ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 386 din C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., formulată, prin apărătorul ales, de părțile civile B. și C., reprezentată legal de mama sa B..

În temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani și 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 67 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o perioadă de 4 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

În temeiul art. 67 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 8 luni închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În art. 45 alin. (5) din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 19 și urm. din C. proc. pen., s-a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de părțile civile B. și C., reprezentată legal de mama sa B., și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de câte 100.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând daune morale, atât către partea civilă B., precum și către partea civilă C., reprezentată legal de mama sa, B..

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menținut măsura asigurătorie a sechestrului, asupra bunurilor imobile ale inculpatului A., până la concurența sumelor acordate, dispusă prin ordonanța nr. 1335/P/201 din data de 02.06.2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea garantării reparării pagubei și a executării cheltuielilor judiciare.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desființarea raportului de expertiză medico-legală - examen ADN nr. x/11.05.2011, întocmit de experții din cadrul Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici București.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 17.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 276 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 12.470 RON către partea civilă B., reprezentând cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, inculpatul A. și părțile civile B. și C. - prin reprezentant B., care au criticat soluția dispusă pentru motive de nelegalitate ori, după caz, de netemeinicie.

Prin decizia penală nr. 131/A din 25.05.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, printre altele, s-a admis apelul formulat de apelantul inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 249/F din 22 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată numai în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei și s-au înlăturat dispozițiile vizând executarea pedepsei în regim de detenție.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 92 C. pen., fiind obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen. și să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate în baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrației Domeniului Public, București sau în cadrul Agenției Municipale pentru Ocuparea Forței de Muncă, București pe o perioadă de 120 de zile, fiindu-i, totodată, atrasă atenția asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

Prin încheierea de ședință din data de 11 ianuarie 2019, pronunțată de instanța supremă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelantele părți civile B. și C. prin reprezentant legal B. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 131/A din data de 25 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, în ceea ce îl privea pe inculpatul A., în sensul că, în referire la considerentele deciziei menționate ce vizau încadrarea juridică pentru infracțiunea de participație improprie la mărturie mincinoasă, s-a trecut în mod corect art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în loc de art. 31 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 289 din C. pen., art. 291 din C. pen. și art. 259 alin. (1) din C. pen., cum greșit s-a notat. S-a mai reținut că încheierea face parte integrantă din decizia a cărei îndreptare de eroare materială s-a dispus.

Împotriva deciziei penale nr. 131/A din 25.05.2018, îndreptată prin încheierea din data de 11.01.2019, la data de 21 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016 a formulat contestație în anulare condamnatul A., invocând cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Astfel, în dezvoltarea cazului de contestație prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., evocând, totodată, dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) cu privire la infracțiunea de participație improprie la mărturie mincinoasă, contestatorul a susținut că a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, în considerarea intervenirii prescripției răspunderii penale în raport de Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018, 358/2022, respectiv Deciziile nr. 67/2022 și 37/2024 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Totodată, s-a solicitat suspendarea executării deciziei atacate în ceea ce privește latura civilă a cauzei.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 431 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Contestația în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare și retractare a hotărârilor judecătorești definitive ce conțin exclusiv erori de drept, calea de atac fiind supusă, conform dispozițiilor art. 431 C. proc. pen., unei verificări prealabile de admisibilitate.

În această etapă procesuală inițială, instanța examinează condiții expres prevăzute de lege, și anume dacă hotărârea supusă contestației are caracter definitiv, dacă cererea a fost introdusă de o persoană îndreptățită, în termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen., dacă motivul pe care ea se întemeiază este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și dacă, în sprijinul contestației în anulare, se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

În acest context normativ, Înalta Curte apreciază că, în speță, nu este îndeplinită formal, condiția generală de admisibilitate prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. pen., respectiv, invocarea sau depunerea, în sprijinul contestației în anulare, a unor dovezi aflate la dosar.

Cerința de admisibilitate analizată reflectă particularitățile contestației în anulare care, fiind o cale extraordinară de atac întemeiată exclusiv pe nulitatea actelor de procedură (error in procedendo), poate fi exercitată numai atunci când se tinde la înlăturarea unui viciu fundamental derivat din încălcarea, de către instanța de apel, a unei dispoziții procesuale subsumate unuia dintre cazurile prevăzute de art. 426 C. proc. pen.

Prin raportare la cazul de contestație în anulare invocat (art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanța analizează existența viciului procedural indicat ca temei al căii de atac, prin raportare la situația juridică existentă la data pronunțării deciziei instanței de apel, având în vedere că apariția unor elementele legislative sau jurisprudențiale noi, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, nu se circumscrie noțiunii de "dovezi aflate la dosar", apte a releva o eventuală omisiune a instanței de apel.

În speță, se observă că a fost invocat de către contestator faptul că, ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii contestate (25 mai 2018), Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 297/2018 și Decizia nr. 358/2022, însă această împrejurare nu se circumscrie cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., respectiv când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Condiția preexistenței motivelor ori probelor ce fundamentează cauza de stingere a acțiunii penale pe care se grefează eroarea de procedură, este o condiție intrinsecă a acestei căii extraordinare de atac.

Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituțională a României a constatat că: "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională".

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale a României publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 565 din 09 iunie 2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele deciziei, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (par. 72); În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (par. 73); Astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (par. 74); Așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate." (par. 76).

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., la data de 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ulterior, prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța supremă a confirmat și întărit statuările anterioare atât ale Curții Constituționale, cât și cele stabilite prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, subliniind că lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern ce se circumscriu standardului de protecție referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, s-a amintit, încă odată, faptul că prescripția răspunderii penale aparține dreptului penal material, și, astfel, este supusă principiului activității legii penale, cu excepția dispozițiilor penale mai favorabile.

Totodată, s-a subliniat și imposibilitatea instanțelor judecătorești de a aprecia riscul sistemic de impunitate pentru infracțiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în absența unor criterii predefinite de legiuitor. Dacă instanțelor li s-ar oferi această posibilitate, ar reprezenta o încălcare a principiului separației puterilor în stat.

În plus, Înalta Curte a mai arătat că, "succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcție de natura infracțiunii, după cum aceasta este o infracțiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracțiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie și previzibilitate a legii."

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale, prevăzute de art. 154 C. pen.

Evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se raportează la termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 C. pen., ce nu poate fi prelungit.

Înalta Curte constată că termenul de prescripție se determină, potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimisă în judecată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, decizia penală nr. 131/A contestată de către contestatorul A. în prezenta cauză a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la data de 25 mai 2018, respectiv înainte de a fi publicată în Monitorul Oficial Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 prin care Curtea Constituțională a României a constatat că "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională".

Din această perspectivă, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, conform cărora deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, precum și considerentele din cuprinsul deciziei nr. 126/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016, potrivit cărora o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat.

În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, instanța de contencios constituțional a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât această împrejurare ar presupune o extindere a efectelor deciziei Curții pentru trecut.

Curtea a constatat că "incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive."

Singura excepție de la această regulă, vizează cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, chiar dacă aceste cauze au fost soluționate definitiv până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, ipoteză care, în mod evident, nu se regăște în cauză.

Prin urmare, dispozițiile referitoare la prescripție în interpretarea dată prin Deciziile nr. 257 din 26.04.2018 și nr. 358 din 26.05.2022 ale Curții Constituționale pot fi aplicate cauzelor penale aflate în prezent în curs de judecată sau, pe calea contestației în anulare în situația cauzelor rămase definitive în perioada 25.06.2018-30.05.2022, iar, în cauză, decizia penală contestată de către contestatorul A. a rămas definitivă anterior perioadei de referință, respectiv la data de 25 mai 2018, astfel încât nu sunt aplicabile deciziile instanței de contencios constituțional anterior menționate.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate argumentele contestatorului, care făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 37/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală a apreciat că efectele Deciziei nr. 297/2018 se aplică și actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018 (data publicării deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial) și până la data intrării în vigoare a Noului C. pen., în condițiile în care decizia anterior amintită vizează, cauze pendinte, neproducând efecte asupra hotărârilor definitive pronunțate anterior, cum este cazul deciziei atacate în prezenta cauză.

Totodată, Înalta Curte observă că motivele invocate de către contestator prin prezenta contestație în anulare au făcut obiectul evaluării de către instanța supremă prin deciziile penale nr. 55/A din 21 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, nr. 204/A din 11.10.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022, nr. 190/A din 04.10.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, nr. 9/A din 10.01.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023.

Așadar, Înalta Curte apreciază că cererea contestatorului de repunere în discuție a acelorași chestiuni tinde la valorificarea, în beneficiul celui din urmă, a unui punct de vedere diferit asupra acestei problematici, ceea ce este inadmisibil în această procedură.

În raport cu soluția ce se prefigurează în cauză și exigențele art. 430 C. proc. pen., Înalta Curte nu va mai supune cenzurii sale cererea de suspendare a executării deciziei atacate, formulată de contestatorul condamnat.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 431 alin. (2) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 131/A din 25.05.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 131/A din 25 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.

Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2025.