar acordul debitorului cedat. Semnarea contractului de cesiune de către acesta din urmă produce doar efectul de opozabilitate. În al doilea rând, aspectele referitoare la caracterul potențial prejudiciabil sau nefavorabil pentru reprezentat nu au fost dovedite. Așa cum s-a mai relevat, întreaga probațiune pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată s-a limitat la forța probantă a hotărârilor penale. În condițiile în care instanța penală nu a analizat nici unul din actele juridice ce fac obiectul litigiului de față, este evident că instanțele devolutive nu puteau să își întemeieze soluția doar pe identificarea unui pretins tipar comportamental al persoanelor fizice ce reprezentau, la data săvârșirii faptelor incriminate, pe pârâta D. S.R.L. sau contribuiau la formarea voinței sociale a societății reclamante.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 15 octombrie 2019 și deciziei nr. 1544/AP/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 15 iunie 2021.