ÎCCJ, Decizia nr. 20/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 20/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 20/2016

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 8

iulie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015,

având ca obiect recursul declarat de

A.

, judecător în

cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu intimata Inspecția

Judiciară,

împotriva

hotărârii nr. 7/J din 11 martie 2015, pronunțată de Consiliul

Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie

disciplinară

.

Recurenta a

invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de casare prevăzute

de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.

proc. civ.

În

susținerea cererii, magistratul a învederat, în esență,

următoarele:

-

instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile

puterii judecătorești, soluția dată acțiunii

disciplinare, ca și modalitatea de desfășurare a procedurii

disciplinare îmbrăcând, în opinia sa, forma abuzului de drept;

- măsura

sancționării disciplinare s-ar fi luat prin încălcarea dreptului

său la apărare, fiindu-i ignorate apărările formulate

și exercitându-se asupra sa acțiuni de intimidare, batjocorire

și umilire;

-

hotărârea atacată ar fi nemotivată, deoarece nu ar cuprinde

analiza apărărilor sale și nici motivele pentru care acestea au

fost înlăturate;

-

hotărârea ar fi dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, reținându-se în

mod eronat că întârzierea în redactarea hotărârilor s-ar fi

făcut din motive imputabile.

Intimata

Inspecția Judiciară a formulat și a depus la dosar întâmpinare,

solicitând motivat, cu referire punctuală la motivele și argumentele

din recurs, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Constatând

că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.

317/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, prin încheierea din data de 23 noiembrie 2015, completul de filtru

a admis în principiu recursul dedus judecății.

Analizând

hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de

recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu

reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu

prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile

judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7)

din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale C. proc. civ.

adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Așa cum

rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483

alin. (3) din această din urmă lege, care reglementează obiectul

și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale

de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu

și de netemeinicie.

Faptul

că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea

hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1)

lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs

va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte

mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor.

De asemenea,

această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul

menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare,

niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită

instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea

situației de fapt.

Prin urmare,

rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la

verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și

stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru

procesual.

Tot în

limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin

dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot , pe calea

recursului, aspectele și argumentele învederate de autoarea recursului în

ceea ce privește situația anterioară sesizării titularului

acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori

pretinsele scopuri ale cercetării disciplinare, în actualul cadru de

procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.

Așadar,

anterior examinării recursului dedus judecății, având în vedere

că recurenta a formulat critici și din perspectiva netemeiniciei

hotărârii atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul

cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi analizată.

Se pot

și se vor examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.

casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este

întemeiat.

Susținerile

recurentei, formulate din această perspectivă, nu pot fi primite,

urmând a se înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit căreia,

Secția pentru judecători ar fi săvârșit un „abuz de drept”.

În primul

rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare,

criticile expuse nu vizează propriu-zis depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești.

Împrejurarea

că, anterior pronunțării hotărârii atacate în

speță, recurenta a mai fost cercetată și

sancționată disciplinar, nu poate fi considerată abuz de drept

ori „disimularea unei constrângeri”, câtă vreme recurenta nu a dovedit

faptul că respectivele cercetări sau hotărâri ar fi fost

nelegale sau afectate de alte vicii, care să justifice o atare

susținere și, cu atât mai puțin, poate fi asimilată cu

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Dimpotrivă, acestea au format obiectul verificării instanței de

control judiciar competente și s-a constatat legalitatea lor.

Cât

privește susținerile privind un pretins alt scop, care ar fi stat la

baza declanșării respectivelor proceduri disciplinare sau presupusele

implicații sau legături ale acestora cu persoane și

autorități române sau străine, nesusținute de niciun mijloc

concludent de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante sub

aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu

privire la hotărârile Secției pentru judecători a Consiliului

Superior al Magistraturii.

Tot astfel,

invocarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 317/2004, relativ la faptul

că Secția pentru judecători ar fi avut obligația de

sesizare din oficiu pentru apărarea judecătorilor și

procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta

independența sau imparțialitatea nu au semnificația „abuzului de

drept” invocat și nu sunt de natură să atragă nelegalitatea

sau nulitatea hotărârii in discuție.

Secția

pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca

instanță de disciplină, avea, prin raportare la

dispozițiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, calitatea și

competența de a examina și de a soluționa acțiunea

disciplinară, astfel încât nu se poate susține că ar fi

depășit atribuțiile conferite de lege, iar modul în care,

soluționând efectiv respectiva acțiune, instanța de

disciplină a stabilit situația de fapt, a încuviințat și a

interpretat probele și a aplicat dispozițiile legale considerate

incidente, ca și pretinsele suspiciuni de lipsă de

imparțialitate, nu pot constitui argumente în acest sens.

Sunt, tot

astfel, neprobate și irelevante mențiunile autoarei recursului

privind abuzurile, amenințările și pretinsele forme de

constrângere la care ar fi fost supusă în perioada de referință,

ca și în perioada anterioară, acestea fiind exclusiv rezultatul

aprecierilor personale, pur subiective, ale acesteia, comparația cu

„tratamentul aplicat traficului de persoane”, formulată de parte, fiind

relevantă in acest sens.

Analiza

motivelor care au determinat instanța de disciplină să amâne

judecata, pentru fiecare termen în parte, relevă existența unor

considerente întemeiate, cu suport în dispozițiile procedurale, motive ce

țin de o bună administrare a justiției și care se

încadrează în limitele cenzurii judecătorești exercitate în

condițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 22 C.

proc. civ., pentru aflarea adevărului în cauză, neputându-se

identifica nicio situație de acordare abuzivă sau nejustificată

a vreunui termen.

De altfel,

nici recurenta nu a invocat vreo astfel de situație concretă, acest

motiv fiind invocat doar la modul general.

casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. se

vădește a fi, de asemenea, lipsit de fundament.

Potrivit

acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Din

interpretarea literală, logică și teleologică a textului

procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând că, pentru a

fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură

trebuie să se fi realizat de către instanța care a

pronunțat hotărârea atacată.

De altfel,

trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere exclusiv

nelegalitatea actelor și lucrărilor acelei instanțe.

În atare

situație, pretinsele neregularități sau abuzuri ce ar fi fost

comise de către Inspecția Judiciară, conducerea sau personalul

curții de apel unde activează recurenta judecător sau de alte

autorități (C.S.M., I.N.M., etc.) și care privesc aspecte legate

aproape exclusiv aspecte de viață și trăiri ale recurentei,

anterioare cercetării disciplinare în cauză, deci anterior învestirii

Secției pentru judecători, ca instanță de disciplină,

excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul

cadru procesual.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate

neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea

normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul

exclusiv al părților, pretinsele neregularități

menționate de recurenta judecător nu se circumscriu acestui motiv de

recurs.

Nu se pot

constitui in veritabile critici de nelegalitate, subsumate acestui motiv de

recurs, aspectele privind presupusa încălcare a dreptului la apărare,

respectiv împrejurările expuse de recurenta judecător privind

pretinsele atitudini sau gesturi ostile sau obscene ale colegilor

judecători sau ale membrilor Secției pentru judecători.

Sub alt

aspect, trebuie precizat că mențiunile recurentei, privind pretinsa

manieră ireverențioasă, părtinitoare sau intimidantă

pe care ar fi avut-o față de ea membrii completului de judecată

al Secției pentru judecători, neconfirmate în nicio modalitate, nu au

relevanță juridică prin prisma criticilor de recurs formulate.

Tot astfel,

se impune a se conchide că, nici argumentele prezentate in recurs, privind

prezența unei dube a penitenciarelor în fața sediului C.S.M.,

trântitul ușilor, „incidentul cu geanta” sau modul personal de

percepție al recurentei relativ la felul în care s-ar fi comportat sau i

s-ar fi adresat membrii completului de judecată în cursul dezbaterilor din

dosar, nu au semnificația unor forme de intimidare sau de îngrădire a

dreptului la apărare, așa cum susține recurenta.

Nici

criticile privind ignorarea apărărilor formulate de magistrat în

fața instanței de disciplină nu sunt întemeiate.

Analiza

acestor critici trebuie făcută în raport cu specificul contenciosului

disciplinar în cazul abaterilor săvârșite de magistrați și

al raporturilor de natură administrativă, în care primează

interesul public, punându-se în balanță, pe de o parte, interesul

public al bunei funcționării a justiției (în sensul larg al

acestei noțiuni), pe care Consiliul Superior al Magistraturii are

obligația să îl ocrotească, în limitele propriei competențe

prevăzute de lege și, pe de altă parte, conținutul

dreptului sau al interesului legitim privat, căruia i s-ar fi putut aduce

atingere.

În acest sens

trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor speciale ale art. 46

alin. (1) din Legea nr. 317/2004: „În cadrul cercetării disciplinare se

stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au

fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care

să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței

vinovăției. (…).”

Cât

privește susținerile formulate în apărare, se constată

că acestea au fost legal examinate. Faptul ca instanța de

disciplină nu a reținut respectivele apărări sau nu le-a

acordat semnificația dată de pârâtă, ci le-a înlăturat

motivat, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii supuse

cenzurii.

Cum, niciun

argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se

justifică, se constată că nu este incident cazul de casare

întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs

prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că argumentele invocate sunt neîntemeiate.

Motivul de

nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive

contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Critica

recurentei judecător referitoare la pretinsa nemotivare a hotărârii

atacate urmează a fi înlăturată, pentru că amploarea

și consistența motivării exclud ideea lipsei considerentelor de

fapt ce au stat la baza soluției sau a insuficienței

clarități a argumentării, fiind îndeplinite exigențele unei

motivări corespunzătoare.

Se

susține în mod nefondat că s-ar fi ignorat apărările

privind lipsa caracterului imputabil al faptei reproșate.

Examinând

modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea

disciplinară și apărările pârâtei judecător, Înalta

Curte constată că hotărârea atacată respectă

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, privitoare la

descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterea

disciplinară vizată, la temeiul de drept al aplicării

sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au

stat la baza aplicării ei, precum și la motivele pentru care au fost

înlăturare susținerile pârâtei, astfel că nu se poate

reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și

aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie, sunt contrazise de

conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se

regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin

soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la

aspectele invocate în acțiunea disciplinară sau în apărare, ca

și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate,

argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentei, logică și

coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.

Împrejurarea

că, exclusiv pe baza unor păreri personale, unilaterale, recurenta

consideră că întârzierea în îndeplinirea atribuțiilor de

serviciu ar fi fost cauzată de pretinse „fapte grave” comise de către

conducerea Curții de apel și de către membrii Secției

pentru judecători, aspect ce nu ar fi fost reținut ca atare de către

instanța de disciplină, nu poate, de asemenea, fi reproșat

Secției pentru judecători din perspectiva unei motivări

contradictorii.

Este de

relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că

faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură,

dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile

textului de lege ce reglementează abaterea disciplinară supusă

examinării în speță.

De asemenea,

din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost

examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator

administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru

pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca

inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurentei pârâte formulate din

această perspectivă.

Ca urmare, se

constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivările

corespunzătoare permițând verificarea conformității

hotărârii atacate, cu legea.

incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ.

În

privința criticilor recurentei magistrat relativ la nelegalitatea

hotărârii atacate, formulate din perspectiva acestui caz de casare,

argumentele invocate nu au semnificația acordată de autoare.

În ceea ce

privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a ll-a din

Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și

completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă

abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea

lucrărilor, din motive imputabile”.

În ceea ce

privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina

judecătorului A., se constată că Secția pentru

judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță

de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective,

probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei

imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor

prejudiciabile.

Astfel, din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că

recurenta figura, începând cu luna mai 2013, cu un număr de hotărâri

neredactate în termenul legal, după cum urmează: luna mai 2013 - 5

hotărâri; luna iunie 2013 - 21 hotărâri; luna septembrie 2013 - 10

hotărâri; luna octombrie 2013 - 15 hotărâri; luna februarie 2014 - 7

hotărâri; luna martie 2014 - 16 hotărâri, în toate aceste dosare

întârzierea în redactare fiind de peste 1 an.

De asemenea,

s-a reținut că, la data de 1 martie 2014 (data desființării

secției a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală), recurenta judecător figura cu un număr de 85 de

hotărâri neredactate în termen, dintre care un număr de 43 de

hotărâri fiind pronunțate începând cu luna mai 2013.

S-a constatat

că, la data de 30 octombrie 2014, magistratul figura în evidențele secției

a VII-a civile și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale cu un număr de 6 hotărâri restante, cea mai veche fiind pronunțată

la data de 12 martie 2014.

Relevant în ceea

ce privește modul de lucru al recurentei judecător este și faptul

că, din hotărârile pronunțate și neredactate, un număr

de 34 de hotărâri au fost redactate de către un alt judecător.

Situația

de fapt anterior expusă și necontestată de către recurentă,

constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare

necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în

ceea ce privește numeroasele cauze examinate, denotă încălcarea dispozițiilor

art. art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ. și ale art. 264 alin. (1) din

vechiul C. proc. civ., precum și a principiului necesității soluționării

cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător, neavând relevanță

aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la culpa altor persoane sau autorități

în producerea respectivei situații.

Pe de altă

parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A.,

ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța

de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii

disciplinare, în varianta celei de-a doua teze normative a textului legal incriminator,

care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle

profesionale și factorii care au determinat conduita culpabilă, precum

și condițiile în care s-a produs respectiva conduită, într-o manieră

repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens,

Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod

corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei

reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de

diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale

de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că,

deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul unei acțiuni disciplinare,

pentru același gen de fapte, finalizată prin-tr-o sancțiune disciplinară,

acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea

amploare, a întârzierilor.

Avându-se în vedere

că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul

de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității,

au fost analizate în mod corect, prin raportare și la ceilalți judecători

ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă,

la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și

la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de

disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice

modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare

s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva

caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs

și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere

disciplinară.

Prin maniera sa

de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de

instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat

procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte,

pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului

la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6

parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate

fi pierdut din vedere sau minimalizat, la stabilirea răspunderii disciplinare

a judecătorului.

În acest context,

se constată că și aserțiunilor recurentei, privind lipsa de

preocupare a Consiliului Superior al Magistraturii sau a Inspecției Judiciare,

pentru îmbunătățirea condițiilor sale de desfășurare

a activității și înlăturarea anumitor alte cauze ce ar fi determinat

respectivele întârzieri, le lipsește relevanța juridică invocată

de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială

ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție

în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații

transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor,

iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă,

ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe sau nu un volum

atât de mare.

De altfel, toate

aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute

ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului

A., au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare a avertismentului,

cea mai puțin gravă sancțiune dintre cele prevăzute de lege.

Modalitatea constantă

și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească,

în fiecare caz în parte, termenele de redactare prevăzute de dispozițiile

legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior

pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale,

denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează

vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Se constată,

așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră

în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină,

prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor,

a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și

a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs,

ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară

prevăzută de textul legal menționat.

Prin urmare, în

baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge,

ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de A. împotriva a hotărârii nr. 7/J din 11 martie 2015, pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie

disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2016.