ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 septembrie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1029 din data de 15.03.2021 a Tribunalului București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-au dispus următoarele:

I. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul A. de constatare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale.

II. A fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea Ministerului Public de desființare a înscrisurilor menționate în actul de sesizare.

III. (1). În temeiul disp. art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, faptă din iunie 2009 și 23/07 - 20/11/2009.

(2). În temeiul disp. art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

(3). În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.

IV. (1). În temeiul disp. art. 48 din C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) din C. pen. corob. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 396 alin. (2) și 10 din C. proc. pen. și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită, faptă din iunie 2009.

(2). În temeiul disp. art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

(3). În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.

(4). În temeiul disp. art. 91 alin. (1) din C. pen. a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere și dispus un termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condițiile art. 92 din C. pen.

(5). În temeiul disp. art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

· să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

· să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

· să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

· să comunice schimbarea locului de muncă;

· să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență

(6). În temeiul disp. art. 93 alin. (2) din C. pen. a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

(7). În temeiul disp. art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze muncă neremunerată în folosul comunității, la Administrația Domeniului Public - Sector 2 București sau la Administrația Domeniului Public - Sector 6 București, pe o perioadă de 100 de zile, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

(8). În temeiul disp. art. 91 alin. (4) din C. pen. a fost atenționat inculpatul asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, respectiv revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă va mai comite infracțiuni sau dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

(9). Pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii.

V. (1). În temeiul disp. art. 289 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 22 760 654 RON.

VI. (1). În temeiul disp. art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. a fost menținut sechestrul asigurator instituit prin Ordonanța din data de 06.06.2017, filele x dup, prin care s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului până la concurența sumei de 22.760.654 RON, asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare aparținând inculpatului A., și prin Ordonanța nr. 502/P/2016 din data de 18/12/2017, filele x dup care a modificat și completat ordonanța din 06.06.2017.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A..

Prin decizia nr. 143/A din 12.02.2024 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2017, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1029/15.09.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția I Penală în dosarul nr. x/2017.

A fost desființată în parte sentința penală apelată și rejudecând în fond:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost dispusă încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. rap.la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost dispusă încetarea procesului penal cu privire la inculpatul B., sub aspectul săvârșirii complicității la infracțiunea de luare de mită, prevăzute de art. 48 C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Au fost menținute doar dispozițiile primei instanțe privind respingerea cererilor de constatare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale și de desființare a înscrisurilor, privind confiscarea și menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel au declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A..

Prin motivele formulate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a susținut că, în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât în mod greșit Curtea de Apel București a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. față de inculpații A. și B., motivat de împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, a susținut că, analizând actele si lucrările dosarului de urmărire penală nr. 502/P/2016, dar și cele ale dosarului nr. x/2017 al instanței de fond și apel, rezultă că termenul de prescripție al răspunderii penale pentru faptele deduse judecații nu s-a împlinit.

Preliminar, a subliniat că analiza privind cazul de recurs în casație se raportează la fondul legislativ și interpretativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata incidența acestui motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ.

Totodată, a susținut că, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează, pe de o parte, la verificarea împlinirii termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina fiecărui inculpat în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite cu caracter definitiv de instanța de apel, cât și având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ, dar și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

De asemenea, a învederat că legalitatea deciziei nr. 143/A din data de 12.02.2024 de încetare a procesului penal trebuie analizată în raport cu jurisprudența recentă a Curții de Justiției a Uniunii Europene.

Așadar, a arătat că, la data de 24 iulie 2023, anterior pronunțării deciziei atacate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a decis că instanțele românești pot aplica deciziile Curții Constituționale privind prescripția răspunderii penale faptelor comise în perioada 2018 - 2022, dar nu pot aplica și Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (care extindea condițiile de prescriere stabilite de Curtea Constituțională a României și pentru perioada 2014 - 2018, pe principiul legii penale mai favorabile).

Totodată, Curtea de Justiției a Uniunii Europene a stabilit prin Ordonanța din data de 9 ianuarie 2024 că instanțele naționale sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile și în dosarele de corupție.

Recurentul a susținut că obligativitatea deciziei menționate de a impune instanței naționale să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese, prin acte de procedură intervenite înainte de pronunțarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunțării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situația în care o hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Altfel spus, ceea ce impune Curtea de la Luxembourg este ca efectul aplicării legii penale mai favorabile, așa cum a fost stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 67/2022, să nu se întindă și anterior datei pronunțării primei decizii de către Curtea Constituțională.

A mai arătat că, în problematica prescripției răspunderii penale, instanțele naționale au aplicat decizia CCR nr. 358/2022 și ulterior Decizia I.C.C.J. nr. 67/2022 și nu au aplicat în mod direct dreptul Uniunii Europene, deși jurisprudența Curții de la Luxembourg, chiar cea privind România, ar fi permis aceasta.

Ca urmare a sesizării C.J.U.E., hotărârea pronunțată de această instanță a căpătat caracter obligatoriu pentru materia infracțiunilor relaționate cu protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, astfel că, în opinia procurorului, nu rămâne la latitudinea judecătorului național dacă o aplică sau nu.

Reprezentantul Parchetului a mai susținut că, prin semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, statele membre au transferat drepturile și obligațiile ce decurg din Tratat de la sistemul lor juridic intern către cel al Uniunii, limitându-și suveranitatea și dând naștere unui corp de drept cu caracter obligatoriu, atât pentru cetățenii lor, cât și pentru ele însele.

Hotărârile preliminare au putere obligatorie în cauzele inițiale în care au fost formulate întrebările preliminare, atât pentru instanțele de fond, cât și pentru cele din calea de atac sau de casație. Instanțele nu sunt îndreptățite să ignore decizia, să modifice conținutul sau să decidă contrar acesteia.

Astfel, a precizat că infracțiunea care a făcut obiectul acuzației în prezenta cauză intră sub incidența dreptului Uniunii, constituind o infracțiune de corupție, instanța fiind abilitată să reexamineze pe calea recursului în casație hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU și Ordonanța din data de 9 ianuarie 2024.

În consecință, a învederat că trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripție, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, în conformitate cu dispozițiile legislative prevăzute de articolul 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (în sensul că "termenul de prescripție al răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză").

În concret, a susținut că, în acord cu raționamentul Curții de Apel, fapta dedusă judecății s-a epuizat în iunie 2009, iar actul procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripției, conform art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, a fost efectuat la data de 31.05.2017, prin emiterea ordonanțelor de continuare a urmăririi penale.

Prin urmare, recurentul a susținut că acuzația vizează, printre altele, semnarea de către inculpat a Notei de fundamentare la data de 15.07.2009, iar acceptarea sumei de bani de la C. a avut loc anterior, în prima parte a lunii iunie, conform declarațiilor martorilor audiați în acest caz. Astfel, a susținut că, indiferent dacă s-ar reține dispozițiile C. pen. anterior sau cele ale C. pen. actual, având în vedere data faptei (iunie 2009) și data la care au fost emise ordonanțele de continuare a urmăririi penale (31.05.2017), comunicate suspecților la aceeași dată, termenul de prescripție nu era împlinit. Ca atare, după ce inculpații au fost informați cu privire la actele care impuneau, conform legislației, comunicarea obligatorie, cursul prescripției a fost întrerupt.

Totodată, a susținut că termenul prescripției speciale este de 15 ani (se împlinește în anul 2024), conform art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior și art. 124 din același cod (depășirea termenului cu jumătate prevăzut de articolul 122, în forma în vigoare la data faptei), sau de 16 ani (se va împlini în anul 2025), conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. și art. 154 din același cod.

Pe de altă parte, cu toate că instanța internă are datoria de a impune sancțiuni cu impact real și descurajant în conformitate cu dreptul european pentru acțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii, dar și în contextul comiterii unor infractiuni de corupție, acest aspect nu o absolvă de obligația de a proteja drepturile fundamentale ale omului. În legătură cu drepturile fundamentale garantate, Curtea de la Luxembourg a efectuat o evaluare și a concluzionat că aceste drepturi nu au fost încălcate. Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curti de Casație și Justiție, fundamentate pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, se referă la un nivel național de protecție. Curtea a subliniat că în astfel de circumstanțe, trebuie să se realizeze un echilibru între acest standard de protecție și dispozițiile articolului 325 alineatul I din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția privind Protecția Intereselor Financiare ale Uniunii Europene, astfel încât supremația, unitatea și eficacitatea dreptului european să nu fie afectate. Aceasta implică obligația instanțelor de a nu aplica consecințele legii penale mai favorabile pentru procedurile desfășurate anterior datei de 25 iunie 2018 (momentul pronunțării primei decizii a Curții Constituționale).

Prin urmare, a apreciat că nu există motive pentru a nu aplica hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește protejarea drepturilor fundamentale ale omului.

Având în vedere considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație și casarea deciziei penale nr. 143/A din data de 12.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluția de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., față de inculpații A. și B., cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, și respectiv complicitate la luare de mită, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 289 din C. pen., art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen.

Recurentul inculpat A. a susținut, în esență, că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente așadar dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. din perspectiva a două componente distincte ca natură juridică a problemei de drept dezbătute, fiecare dintre acesta circumscriindu-se motivului de casare mai sus invocat.

Astfel, a susținut că o primă componentă vizează lipsa de tipicitate obiectivă si subiectivă a faptei de luare de mită, prin raportare la inexistența atribuțiilor de serviciu ale recurentului A., atribuții a căror exercitare să fi fost condiționată de remiterea unui folos necuvenit, înțelegerea infracțională fiind plasată în timp la începutul lunii iunie 2009.

O a doua componentă a motivului de casare invocat, circumscrisă art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează absența unui element esențial al laturii obiective care conduce la imposibilitatea conferirii unui caracter penal al faptei, și anume inexistenta unui folos necuvenit care să fi fost solicitat/primit ca și contraprestație pentru exercitarea/neexercitarea atribuțiilor de serviciu, în sensul indicat prin actul de sesizare/decizia instanței de apel.

Prin încheierea din 29 mai 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 143/A din data de 12.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2017.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 143/A din data de 12.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2017.

Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de parchet, Înalta Curte a apreciat că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în sensul că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., deși nu era împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale în privința inculpaților A. și B., pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Cu privire la cererea formulată de inculpatul A., Înalta Curte a apreciat că recurentul a solicitat rejudecarea cauzei prin reaprecierea și respectiv prin stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, argumentele invocate constituind veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral care nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 din C. proc. pen.

În ședința publică din data de 18.09.2024, reprezentatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a solicitat respingerea recursului în casație formulat de parchet, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 37 din 17.06.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, raportată la decizia nr. 67/2022 a aceluiași complet.

Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 29 mai 2024, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul susținând, în esență, că "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal" privindu-i pe inculpații A. și B..

Fapta reținută în sarcina inculpatului A. constă, în esență, în aceea că, în calitate de secretar de stat în Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, în legătură cu îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu (semnarea notei de fundamentare a proiectului de hotărâre de guvern), a acceptat și a primit cu titlu de mită "comisionul" în valoare de 3,5% din diferența valorii actelor adiționale 9 și 10, mascată în contractul de prestări servicii încheiat de S.C. VVTC Euro-Construct S.R.L. cu C. SpA (contract lipsit de oportunitate și, în realitate, neexecutat), în scopul continuării lucrărilor de către C. SpA la extinderea Aeroportului Internațional Henri Coandă, pentru executarea lucrărilor fiind necesară aprobarea hotărârii de guvern.

În sarcina inculpatului B. s-a reținut că a avut inițiativa mitei, acesta fiind cel care a condiționat continuarea lucrărilor de către C. SpA la extinderea Aeroportului Henri Coandă de achitarea "comisionului" în valoare de 3,5% din diferența valorii actelor adiționale 9 și 10.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În cauza de față, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale.

Inculpatului A. i-a fost imputată infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, faptă sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 10 ani, iar inculpatul B. a fost acuzat de complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) din C. pen. corob. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, faptă sancționată cu aceeași pedeapsă.

Astfel, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de apel, în decizia recurată, că infracțiunile de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, și complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) din C. pen. corob. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, au fost săvârșite în anul 2009, dată de la care curge termenul general de prescripție, care este de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., prin raportare la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, respectiv pedeapsa închisorii de la 3 ani la 10 ani închisoare.

Se constată, în aceste condiții, că, în mod corect, curtea de apel a reținut că termenul de prescripție de 8 ani, calculat prin raportare la durata termenului general de prescripție prev. de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., raportat la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru cele două infracțiuni, a început să curgă în anul 2009 și s-a împlinit în anul 2017, pentru ambii inculpați, impunându-se soluția încetării procesului penal declanșat împotriva inculpaților, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

În concret, instanța de apel a reținut, cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. și art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen., interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Astfel, curtea de apel a arătat că nu s-a produs întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, în perioada 25.06.2018-30.05.2022, C. pen. neprevăzând vreun caz de întrerupere a curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale, constituind, prin urmare, potrivit art. 5 C. pen., lege penală mai favorabilă.

În conformitate cu decizia nr. 37 in 17 iunie 2024, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în dosarul nr. x/2024, publicată pe 18 iulie 2024 în Monitorul Oficial, instanțele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).

Or, aplicarea de către instanțe a unor concepte abstracte, neclarificate în lege, cu conținut imprecis, pentru a lăsa neaplicate decizii naționale obligatorii care interpretează și fac aplicabile norme de drept intern, integrate în ordinea constituțională din România și în acord cu exigențele impuse de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, este de natură a încălca principiul legalității incriminării și pedepsei, așa cum este garantat de art. 7 din Convenție.

Astfel, s-a statuat că legea penală mai favorabilă trebuie aplicată uniform, indiferent de natura infracțiunii, asigurând astfel respectarea drepturilor fundamentale. În caz contrar, un tratament juridic diferențiat în funcție de natura infracțiunii ar crea discriminări și inegalități. Înalta Curte a subliniat că neaplicarea Deciziei nr. 67/2022 ar duce la încălcarea dreptului fundamental la legalitatea incriminării și pedepsei, ceea ce contravine statului de drept.

Pentru aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 143/A din data de 12 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2017 privind pe intimații-inculpați A. și B..

Potrivit art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

În conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 180 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 143/A din data de 12 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2017 privind pe intimații-inculpați A. și B..

Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 180 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2024.