ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2016, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 228/F din 12.03.2020 pronunțată de Tribunalul București, printre alții, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, art. 309 și art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. în contradictoriu cu inculpații B., C., D., E., F. și A..

În baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menținut măsura asiguratorie a sechestrului, instituită prin ordonanța din data de 16.09.2015, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, în dosarul nr. x/2014, până la concurența sumei de 35112284 RON, asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., astfel cum sunt indicate în cuprinsul ordonanței .

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În esență, în fapt, s-a reținut că fapta acestuia a vizat în ajutorul dat reprezentanților DRDP Craiova la încheierea contractului nr. x/05.09.2008 privind obiectivul "Modernizare DN 67C Bengești - Sebeș, km 0+000 - km 148+414", prin aceea că a condiționat semnarea acestuia de introducerea în art. 18.1 alin. 2 a clauzei potrivit căreia plata se va face prin emiterea de bilete la ordin în euro plătibile în RON la cursul BNR euro/leu valabil la data plății", clauză diferită de prevederile documentației de atribuire și și-a dat acordul, prin semnarea contractului, pentru introducerea acestei clauze, faptă care a cauzat C.N.A.D.N.R. un prejudiciu în sumă de 45.798.769,92 RON, reprezentând echivalentul diferenței de curs valutar dintre momentul emiterii celor 48 de bilete la ordin în euro și momentul plății lor în RON și a procurat totodată S.C. G. S.R.L. un folos patrimonial constând atât în transferul riscului valutar din sarcina sa, în sarcina C.N.A.D.N.R., cât și în obținerea unui preț mai bun pentru biletele la ordin vândute decât ar fi obținut dacă ar fi fost emise în RON.

Împotriva acestei sentințe, a exercitat, în termen legal, printre alții, calea de atac a apelului, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1121/A din data de 09.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și partea civilă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (fost CNADNR) împotriva sentinței penale nr. 228/F/12.03.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată, și rejudecând în fond:

În conformitate cu disp. art. 5 C. pen., s-a constatat ca legea penală mai favorabilă inculpatului A. este Noul C. pen.

În baza art. 48 alin. (1) rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 5 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.. În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, care se va executa de la pronunțarea prezentei decizii.

În baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menținut măsura asigurătorie a sechestrului, instituită prin ordonanța din data de 16.09.2015, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, în dosarul nr. x/2014, până la concurența sumei de 45.798.769,92 RON, asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., astfel cum sunt indicate în cuprinsul ordonanței .

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Decizia penală nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală comunicată, printre alții, inculpatului A. la data de 13.11.2021 la penitenciar, dosar curtea de apel.

Pentru inculpatul A. termenul s-a împlinit la data de 13.12.2021, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 13.05.2025.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție la data de 27.05.2025, precum și inculpaților F. 28.05.2025, B. la 29.05.2025, D. la 28.05.2025, C. 29.05.2025 și părții civile la 29.05.2025.

În cauză, au fost depuse concluzii scrise de către inculpata D. și, în esență, a solicitat admiterea recursului formulat de A., solicitând instanței să rețină aceleași considerente și în cazul acesteia în scopul garantării egalității de tratament.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 23.09.2025.

În cuprinsul cererii de recurs în casație formulată, inculpatul a invocat cazul de recurs în casație prev de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., și în esență, a solicitat admiterea recursului în casație și încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției.

Cu privire la termenul de formulare a recursului în casație, a susținut că potrivit dispozițiilor art. 435 din C. proc. pen. prezenta cale extraordinară de atac este promovată în termen, având în vedere că prin Decizia CCR nr. 50/2025, admițându-se excepția de neconstituționalitate, practic textul art. 438, alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., a căpătat o nouă valență în norma de drept procesual, acest temei de drept devenind accesibil și inculpatului condamnat.

Până la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv nr. 328 din 11 aprilie 2025, practic această cale de atac nu se regăsea în ordinea de drept la îndemâna inculpatului, după acest moment, temeiul de la punctul 8 al aliniatului 1 din articolul 438 al C. proc. pen. devenind accesibil și inculpaților condamnați definitiv de instanțele de apel, deși în privința infracțiunii sau a infracțiunilor comise se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale.

Deși art. 268 din C. proc. pen. vorbește despre sancțiunea decăderii aplicabile exercitării dreptului procesual cu depășirea termenului de fapt de lege, legea procesuală recunoaște posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen exclusiv, în materia apelului, potrivit dispozițiilor art. 411 din C. proc. pen.. În al doilea rând, C. proc. pen. nu exclude incidența altor norme de procedură, cu care să se completeze normele în cazul lipsei contrarietății.

Având în vedere dispozițiile art. 2 C. proc. civ., dispozițiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, acestea însă "aplicându-se și în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziții contrare" - alin. (2). Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 din C. proc. pen., conform cărora legea procesual penală reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă de plano în mod expres incidența altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietății.

De altfel, această teză este confirmată de jurisprudența CCR, conform căreia dispozițiile C. proc. pen. se completează cu cele ale C. proc. civ. în diverse materii, atunci când nu exista prevederi contrare, cum ar fi cea a măsurilor asigurătorii (Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, §§20-24, și Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, §§18-20). Același raționament juridic este Valabil, în mod corespunzător, în ceea ce privește administrarea probelor (pentru rezolvarea chestiunilor prealabile), care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine

Prin similitudine de raționament, așa cum dispozițiile legii procedurale penale prevăd ca apelul poate fi făcut peste termen, daca a existat o împrejurare deosebita, dar nu mai târziu de 10 zile (termenul normal de apel) de la data încetării cauzei de împiedicare

Ca efect al Deciziei I.C.C.J. nr. 67/2022, deși Decizia CCR nr. 297/2018 a fost interpretată greșit în mod cvasi-unanim de către instanțele de judecată în intervalul scurs între publicarea acesteia în Monitorul Oficial și până la pronunțarea Deciziei CCR nr. 358/2022, această manieră de aplicare a legii fiind o eroare de judecată, înseamnă că remediul procedural pentru reformarea deciziilor definitive pronunțate în același mod este doar recursul în casație.

Cu toate acestea, și la această dată, recurentul este în aceeași situație, fiind condamnat, în executarea pedepsei dispuse împotriva sa, care continuă să-și producă efecte nelegale, iar recursul în casație este singura cale procedurală viabilă care se deschide într-o asemenea situație pentru a putea remedia această nelegalitate.

Mai mult, pedeapsa pe care o execută este lipsită efectiv de fundament juridic, lipsindu-i una dintre componentele legalității sale, cu toate acestea, strict asupra acestui aspect, respingerea căii de atac corecte în faza admisibilității în principiu, indicate ca atare de însăși instanța supremă în decizia precitată și unica deschisă recurentului pentru a remedia o gravă nelegalitate, ar echivala cu încălcarea art. 6 și 7 C.E.D.O. referitor la dreptul la un proces echitabil și la principiul nulla poena sine lege.

Dreptul la un recurs efectiv, înseamnă a avea posibilitatea legală, atât prin prevederea normativă, adică o cale procedurală viabilă, cât și printr-o analiză judiciară particulară, adică o judecată efectivă, de a supune aceeași chestiune unui dublu grad de jurisdicție, indiferent dacă vorbim despre o cale ordinară sau extraordinară de atac.

În cauza de față, Decizia CCR nr. 297/2018 s-a publicat și a devenit obligatorie pe parcursul judecării cauzei în apel, și deci asupra aspectului legalității condamnării prin prisma prescripției răspunderii penale nu a existat niciodată un dublu grad de jurisdicție.

Așa cum a arătat în prealabil, recurentul și-a întemeiat prezentul recurs în casație pe dispozițiile art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., în urma Deciziei CCR nr. 50/2025, potrivit cărora se poate promova această cale extraordinară de atac în cazul în care "inculpatul are dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal".

În esență, cazul de casare prevăzut de art. 438, alin. (1), pct. 8 din C. proc. pen. este o expresie a principiului legalității pedepsei, prevăzut atât la nivel constituțional art. 23 alin. (12) din Constituție, cât și la nivel convențional (art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Prescripția răspunderii penale este legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenței unei legi substanțiale care să permită persoanei să prevadă consecințele acțiunilor sale.

În chestiunea prescripției, instanța de apel a omis să se pronunțe explicit, făcând o eroare de judecată și de aplicare corectă a legii pentru că, deși nu a discutat sau analizat incidența prescripției, acesta ar fi trebuit să aibă în vedere termenele prevăzute de art. 154 noul C. pen., cele generale și nu cele art. 155 noul C. pen., prescripția specială, dat fiind faptul că la momentul pronunțării hotărârii penale Decizia CCR nr. 297/2018 intrase în ordinea de drept ca efect al publicării sale în Monitorul Oficial, iar legiuitorul a intervenit pentru corectarea legislației abia prin O.U.G. nr. 71/2022, deci ulterior soluționării definitive a cauzei, art. 155 noul C. pen. fiind înlăturat din ordinea de drept.

Deși instanța nu a discutat prescripția, fiind într-o eroare cu privire la incidența acestaia, decurgând din greșita apreciere a naturii juridice a Deciziei 297/2018), toate contestațiile în anulare promovate de recurentul-inculpat până la acest moment au fost respinse de către Curtea de Apel București, în considerarea raționamentului logico-juridic de mai sus.

Concluzionând, în esență, în temeiul dispozițiilor art. 438, alin. (1), pct. 8 din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, și în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1), pct. 2 lit. a) și alin. (3) din C. proc. pen., încetarea procesului penal în privința infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu pentru care recurentul-inculpat a fost condamnat.

Înalta Curte, verificând cerințele legale pentru admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată, constată că acestea nu sunt îndeplinite în cauză, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte notează că potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată, prioritar, că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 435 din C. proc. pen., aceasta fiind introdusă după expirarea termenului legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 435 din C. proc. pen., "Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.".

În acest sens, Înalta Curte reține că din actele dosarului rezultă că decizia instanței de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 13.11.2021 la penitenciar, dosar curtea de apel.

Termenul de declarare a recursului în casație, prev. de art. 435 din C. proc. pen., s-a împlinit la data de 13.12.2021 pentru inculpatul A.. Or, prezenta cerere de recurs în casație a fost introdusă la data de 13.05.2025, cu depășirea cu mult a termenului de 30 de zile de la data comunicării către parte a deciziei instanței de apel.

Un alt aspect care conduce la inadmisibilitatea căii de atac privește faptul că recurentul inculpat a mai formulat un recurs în casație împotriva aceleiași decizii penale, fiind respins prin decizia penală nr. 193/RC din 27.04.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, fiind incidente dispozițiile art. 438 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora în cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că este neconstituțională soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal, însă acest aspect nu echivalează cu posibilitatea de a declara un nou recurs în casație invocând un alt caz de casație ori cu repunerea în termenul de recurs în casație.

Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 a Curții Constituționale nu este de natură să schimbe această constatare, atâta timp cât în considerentele acesteia nu sunt prevăzute dispoziții în sensul solicitat de recurentul inculpat (nașterea unui nou drept de a formula recurs în casație), având în vedere că deciziile instanței de contencios constituțional produc efecte general obligatorii pentru viitor, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, după cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența acesteia.

În acest sens, prin Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2019 (paragraful 20), Curtea Constituțională, referitor la o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 435 C. proc. pen., a statuat că "declararea, în mod condiționat, a recursului în casație, cale extraordinară de atac, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiției, ocrotirea, pe de o parte, a garanțiilor procesuale ale părților, iar, pe de altă parte, a autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen pentru formularea recursului în casație, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale, în vederea soluționării într-un termen rezonabil a procesului penal, și o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părților interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie sale producă hotărârile judecătorești definitive...".

De asemenea, deosebit de importante sunt considerentele Deciziei nr. 220/2019, prin care Curtea Constituțională a statuat că "în ceea ce privește efectele prezentei decizii, Curtea constată că aceasta nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, deoarece, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, se aplică de la data publicării sale atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele de recurs în casație aflate în curs de judecată, adică celor de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și celor în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căii de atac extraordinare corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare, precum și în toate cauzele în care a fost ridicată o excepție de neconstituționalitae având același obiect până la data publicării în Monitorul oficial al României a prezentei decizii". (paragraful 53).

În egală măsură, sunt avute în vedere Decizia nr. 68/27.02.2017 (paragraful 124), prin care Curtea Constituțională a reținut că "potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională", și Decizia nr. 126/2016 (paragraful 27), prin care s-a statuat de instanța de contencios constituțională că "în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată. Curtea reține că, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidență a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul. Așa încât Curtea constată că incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tune actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive".

În consecință, cererea de recurs în casație formulată de recurent nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 435 din C. proc. pen., în cauză fiind, totodată, incidente și disp. art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.. Constatarea anterioară face neutilă analiza celorlalte condiții de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A..

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2025.