ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra recursurilor în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 359/A din 5 decembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 151/F din data de 12 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția I Penală a hotărât condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., la o pedeapsa de 13 ani închisoare, interzicându-i, totodată, pe o durată de 5 ani, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) și g) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, drepturi ce i-au fost interzise și cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 lit. e) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 2.500.000 euro primită cu titlu de mită, menținându-se, în baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. și la art. 20 din Legea nr. 78/2000, măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanța nr. 205/P/2021 din data de 22 noiembrie 2021 a Direcției Naționale Anticorupție până la concurența sumei de 2.500.000 euro, asupra următoarelor bunuri proprietatea acestuia

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia nr. 359/A din 5 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2021, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 151/F din 12 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând:

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, ca urmarea a intervenirii prescripției răspunderii penale.

De asemenea, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Instanța supremă, analizând situația inculpatului A., a reținut că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., faptă care are corespondent în vechea reglementare în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în faptul că, în calitate de vicepreședinte al A.N.A.F., în perioada februarie 2008 - 23 decembrie 2008, a pretins de la martorul denunțător B. suma de 5.000.000 euro din care a primit 2.500.000 euro, în patru tranșe succesive (500.000 euro în 08 septembrie 2008, 500.000 euro în 06 octombrie 2008, 1.000.000 euro în 01 decembrie 2008 și 500.000 euro în 23 decembrie 2008) pentru emiterea unei soluții fiscale individuale anticipate privind tranzacția încheiată între societatea C. și societatea D. S.A. și urgentarea restituirii T.V.A.-ului, în cuantum de 228.259.140 RON, către E. S.A. (fostă C.), de către anumite direcții de specialitate din cadrul instituției publice, pe care le coordona în virtutea atribuțiilor de serviciu.

Inculpatul a solicitat, cu prioritate, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., după caz, al art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar Înalta Curte a analizat, astfel, și celelalte critici aduse de apărare sub acest aspect hotărârii pronunțate de judecătorul fondului.

Concluzionând, în raport cu materialul probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale cât și în faza de judecată, s-a apreciat că rezultă, fără putință de tăgadă, că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului A. prin actul de sesizare a instanței există și a fost săvârșită de acesta cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

Cu toate acestea, instanța supremă a constatat că termenul de prescripție generală de 10 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a împlinit în cauză, indiferent de momentul de la care se socotește că acesta a început să curgă, respectiv de la consumarea infracțiunii (februarie 2008) sau de la săvârșirea ultimei modalități alternative, adică de la data primirii ultimei tranșe din banii pretinși (23 decembrie 2008), motiv pentru care a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 11 decembrie 2023 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, iar inculpatului, prin email, la data de 8 decembrie 2023. De asemenea, decizia din apel i-a fost comunicată inculpatului și la adresa din București, cu mențiunea că destinatarul nu mai locuiește la adresă întrucât are reședința în Italia. Astfel, s-a procedat la comunicarea deciziei din apel și la adresa de reședință din Italia.

Data până la care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție avea posibilitatea de declarare a recursului în casație este 11 ianuarie 2024, inclusiv, iar pentru inculpatul A. este 8 ianuarie 2024 inclusiv.

Împotriva hotărârii instanței de apel, a declarat recurs în casație, la data de 8 ianuarie 2024, inculpatul A., prin email, invocând cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apreciind că fapta pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, nu îmbracă forma de tipicitate prevăzută de legea penală, motiv pentru care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

De asemenea, la data de 21 decembrie 2023 a declarat recurs în casație și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin procuror șef-secție, prin adresa nr. x/2023, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că instanța de apel, în mod greșit, a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, neținând seama de caracterul obligatoriu al hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (C-107/23 PPU, prin raportare la C-357/19, C- 379/19, C-547/19, C-811/19, C-840/19, C-859/19, C-926/19, C-929/19, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19, C-397/19).

Cererea de recurs în casație a fost comunicată tuturor participanților, iar până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., au fost depuse concluzii de către parchet.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30 ianuarie 2024, procedura de comunicare a recursului în casație fiind îndeplinită.

Astfel, la data de 23 februarie 2024 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.

Prin încheierea din 27 februarie 2024, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererilor de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A., Înalta Curte a dispus admiterea acestora și fixarea unui termen la data de 09 aprilie 2024, în vederea soluționării recursului în casație, termen la care s-a dispus amânarea cauzei pentru data de 21 mai 2024.

Examinând recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A., Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susținând, în esență, că încetarea procesului penal față de inculpatul A., sub aspectul comiterii infracțiunii de luare de mită, prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, în raport de deciziile instanței de control constituțional, cu decizia pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost dispusă în mod eronat, nefiind dată prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene, cu referire la cauza C-107/24.07.2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca atare, instanța de recurs în casație va evalua problema intervenirii prescripției răspunderii penale, raportat la deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și la decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dar și incidența hotărârii C-107/24.07.2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în prezenta cauză.

Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:

"cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituțională a României a constatat că:

"soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72); în consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (paragraful 74); așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate (paragraful 76).

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. b) din articolul anterior menționat, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 15 ani.

Înalta Curte constată că s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru fapte care au în vedere perioada februarie 2008 - 23 decembrie 2008, sub aspectul comiterii infracțiunii de luare de mită (astfel cum a fost calificată de instanța de apel), prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, limitele de pedeapsă fiind de la 4 ani la 13 ani și 4 luni închisoare.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. b) și art. 186 alin. (1) teza a II-a din C. pen., în raport de cele anterior menționate, se constată că termenul general al prescripției răspunderii penale s-a împlinit pentru inculpatul A., în raport cu infracțiunea luare de mită, la data de 24 decembrie 2018, deci anterior pronunțării deciziei împotriva căreia s-a declarat recurs în casație de către parchet.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale cu consecința încetării procesului penal.

Cât privește aplicabilitatea în cauză a hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-107/2023, Înalta Curte constată că infracțiunea de luare de mită ce face obiectul cauzei, nu intră sub incidența Hotărârii CJUE anterior menționate, așa cum rezultă din interpretarea acesteia și din jurisprudența anterioară a Curții de Justiție.

Prin hotărârea pronunțată în C-107/2023, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracțiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanța de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Sfera de aplicare a deciziei invocate de recurenta Direcția Națională Anticorupție, se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.

Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".

Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților [Uniunii] Europene (PIF) definește "frauda ce aduce atingere intereselor financiare" ale acestora prin art. 1 și 2, texte al căror conținut a fost transpus în legislația internă în cadrul art. 18

1

- art. 18

5

din secțiunea "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene" cuprinsă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Infracțiunile de corupție intră sub incidența dreptului Uniunii numai în cazul în care comportamentul fraudulos aduce atingere intereselor financiare ale UE sau se află în legătură strânsă cu astfel de fapte (pct. 185-186 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034).

Deopotrivă, noțiunile de "corupție activă" și "corupție pasivă" sunt definite de art. 2, art. 3 din Convenția PIF, art. 4 lit. a), b) din Directiva 1371 fiind circumscrise acțiunilor funcționarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.

Ulterior, prin Directiva 1371 din 2017 (transpusă prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022) infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse și la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.

Stabilirea domeniului de aplicare, calificarea normelor are incidență directă asupra legalității infracțiunilor și pedepselor, principiu fundamental atât în dreptul intern, cât și în dreptul Uniunii și în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturilor Omului (CEDO). Acesta implică cerințe privind accesibilitatea și previzibilitatea în ceea ce privește definirea infracțiunii și stabilirea pedepsei (pct. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CEDO Cantoni împotriva Franței, paragr. 29, Kafkaris împotriva Ciprului, paragr. 140, 6; Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragr. 43-47 etc).

Totodată, CJUE subliniază că cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 și 223).

Sub aspectul protecției drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă și la principiile generale ale dreptului Uniunii (paragr. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată".

Dreptul persoanei de a ști în ce condiții se poate angaja răspunderea sa penală și ce sancțiune riscă a fost circumscris condiției previzibilității legii penale, în jurisprudența instanțelor europene.

Tot sub acest aspect, este de precizat că CEDO a sancționat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

În aceste coordonate, schimbarea domeniului de interpretare și aplicare a sintagmei "infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" și extinderea lui la infracțiunile asimilate celor de corupție care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul și, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.

Pe cale de consecință, dacă s-ar admite susținerile recurentei Direcția Națională Anticorupție și s-ar extinde domeniul de interpretare și aplicare al Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023) la toate celelalte infracțiuni de corupție, ar echivala cu încălcarea de către instanța supremă a ordinii juridice, ar institui arbitrariul, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.

În concluzie, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunea ce face obiectul prezentei cauze nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023), nefiind aplicabilă în speță.

Referitor la recursul în casație promovat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta se întemeiază pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Deși cu prilejul dezbaterilor, apărarea inculpatului a susținut în mod repetat că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, solicitând în acest sens achitarea, aspect care nu corespunde atât scopului recursului în casație prevăzut de art. 433 C. proc. pen., cât și cazurilor prevăzute de art. 438 C. proc. pen., totuși, Înalta Curte, având în vedere motivele scrise ale recursului în casație, care au stat la baza admiterii în principiu a cererii inculpatului, precum și referirile formulate în ședința de judecată, va proceda la analiza cazului de casație invocat, respectiv neprevederea faptei în legea penală.

Cât privește susținerea reprezentantului Ministerului Public, în sensul că inculpatul a indicat în mod formal cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât se referă la situația în care inculpatul este condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ori în prezenta cauză instanța de apel a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal, întemeiată pe art. 16 lit. f) din C. proc. pen. având în vedere incidența prescripției răspunderii penale, Înalta Curte constată, în primul rând, că o atare analiză este specifică analizei preliminare, în etapa admisibilității în principiu, care a fost deja efectuată prin încheierea din 27 februarie 2024, când s-a dispus admiterea cererii de recurs în casație formulată de inculpat.

Pe de altă parte, instanța supremă apreciază că o eventuală soluție de achitare întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracțiunea de luare de mită, poate fi examinată pe calea prezentului recurs în casație, având în vedere că motivele invocate de către recurentul inculpat se referă la elementele de tipicitate ale infracțiunii, acesta a solicitat instanței de apel continuarea procesului penal, iar încetarea procesului penal a fost dispusă ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. Or, limitarea incidenței cazului de casare doar la condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, apare ca fiind nejustificată în raport cu cei aflați în situația din cauza dedusă judecății (sau față de cei cu privire la care s-a dispus renunțarea ori amânarea aplicării pedepsei), câtă vreme sunt avute în vedere, în mod identic, elemente esențiale condamnării (fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat), însă numai cu privire la o categorie, a celor față de care s-a dispus condamnare, se poate proceda, în virtutea cazului de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., la verificarea corespondenței între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei.

Tot cu referire la susținerile reprezentantului Ministerului Public, chiar dacă recurentul inculpat nu a indicat în mod expres cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se observă că acest caz devine incident implicit, ținând cont de temeiul de drept al soluției de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de luare de mită, solicitarea continuării procesului penal valorificată în calea de atac a apelului, pe de-o parte, și, pe de altă parte, motivele recursului în casație formulate de inculpat prin care se antamează chestiunea neprevederii de legea penală a faptei și consecința greșită a instanței de apel de a dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, instanța de recurs în casație constată că argumentele recurentului-inculpat, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de luare de mită pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, sunt nefondate, în speță fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracțiuni, astfel cum sunt incriminate de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce privește infracțiunea de luare de mită, recurentul-inculpat a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv conduita proprie a unei persoane în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, pe care trebuie să le exercite direct și nemijlocit, conduita sa care trebuie să vizeze niște foloase necuvenite, care să aibă legătură cu exercitarea respectivelor acte, care intră în atribuțiile sale de serviciu ale acesteia, calitatea de subiect activ calificat, care presupune îndeplinirea unor atribuții care să-i aparțină, trebuind să fie legată de atribuțiile persoanei respective.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de luarea de mită a constat în faptul că în perioada februarie 2008-23 decembrie 2008, în calitate de vicepreședinte al A.N.A.F., a pretins suma de 5.000.000 euro din care a primit 2.500.000 euro, în patru tranșe succesive (la 08 septembrie 2008, 06 octombrie 2008, 01 decembrie 2008 și 23 decembrie 2008) în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de coordonare a unor direcții de specialitate sesizate cu emiterea unor soluții fiscale individuale anticipate și urgentarea restituirii T.V.A.-ului, în cuantum de 228.259.140 RON, către E. S.A. (fostă C.).

În primul rând, instanța de recurs în casație reține că inculpatul a fost numit de prim ministru, prin decizia nr. 25 din 31 ianuarie 2008, în funcția de vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, care se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 12 alin. (5) din H.G. nr. 495/2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care stabilesc că președintele instituției este ajutat în activitatea sa de vicepreședinți cu rang de subsecretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru, funcție de demnitate publică pe care inculpatul a ocupat-o până la data de 09 ianuarie 2009.

În acest context, se observă că inculpatul A., în calitate de vicepreședinte al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a coordonat activitatea de inspecției fiscală (așa cum rezultă din informațiile comunicate, prin adresa din 08 noiembrie 2016, de Direcția Generală de Organizare și Resurse Umane din cadrul acestei instituții).

Or, în această calitate, contrar susținerilor în sensul că a dobândit începând cu data de 21 februarie 2008 atribuții de serviciu (stabilite prin Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală), inculpatul a răspuns, printre altele, potrivit dispozițiilor art. 9 din Regulamentul de organizare și funcționare al Agenției Naționale de Administrare Fiscală (în vigoare în perioada de referință), aprobat prin ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 al președintelui instituției, de activitatea Direcției Generale de Inspecție Fiscală și a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, care avea ca principală atribuție, conform art. 10 alin. (2) lit. b) din același act normativ, să urmărească realizarea sarcinilor direcțiilor (generale) din subordine și să ia măsuri operative pentru îndeplinirea lor.

Așadar, este întrunită condiția, din cuprinsul laturii obiective a infracțiunii de luare de mită, ca fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Referitor la susținerea inculpatului potrivit căreia nu ar fi avut atribuții nemijlocite în emiterea soluției fiscale și a deciziei privind rambursarea T.V.A.-ului, instanța de recurs în casație constată că, în acord cu instanța de apel, condiția ca faptele sale de pretindere și de primire a sumei de 2.500.000 euro să fie săvârșite în legătură cu efectuarea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu este îndeplinită în raport cu modul în care inculpatul A. și-a realizat propriile sarcini de serviciu (supravegherea activității și luarea măsurilor operative pentru îndeplinirea îndatoririlor de către cele două direcții, în calitatea sa de vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat), acesta influențând îndeplinirea respectivelor acte de către funcționarii competenți prin solicitările de temporizare, respectiv de urgentare a emiterii acestora.

Instanța supremă reamintește că în cazul infracțiunii de luare de mită, printre altele, acțiunea de pretindere, după caz, de primire de bani sau de alte foloase necuvenite trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea, întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale subiectului activ. Astfel, acțiunile alternative subsumate elementul material al infracțiunii de luare de mită vizează un act ce face parte din sfera îndatoririlor de serviciu ale funcționarului, fiind de competența acestuia.

Ca atare, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită pentru care instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Cât privește celelalte critici ale recurentului-inculpat A., în sensul că nu a cerut, pretins sau acceptat suma de bani drept mită ori că nu se mai putea emite o soluție fiscală anticipată, se observă că natura acestora ține de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele ordinare au reținut, pe baza probelor din dosar, existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective și subiective a acesteia, astfel că, în realitate reprezintă chestiuni care vizează temeinicia hotărârii, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de recurentul - inculpat A., împotriva deciziei penale nr. 359/A din data de 05 decembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de recurentul - inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 359/A din data de 05 decembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2024.