ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016;

Prin Sentința penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 386 din C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., formulată, prin apărătorul ales, de părțile civile B. și C., reprezentată legal de mama sa B..

În temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani și 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 67 din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

În temeiul art. 67 din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. inculpatul A. urmează să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 8 luni închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În art. 45 alin. (5) din C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 19 și urm. din C. proc. pen. s-a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de părțile civile B. și C., reprezentată legal de mama sa B. și a fost obligat inculpatul A.: - la plata sumei de 100 000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând daune morale, către partea civilă B.; - la plata sumei de 100 000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând daune morale, către partea civilă C., reprezentată legal de mama sa B..

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (5) din C. proc. pen. s-a menținut măsura asiguratorie a sechestrului, asupra bunurilor imobile ale inculpatului A., până la concurența sumelor acordate, dispusă prin Ordonanța nr. 1335/P/201 din data de 2 iunie 2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea garantării reparării pagubei și a executării cheltuielilor judiciare.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus desființarea raportului de expertiză medico-legală - examen ADN nr. x/11 mai 2011 întocmit de experții din cadrul Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici București.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 17 500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat. În temeiul art. 276 alin. (1), (2) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 12.470 RON către partea civilă B., reprezentând cheltuieli judiciare.

S-a admis cererea formulată de martorii D. și E.. În temeiul art. 273 din C. proc. pen. cheltuielile de transport prilejuite de chemarea martorilor D. și E. în fața instanței de judecată, în cuantum de 595 RON și 44,98 GBP, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că în drept fapta inculpatului A., constând în aceea că a determinat cu intenție experții din cadrul Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici - București, să întocmească, fără vinovăție, raportul de expertiză medico-legală nr. x/11 mai 2011, ce conține afirmații mincinoase, în sensul că analiza comparativă a profilelor ADN determinate pornind de la eșantioanele de salivă aparținând numiților B., C. și A. exclude de la paternitate pe numitul A. în ce privește pe minora C. la nivelul locilor X, și că numitul A. nu este tatăl biologic al minorei C., ca urmare a înlocuirii de către o persoană rămasă neidentificată a probelor biologice ce îi aparțineau, în scopul denaturării rezultatului examenului ADN, proba dispusă în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Târgu Secuiesc și depus în această cauză la data de 6 iunie 2011, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen.

Având în vedere că de la data săvârșirii faptei deduse judecății și până la judecarea cauzei a intervenit o lege nouă, respectiv un nou C. pen. ce a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, Curtea a avut în vedere, potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen., determinarea și aplicarea legii penale mai favorabile.

În prezenta cauză, s-a reținut că regimul sancționator este același, întrucât fapta sus-menționată dedusă judecății are corespondent în dispozițiile art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 260 alin. (1), (3) din C. pen. din anul 1969, pedeapsa prevăzută fiind tot închisoarea de la 1 la 5 ani.

Având în vedere că cea de-a doua faptă, pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, a fost comisă la data de 17 iulie 2015, s-a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, conform cu care tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.

Cu privire la infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen. s-a reținut că fapta inculpatului A. constând în aceea că, la data de 17 iulie 2015, s-a împotrivit la executarea încheierii din data de 5 iunie 2015, pronunțată de Judecătorul de drepturi și libertăți în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, prin opunerea de rezistență față de organele de executare, fiind necesară imobilizarea sa de către organele de politie, pentru prelevarea probelor biologice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești, prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen.

Ca atare, Curtea, în temeiul art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor principale sus-menționate, Curtea a avut în vedere că, criteriile prev. de art. 74 alin. (1) din C. pen. respectiv stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului.

Referitor la circumstanțele agravante prevăzute de art. 77 alin. (1) lit. b), e) C. pen., a căror aplicare a fost solicitată de părțile civile, Curtea a apreciat că în raport cu obiectul judecății nu se justifică reținerea acestora.

Curtea a apreciat că, în prezenta cauză, aplicând inculpatului A. pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare pentru infracțiunea de participație improprie la mărturie mincinoasă și pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești și dispunând executarea pedepsei rezultante de 3 ani închisoare în regim de detenție, se realizează o justă individualizare a sancțiunilor, în raport cu gravitatea în concret a fiecărei faptei comise și periculozitatea autorului acestora, ambele în suficientă măsură relevate de probele dosarului.

La stabilirea și aplicarea acestor pedepse, Curtea a avut în vedere, pe de o parte, natura și gravitatea ridicată a faptelor deduse judecății.

Prin comiterea infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă s-a apreciat că s-a creat o stare de pericol pentru buna desfășurare a activității de înfăptuire a justiției, ajungându-se la pronunțarea Deciziei civile nr. 1231/R din data de 13.06.2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă pentru cauze cu minori și familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care s-au vătămat valori ce privesc persoana, drepturile și interesele, în primul rând, ale părții civile minore C..

Curtea a constatat că inculpatul A., deși i s-a pus în vedere în mod expres, nu și-a exprimat acordul cu privire la prestarea muncii în folosul comunității, nefiind, de altfel, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen.

În ceea ce privește pedepsele complementare și accesorii, Curtea a apreciat că, în raport de natura și gravitatea faptelor comise, împrejurările concrete ale săvârșirii acestora, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocoalele Adiționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie se impune interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. Restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților poate fi dispusă doar dacă este necesară, iar o astfel de măsură trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

În prezenta cauză, față de natura faptelor comise, ce formează obiectul prezentei cauze, Curtea a apreciat că nu se impune și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. e), n), o) din C. pen., astfel cum au solicitat părțile civile, având în vedere ca inculpatul nu are stabilit la acest moment, în mod legal, statutul de părinte al minorei C., iar motivele invocate, respectiv limbajul verbal agresiv al inculpatului față de partea civilă B. cu ocazia întrevederilor în prezenta cauză sau pentru a se evita eventuale acțiuni șicanatorii ale acestuia animate de alte interese decât grija față de minoră, nu justifică aplicarea dispozițiilor art. 66 alin. (1) lit. n) și o) C. pen.

Cât privește latura civilă a cauzei, referitor la solicitările părților civile anterior menționate, Curtea a constatat că, în raport cu infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., cu excepția daunelor morale, exced obiectului judecății în prezenta cauză.

În ceea ce privește daunele morale, având în vedere că infracțiunea de mărturie mincinoasă are ca obiect juridic secundar relațiile sociale constând în anumite atribute esențiale ale persoanei (demnitate, libertate, etc.), acordarea daunelor morale în prezenta cauză este în opinia Curții pe deplin justificată și a apreciat că se justifică acordarea daunelor morale, însă nu în cuantum de 500 000 de euro pentru fiecare parte civilă.

Curtea a apreciat că suma de 100.000 euro ce va fi acordată fiecăreia dintre părțile civile B. și C., cu titlu de daune morale s-a apreciat că reprezintă o reparație justă și echilibrată a prejudiciului moral suferit de cele două părți civile, în raport cu valorile lezate și urmările produse. În lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, întinderea acestora se stabilește prin raportare la gravitatea urmărilor produse și la intensitatea suferințelor cauzate. În prezenta cauză, Curtea a avut în vedere traumele psihice produse, în mod evident, părților civile B. și C., prin activitatea infracțională desfășurată de inculpat.

Dat fiind modul de soluționare a laturii civile, Curtea, în temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., a menținut măsura asiguratorie a sechestrului, asupra bunurilor imobile ale inculpatului A., dispusă prin Ordonanța nr. 1335/P/201 din data de 2 iunie 2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, până la concurența sumelor acordate, în vederea garantării reparării pagubei și a executării cheltuielilor judiciare.

S-a constatat că partea civilă B. a dovedit prin înscrisurile depuse că a făcut cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea prezentei cauze în cuantum total de 12.470 RON (4.500 RON - onorariu avocat în cursul urmăririi penale, 2.000 RON - opinie expertală în cursul urmăririi penale dosar de urmărire penală; 5.970 RON - onorariu avocat în cursul judecății în fond - dosar instanță). Ca atare, în temeiul art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 12.470 RON către partea civilă B., reprezentând cheltuieli judiciare.

Împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond au declarat apel inculpatul A. și părțile civile B. și C. - prin reprezentant B..

Prin Decizia penală nr. 131/A din 25 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelul formulat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinței penale nr. 249/F din 22 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală.

A desființat, în parte, sentința penală apelată, numai în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei.

A înlăturat dispozițiile vizând executarea pedepsei în regim de detenție.

În baza art. 91 din C. pen., a suspendat executarea sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligația de a presta muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrației Domeniului Public, București sau în cadrul Agenției Municipale pentru Ocuparea Forței de Muncă, București pe o perioadă de 120 de zile.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) din C. pen., a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de către părțile civile B. și C., prin reprezentant B. împotriva aceleiași sentințe penale.

A menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate care nu sunt contrare acestei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea apelului formulat de apelantul inculpat A. au fost reținute în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat apelantele părți civile B. și C., prin reprezentant B., la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 90 RON, a fost reținut în sarcina statului.

Înalta Curte, în opinie majoritară, a apreciat fondat apelul inculpatului doar sub aspectul modalității de executare. Dincolo de atitudinea vădit ostilă și șicanatorie pe care acesta a adoptat-o pe durata întregului proces penal și de gravitatea infracțiunilor comise de acesta și care au fost corect apreciate de către instanța de fond prin prisma cuantumului pedepsei aplicată acestuia, Înalta Curte a apreciat totuși că scopul pedepsei aplicată acestuia poate fi atins și fără executare în raport de faptul că nu are antecedente penale, de pregătirea profesională, de faptul că are o familie și doi copii în întreținere sens în care a admis apelul inculpatului doar în ceea ce privește modalitatea de executare, iar apelul părții civile cu privire la latura penală a cauzei și prin care solicit majorarea pedepsei aplicate s-a constatat că este nefondat și s-a dispus respingerea, ca atare.

Nici motivul de apel prin care partea civilă a solicitat publicarea pe cheltuiala inculpatului, cu protejarea datelor de identitate și a celor cu caracter personal și de viață privată ale părților civile, în 3 cotidiane naționale stabilite de instanță, a unui extras din partea civilă a hotărârii care să cuprindă acțiunea ilicită a inculpatului, precum și prejudiciile aduse părților civile, precum și obligarea inculpatului sub pedeapsa de 100 RON pentru fiecare zi întârziere, să înlăture toate articolele denigratoare preluate în mediul online, urmare a publicării articolelor menționate în motivele de apel, s-a constatat că nu este fondat, așa cum corect a apreciat și instanța de fond solicitările părții civile nu au legătură cu obiectul prezentei cauze astfel că nu pot fi admise.

Cu privire la motivul de apel ce vizează cuantumul despăgubirilor și prin care s-a arătat că instanța de fond a apreciat în mod eronat că suma de 100.000 euro pentru fiecare parte civilă este suficientă pentru a repara prejudiciul cauzat, întrucât suma stabilită este foarte mică în raport de urmările faptei, de durata în timp a acestor urmări, respectiv peste 7 ani de zile, daunele provocate și traumele psihice la care au fost supuse părțile civile, Înalta Curte a apreciat, de asemenea, nefondat apelul formulat. Instanța de fond a făcut o corectă apreciere a condițiilor răspunderii civile delictuale, a stabilit în mod judicios, proporțional și a acordat un drept de satisfacție echitabilă părților civile în momentul în care a stabilit cuantumul despăgubirilor civile. Suma acordată părților civile are în vedere inclusiv perioada mare de timp în care aceasta a încercat să demonstreze că inculpatul A. este tatăl minorei F. și deopotrivă șicanele și umilințele la care au fost supuse cele două, mama și fiică prin acțiunile intenționate ale acestuia.

Așa fiind, Înalta Curte a apreciat că acordarea unor sume peste cele dispuse de instanță s-ar subscrie unei solicitări de îmbogățire fără justă cauză, sens în care urmează a respinge și acest motiv de apel și pentru toate considerentele și argumentele expuse, Înalta Curte în opinie majoritară a apreciat apelul părților civile ca nefondat.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat prezentul recurs în casație inculpatul A..

Inculpatul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.- "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În motivarea recursului în casație, a susținut, în esență, că încadrarea juridică a faptelor dată de către instanța de fond nu corespunde celei date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina sa, context în care a apreciat că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. A menționat că motivarea este pentru participație improprie la infracțiunea de fals, iar condamnarea este pentru infracțiunea de participație improprie la mărturie mincinoasă cu autor necunoscut și nerespectarea hotărârilor judecătorești.

A susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a avut în vedere încheierea de îndreptare a erorii materiale a instanței de fond din 5 ianuarie 2018, prin care a redus durata pedepsei complementare aplicate în urma concursului de infracțiuni de la 4 ani la 3 ani, prin urmare, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

De asemenea, nu are calitatea cerută de lege pentru autorul infracțiunii de mărturie mincinoasă. În motivare, instanța de apel a reținut că expertul este cel care a săvârșit fapta de mărturie mincinoasă, în timp ce instanța de fond a reținut că nu "nu există autori ai faptei" și că inculpatul este coautor, împrejurare ce vine în contradicție cu faptul că nu a avut calitatea de martor, expert sau interpret.

A mai susținut că nu se poate reține că a realizat acte de instigare, cât timp autorul este necunoscut, nu s-a dovedit că a intervenit în procesul de prelevare și analiză a probelor, nu s-a dovedit în concret, dincolo de orice dubiu rezonabil, că ar fi săvârșit o faptă de natură penală.

A mai arătat în susținerea recursului în casație că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel invocate și, totodată, că despăgubirile civile ce au fost acordate părților civile sunt nejustificat de mari și echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză.

În concluzie, a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă sub aspectul laturii obiective reținute în sarcina autorului necunoscut și nu se poate reține decât aceeași soluție și în ceea ce privește calitatea de instigator, complice în cauză.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și părților civile B. și C..

Procurorul nu a depus concluzii scrise cu privire la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A..

Partea civilă B. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casație declarat de către inculpatul A..

În esență, a arătat că inculpatul a fost condamnat, în primă instanță, pentru infracțiunea de participație improprie la mărturie mincinoasă, soluție ce nu a fost modificată de instanța de apel. Mențiunile de la fila x a deciziei recurate sunt rezultatul unei evidente erori materiale, în contextul în care la filele x din aceeași decizie se reține că încadrarea juridică dată de către instanța de fond este cea corectă. În sarcina inculpatului nu s-a reținut calitatea de autor al infracțiunii de mărturie mincinoasă, context în cere este lipsită de relevanță împrejurarea că nu a avut calitatea de martor, expert sau interpret, cerută doar pentru autorul infracțiunii.

Cu privire la celelalte motive de casare, a susținut că acestea sunt inadmisibile, neputând fi circumscrise niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind înregistrat sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din 25 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016 și a fixat termen la data de 25 iunie 2018.

S-a reținut că cererea de recurs în casație este formulată de inculpatul A. în termenul prevăzut de lege și îndeplinește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din C. proc. pen. În cuprinsul acesteia sunt menționate numele și prenumele părții care exercită recursul în casație (A.), domiciliul său, hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 131/A din 25 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), cazurile de recurs în casație pe care se întemeiază cererea (art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen. - "7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și "12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege") și motivele de fapt ale recursului în casație, iar inculpatul a semnat cererea de recurs în casație.

În ceea ce privește motivele de fapt ale recursului în casație declarat de inculpatul A., s-a constatat că acesta susține că a fost condamnat pentru fapte ce nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de mărturie mincinoasă și nerespectare a hotărârilor judecătorești, prevăzute de art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. și art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen., precum și faptul că pedeapsa aplicată nu corespunde regulilor stabilite pentru concursul de infracțiuni, critici ce implică o analiză efectivă a raționamentului instanței de apel pentru a se stabili dacă, raportat la toate datele cauzei, sunt îndeplinite condițiile de atragere a răspunderii penale și dacă pedeapsa rezultantă se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Prin urmare, s-a constatat că se impune ca pronunțarea pe recursul în casație declarat de inculpatul A. să fie făcută, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 591 din data de 1 octombrie 2015, într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv cea a soluționării în fond a acestei căi de atac.

Prin încheierea din 25 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins, ca inadmisibilă, cererea recurentului-inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 190 alin. (4) din C. proc. pen. și, totodată, s-a respins cererea recurentului-inculpat A. de suspendare a executării Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, fiind amânată cauza la data de 17 septembrie 2019.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale s-a reținut că, în cauză, sunt îndeplinite primele trei condiții enumerate mai sus, constatându-se neîndeplinirea criteriului relevanței excepției de neconstituționalitate a art. 190 alin. (4) din C. proc. pen., în sensul că aceasta nu are legătură cu soluționarea recursului în casație, reținându-se lipsa interesului procesual al recurentului-inculpat în rezolvarea excepției de neconstituționalitate invocate, în condițiile în care, în calea extraordinară a recursului în casație nu se poate reține o altă situație de fapt decât cea statuată prin hotărârea recurată nici în situația admiterii unei excepții de neconstituționalitate a unei dispoziții legale ce ar putea determina reconsiderarea unor împrejurări sau date legate de faptă.

În ceea ce privește cererea recurentului-inculpat A. de suspendare a executării Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a constatat că, raportat la prevederile art. 441 din C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii în calea de atac a recursului în casație se poate dispune doar în situații excepționale, soluție impusă de caracterul definitiv al hotărârii recurate. Recurentul a susținut că motivele care impun măsura suspendării executării hotărârii le reprezintă începerea executării silite împotriva sa, cu riscul de a fi evacuat.

S-a stabilit în ceea ce îl privește pe recurentul-inculpat A. o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, cu executarea acesteia sub supraveghere și obligarea recurentului la plata de despăgubiri civile, situație ce nu reclamă, în sine, suspendarea executării hotărârii recurate. Totodată, s-a reținut că obiectul dosarului de executare silită nr. x/2019 al BEJ G. nu îl formează numai urmărirea silită a sumelor stabilite prin Sentința penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017 a Curții de Apel București, modificată prin decizia recurată, ci și a celor stabilite prin Sentința civilă nr. 876 din 27 iunie 2011 a Judecătoriei Târgu Secuiesc și prin Decizia civilă nr. 256/Ap din 23 iulie 2018 a Curții de Apel Brașov, context în care, s-a apreciat că admiterea cererii de suspendare a executării deciziei recurate nu ar putea conduce la suspendarea executării silite în dosarul de executare mai sus menționat și la evitarea executării silite imobiliare începute împotriva recurentului. În plus, urmărirea silită a bunurilor imobile ale persoanelor condamnate pentru plata despăgubirilor civile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive nu reprezintă o situație excepțională, ce reclamă suspendarea hotărârii recurate, context în care Înalta Curte a apreciat nefondată cererea de suspendare a hotărârii recurate.

La termenul din 17 septembrie 2019, recurentul inculpat A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen. și a solicitat sesizarea Curții Constituționale.

În esență, a susținut că se impune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., întrucât se impune clarificarea acestuia, în sensul dacă se referă la pedeapsa penală sau și la latura civilă, fiind astfel încălcate dreptul la un proces echitabil, contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor, precum și dreptul la apărare.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A. privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că aceasta întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia.

Astfel, excepția a fost invocată în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei ce avea ca obiect cererea de recurs în casație împotriva Deciziei penale nr. 131/A a Înaltei Curți de Casație și Justiție (în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție), de către o persoană având calitatea de recurent (A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.), care nu au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014).

Înalta Curte constată că în raport cu criticile formulate, în realitate, recurentul este nemulțumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepția de neconstituționalitate invocată acesta solicită completarea, respectiv interpretarea normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile inculpatului prin care solicită interpretarea de către Curtea Constituțională a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A. privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prioritar analizei motivelor de recurs în casație, așa cum au fost dezvoltate în cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:

Recursul în casație, în reglementarea noului C. proc. pen., reprezintă o cale extraordinară de atac, echivalentă ultimului nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar pentru motive circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de legiuitor, în cuprinsul art. 438 din C. proc. pen.

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, relative la asigurarea celerității procesului penal, prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

Drept urmare, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind, în schimb, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, grave și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite deja, cu autoritate de lucru judecat, de către instanțele de fond, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. în prima ipoteză a invocat incidența art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, atât în motivarea scrisă, cât și oral în fața instanței, a subliniat că recursul formulat vizează condamnarea pentru fapte ce nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, raportat la situația de fapt reținută în decizia recurată, la datele cauzei, susținând că încadrarea juridică a faptelor dată de către instanța de fond nu corespunde celei date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina sa, context în care a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există.

Analizând aceste susțineri, prin raportare la cazul de recurs în casație invocat, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în materia recursului în casație, se constată că nu antamează aspecte de nelegalitate, ci, prin invocarea lor, se contestă însuși fundamentul soluției de condamnare vizând infracțiunea de participație improprie la mărturie mincinoasă solicitându-se, în realitate, o reanalizare a situației juridice, prin reaprecierea probatoriului administrat în cauză.

Statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor inculpatului nu pot face obiectul cenzurii instanței de casație, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondența dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată și conținutul legal al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

De fapt, criticile formulate în prezenta cale extraordinară de atac de către inculpatul A. tind la inexistența faptei, ceea ce presupune o reevaluare a situației de fapt și a probatoriului.

În susținerea recursului, inculpatul a menționat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel invocate, că nu are calitatea cerută de lege pentru autorul infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă, că în motivarea hotărârii instanța de apel a reținut că expertul este cel care a săvârșit fapta de mărturie mincinoasă, în timp ce instanța de fond a reținut că "nu există autori ai faptei" și că inculpatul este coautor, împrejurare ce vine în contradicție cu faptul că nu a avut calitatea de martor, expert sau interpret. Astfel, în opinia sa, nu se poate reține că a realizat acte de instigare, cât timp autorul este necunoscut, nu s-a dovedit că a intervenit în procesul de prelevare și analiză a probelor, nu s-a dovedit în concret, dincolo de orice dubiu rezonabil, că ar fi săvârșit o faptă de natură penală.

În raport ce aceste susțineri, Înalta Curte notează că prin Sentința penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017 Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din Codul a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală de 2 ani și 8 luni închisoare, iar prin Decizia penală nr. 131/A din 25 mai 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelul formulat de inculpatul A. și a înlăturat dispozițiile vizând executarea pedepsei în regim de detenție, menținând pedeapsa aplicată de instanța de fond.

Potrivit art. 273 alin. (1) alin. (2) lit. c) din C. pen., fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Mărturia mincinoasă săvârșită de o persoană care întocmește un raport de expertiză ori de un interpret se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

În cauza de față, în sarcina inculpatului cu privire la infracțiunea de mărturie mincinoasă s-a reținut, ca situație de fapt că inculpatul A. a determinat cu intenție experții din cadrul Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici - București, să întocmească, fără vinovăție, raportul de expertiză medico-legală nr. x/11.05.2011,ce conține afirmații mincinoase, în sensul că analiza comparativă a profilelor ADN determinate pornind de la eșantioanele de salivă aparținând numiților B., C. și A. exclude de la paternitate pe numitul A. în ce privește pe minora C. la nivelul locilor ADN D3S1358, TH01, D18S51, Penta E,D16S539, Penta D,VWA, D8S1179 și TPOX și că numitul A. nu este tatăl biologic al minorei C., ca urmare a înlocuirii de către o persoană rămasă neidentificată a probelor biologice ce îi aparțineau, în scopul denaturării rezultatului examenului ADN, proba dispusă în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Târgu Secuiesc și depus în această cauză la data de 6 iunie 2011.

Inculpatului i-a fost reținută forma de participație improprie prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen., potrivit căreia, determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune. Instigatorul este definit de art. 47 din C. pen. ca fiind persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Înalta Curte notează că inculpatului nu i-a fost reținută forma de participație proprie, ci participație improprie, adică aceea de a determina cu intenție, or, în raport cu dispozițiile anterior menționate, instigatorul nu trebuie să aibă vreo calitate specială, aceasta fiind cerută numai pentru autorul infracțiunii de mărturie mincinoasă. De esența participației improprii este contribuția conștientă și voluntară a participantului secundar - instigator sau complice - la săvârșirea de către autor a unei fapte penale, fie din culpă, fie fără vinovăție.

Contrar susținerilor inculpatului, Înalta Curte reține că instanța de fond și de apel au analizat criticile formulate de inculpat, instanța de apel, reținând că în literatura de specialitate și practica judiciară s-a arătat că latura obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă, sub aspectul elementului material, se realizează prin două modalități alternative, fie printr-o acțiune respectiv, situația în care martorul, interpretul sau expertul fac afirmații mincinoase sau situația în care nu se spune tot ceea ce se știe cu privire la împrejurările esențiale ale unei cauze judiciare, ambele de natură să inducă în eroare organele judiciare.

În același sens, instanța de apel a reținut că atitudinea infracțională a inculpatului a determinat întocmirea expertizei medico-legale x din 11 mai 2011, care l-a exclus de la paternitate în ce privește minora C., iar soluția Curții de Apel Brașov care a statuat în baza acestei probe false că raportul de expertiză nu putea fi înlăturat decât printr-un alt mijloc de probă de o valoare științifică egală, și nu doar prin depozițiile unor martori, a dus la adoptarea soluției de respingere a cererii formulate de partea civilă ce viza recunoașterea paternității, concluzionând că în ceea ce privește această infracțiune prevăzută de art. 52 alin. (3) rap. la art. 321 C. pen., vinovăția inculpatului a fost neechivoc dovedită.

Criticile inculpatului cu privire la reținerea formei de participație improprie la săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prin care se invocă inexistența unor acte obiective de instigare, tind la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, în raport de care Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și nici să rețină o stare de fapt diferită de cea valorificată în hotărârea atacată.

În continuare, analizând criticile invocate de inculpatul A., privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă și din punct de vedere al laturii subiective, lipsa intenției, Înalta Curte subliniază faptul că aceste critici vizează chestiuni de fapt și tind la o reevaluare a conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică intenției directe, fiind proprie unei evaluări de fapt a cauzei, o asemenea analiză excedând vădit limitelor cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De altfel, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, în cadrul cazului de recurs în casație reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție examinează întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, iar nu și a vinovăției prevăzută de lege, întrucât teza distinctă privind lipsa vinovăției prevăzută de lege cuprinsă în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. nu se regăsește în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (Decizia nr. 188/RC din 23 mai 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 233/RC din 25 iunie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Înalta Curte reține că participația inculpatului la săvârșirea faptei de mărturie mincinoasă a fost analizată nu singular, ci prin raportare și coroborare cu probele administrate (declarațiile martorilor), concluzia la care a ajuns instanța de fond, menținută și de instanța de apel că fapta inculpatului A. întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă a fost stabilită în urma aprecierii tuturor probelor administrate.

Astfel, cum s-a subliniat anterior, evaluarea pe care Înalta Curte o realizează în calea extraordinară a recursului în casație este limitată la chestiuni exclusiv de drept. Analiza conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că inculpatul a fost implicat în a determina cu intenție pe expert să întocmească fără vinovăție raportul de expertiză ce conține afirmații mincinoase este specifică evaluării unor elemente esențialmente de fapt, care au fost coroborate cu alte aspecte, care nu pot fi cenzurate în recurs în casație prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege.

Critica inculpatului relativ la faptul că a fost condamnat pentru infracțiuni pentru care nu a fost trimis în judecată, în sensul că în considerentele deciziei instanței de apel s-a menționat că se face vinovat de infracțiuni de fals, respectiv infracțiunile prev de art. 289, art. 291 și art. 259 din C. pen., este neîntemeiată, fiind o evidentă eroare materială, așa cum rezultă din încheierea din 11 ianuarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul căreia s-a motivat îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul considerentelor deciziei.

Prin urmare, analiza conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de fond și instanța de apel au concluzionat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de mărturie mincinoasă și nerespectarea hotărârilor judecătorești, dar și a relevanței ori certitudinii acestor mijloace este specifică evaluării unor elemente esențialmente de fapt, care nu pot fi cenzurate în recursul în casație prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun