ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 06 decembrie 2023
Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele:
I. Prin sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, Tribunalul București, secția Penală, în dosarul nr. x/2015, printre altele, a dispus următoarele:
În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infractiunii luare de mită prevăzută și sancționată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 291 din C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 (un) an și 4 (patru) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.
În baza art. 67 C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. i-au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 47 C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații.
În baza art. 47 C. pen. raportat la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea aceluiași inculpat sub aspectul săvârșirii infractiunii de complicitate la dare de mită prevăzută și sancționată de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 290 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 (doi) ani pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă continuată, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. lit). a), b) și k) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A. prin sentință, urmând ca acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea de 2 ani închisoare sporită cu 1 an și 4 luni închisoare (1/3 din pedepsele de 1 an și 4 luni, de 8 luni și de 2 ani închisoare), în final inculpatul A. va executa pedeapsa principală de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare cu executare în regim de detenție și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 45 alin. (5) cu ref. la art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. din momentul rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata măsurilor preventive privative de libertate de la 10.12.2014 la 22.06.2015.
În baza art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul B. (cetățean român, fără ocupație, fără antecedente penale) la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații.
În baza art. 13
2
din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 1 (un) an și 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 1 (un) an și 4 (patru) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a dispus achitarea aceluiași inculpat sub aspectul săvârșirii infractiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută și sancționată de art. 13
2
din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului B. prin sentință, urmând ca acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea de 1 an și 4 luni închisoare sporită cu 7 luni închisoare (1/3 din pedepsele de 6 luni și de 1 an și 3 luni închisoare), în final pedeapsa principală de 1 (un) an și 11 (unsprezece) luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. pe o durată de 2 ani care se execută de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare.
În temeiul art. 45 alin. (5) cu ref. la art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen., care se va executa pe durata executării pedepsei principale în situația revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere dispusă prin prezenta sentință.
În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind termen de încercare pe o durată de 2 ani, calculat conform art. 92 alin. (2) C. pen. de la data rămânerii definitive a sentinței.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca sau al C. din Cluj Napoca pe o perioadă de 80 de zile.
În baza art. 72 C. pen. a constatat că față de inculpat au fost dispuse măsuri preventive privative de libertate de la 11.12.2014 la 27.04.2015.
II. Prin decizia penală nr. 532/A din data de 15.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, printre altele în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, inculpații B., D., E. și A. împotriva sentinței penale nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția penală, în dosarul nr. x/2015.
A fost desființată în parte, sentința penală atacată și rejudecând, în fond:
Au fost descontopite pedepsele rezultante și au fost repuse în individualitatea lor pedepsele conmponente.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infractiunii de luare de mită prevăzută și sancționată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 291 C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infractiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 290 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a încetat procesului penal față de același inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000,întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.
În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute în final pedeapsa principală de 2 ani și 8 luni închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen. pe o durată de 3 ani .
În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condițiile art. 92 C. pen. cu respectarea obligațiilor prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. a), b), c), d) și e) din C. pen.
În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen. atrage i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. a căror încălcare are ca urmare revocarea suspendării executării pedepsei.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000,întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.
În temeiul art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea de 1 an și 4 luni închisoare sporită cu 5 luni închisoare, în final pedeapsa principală de 1 an și 9 luni închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. pe o durată de 2 ani.
A fost înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. i s-a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituțiile din comunitate.
III. Împotriva deciziei penale nr. 532/A din data de 15 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2015, privind pe intimații B. și A., Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a declarat recurs în casație la data de 22 mai 2023.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 14 iunie 2023, când s-a stabilit termen la data de 25.10.2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
În cuprinsul raportului întocmit, în cauză, s-a menționat că Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a invocat cazul de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului în casație formulat, casarea în întregime a hotărârii atacate, înlăturarea greșitei aplicării a legii, respectiv a soluției prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 - în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., respectiv împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale.
În motivare, a fost făcută o prezentare a întregului ciclu procesual al cauzei, iar printre altele s-a arătat de către Ministerul Public că instanța de apel a procedat în mod greșit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei CCR nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare și fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.
De altfel, a menționat că infracțiunea ce face obiectul cauzei este o infracțiune de corupție, motiv pentru care instanța trebuia să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare sau să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european, având în vedere prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.
Prin încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2023, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul F. și s-a acordat termen pentru data de 6 decembrie 2023.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casație este nefondat.
I. REGULI GENERALE DE INTERPRETARE ȘI APLICARE A DISPOZIȚIILOR UNIONALE, CONVENȚIONALE ȘI NAȚIONALE. ROLUL ORGANELOR JUDICIARE ÎN PREZERVAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE
În raport de critica formulată de parchet (greșita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a două decizii pronunțate de Curtea Constituțională) și de argumentele prezentate (preeminența dreptului Uniunii Europene față de dreptul național), se impun a fi formulate următoarele precizări.
I.1. Cu privire la autoritatea de lucru interpretat a celor două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene
Înalta Curte de Casație și Justiție recunoaște, pe deplin și fără rezerve, primordialitatea dreptului Uniunii Europene în fața legilor interne, și, în limitele competențelor Uniunii, aplică cu prevalență, dispozițiile acestuia.
Astfel, instanța supremă urmărește ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunțate, să le asigure eficiența practică, ținând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora și de necesitatea protecției drepturilor fundamentale.
Prin hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [citată ulterior și ca hotărârea Lin], Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a statuat următoarele:
a. Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
b. În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Înalta Curte apreciază că autoritatea unei hotărâri preliminare constă în forța obligatorie a acesteia față de instanța care a solicitat-o și instanțele care ar judeca cauza în căile de atac, și în aplicabilitatea generală față de celelalte instanțe.
Hotărârea în interpretare pronunțată de către CJUE are "autoritate cu putere de lucru interpretat", care include atât forța obligatorie (ce obligă instanța națională să respecte interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii astfel cum au fost interpretate de CJUE), cât și aptitudinea pe care o are instanța națională de a investi din nou Curtea de Justiție cu o nouă întrebare preliminară.
Prin urmare, această autoritate specifică are două componente. Pe de o parte, hotărârea privind interpretarea are autoritate erga omnes, dar nu absolută. Cu alte cuvinte, întrucât dispozitivul hotărârii preliminare se include în norma interpretată, obligatoriu a fi aplicat de către toate instanțele naționale, se poate vorbi de "autoritate de lucru interpretat", care interzice oricărei instanțe naționale să adopte o altă interpretare incompatibilă cu semnificația și aplicarea dreptului unional, astfel cum a fost hotărâtă de către CJUE.
Pe de altă parte, chiar și în prezența unei jurisprudențe a CJUE care soluționează problema de drept în cauză, instanțele naționale își păstrează libertatea cea mai largă să sesizeze Curtea în cazul în care consideră oportun, fără ca împrejurarea că dispozițiile a căror interpretare se solicită au fost deja interpretate de Curte să aibă drept consecință împiedicarea Curții să se pronunțe din nou (Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 și C-59/13, EU:C:2014:2088, punctul 32, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Tesco-Global Áruházak, C-323/18, EU:C:2020:140, punctul 46).
Prin Ordonanța Curții de Justiției a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Brașov (România), Curtea (Camera a noua) a statuat, în temeiul art. 99 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, că:
"Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției trebuie interpretată în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de corupție.
În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.".
Potrivit art. 99 din Regulamentul de procedură a CJUE atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată. În consecință, deși Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 a fost abrogată prin Decizia (UE) 2023/1786 a Comisiei din 15 septembrie 2023, astfel că norma interpretată prin Ordonanța pronunțată în data de 9 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 nu mai poate fi avută în vedere de către instanța de control judiciar, putem reține că și textul de drept unional incident în cauză, respectiv art. 5 (1) rap. la art. 2 din Convenția din 1997 privind lupta împotriva corupției care implică funcționari ai UE sau funcționari ai statelor membre ale UE, care abordează anumite acte de corupție care implică astfel de funcționari la nivel general, pentru identitate de rațiune trebuie să fie interpretat în mod similar, fiind astfel un act clarificat.
Din analiza considerentelor ambelor hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție Uniunii Europene Înalta Curte apreciază că rezultă următoarele concluzii:
(i) Prescripția răspunderii penale este analizată ca o instituție de drept substanțial, iar nu ca una procedurală. Prin urmare, principiile legalității, securității juridice și neretroactivității legii mai severe, precum și interdicția creării pe cale jurisprudențială a unei lex tertia urmează să se aplice concomitent cu dezlegările din hotărârea Lin;
(ii) Instanțele naționale trebuie să aplice soluțiile jurisprudențiale ale Curții Constituționale dispuse în aplicarea principiului legalității incriminării. Astfel, jurisprudența CJUE în discuție (hotărârea Lin și ordonanța din 09.01.2024) a tranșat, fără echivoc, că dezlegările jurisprudențiale ale Curții Constituționale dispuse în aplicarea principiului legalității incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, aparte de intangibilul lor caracter general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituție, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potențialul efect de excluziune în virtutea preeminenței/primordialității dreptului Uniunii, conform principiului Simmenthal - neaplicarea practicii judiciare care contravine efectivității dreptului Uniunii (Case 106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal SpA [1978] ECR 629). În consecință, din această perspectivă, standardul de protecție a dreptului fundamental la legalitatea incriminării și a pedepselor nu comportă discuții, în contextul omogenității nivelului de protecție, atât la nivelul ordinii juridice unionale, cât și al celei naționale. În consecință, rămân în continuare aplicabile dezlegările Curții Constituționale relative la aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile în scopul evitării încălcării principiului legalității incriminării prin crearea și aplicarea unei lex tertia;
(iii) Efectul de excluziune (lăsarea neaplicată) a deciziei nr. 67/25.10.2022, pronunțate de Înalta Curte Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care s-a apreciat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen.) numai cu privire la acuzațiile privind comiterea unor infracțiuni care au fost vizate de hotărârile CJUE. Prin urmare, în alte cauze, care excedează jurisprudenței CJUE analizate, se va aplica în continuare decizia nr. 67/25.10.2022, pronunțată de Înalta Curte Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În acest cadru, Înalta Curte notează situația atipică creată prin hotărârea instanței unionale prin care au fost limitate efectele unei hotărâri cu caracter obligatoriu pronunțate de către instanța supremă română în care se reține că "standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din principiul legalității incriminării și a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și normele în materia prescripției răspunderii penale" în condițiile în care dreptul Uniunii Europene permite Curții de Justiție să deroge de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (la care a făcut trimitere Înalta Curte de Casație și Justiție), numai în măsura în care prima curte recunoaște anumitor drepturi fundamentale o protecție mai largă decât cea de a doua. În plus, se remarcă faptul că CJUE nu a procedat la o verificare a compatibilității soluției adoptate cu standardele care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
(iv) Instanțele naționale trebuie să asigure protecția drepturilor fundamentale [paragraful 93 al deciziei Lin:
"îi incumbă în primul rând legiuitorului național sarcina de a lua măsurile necesare pentru a îndeplini aceste cerințe, în special prin adoptarea dispozițiilor necesare și, dacă este cazul, prin modificarea dispozițiilor existente pentru a garanta că regimul aplicabil urmăririi și sancționării infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv normele care reglementează prescripția răspunderii penale, este conform cu dispozițiile articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF. Acest regim trebuie conceput în așa fel încât să nu prezinte, pentru rațiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracțiuni, asigurând în același timp protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate"; paragraful 101 al deciziei Lin:
"În această privință, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr-o jurisprudență consacrată, obligația de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scutește instanțele naționale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă și principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracțiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă (Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33, precum și, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 204)"; paragraful 110 al deciziei Lin:
"atunci când, precum în speță, o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 47, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 211"].
I.2. Aria de aplicare a efectului de excluziune (lăsarea neaplicată) a unui standard național de protecție
Principiul primordialității dreptului UE, sau principiul rangului prioritar al dreptului unional, constituie creația pretoriană a Curții de la Luxembourg, nefiind "ancorat la nivelul dreptului primar/originar al UE până la adoptarea Tratatului de la Lisabona" (G. Fábián, Principiul primordialității dreptului Uniunii Europene și ideea identității constituționale promovată de Curtea Constituțională a României, în Curierul Judiciar, nr. 7/2002, p. 383).
Este esențial de observat că Tratatul de la Lisabona a eliminat textul inițial al Tratatului Constituțional (art. I-6) - care reglementa în mod expres prioritatea dreptului Uniunii asupra dreptului Statelor Membre, fără a distinge dacă aceasta se manifestă, sau nu, inclusiv față de prevederile constituțiilor naționale - cu o declarație referitoare la primordialitate (Declarația nr. 17). Apartenența Declarației nr. 17 la Tratatul de la Lisabona este incontestabilă, însă opțiunea acestei tehnici de reglementare nu poate rămâne lipsită de orice semnificație juridică. În acest context, în literatura de specialitate s-a arătat că formularea ambiguă, care nu distinge dacă primordialitatea asupra dreptului Statelor Membre include sau exclude constituțiile acestora, menținând astfel infirmitatea textului inițial al art. I-6 inclusiv la nivelul Declarației nr. 17 a Tratatului de la Lisabona, a fost aleasă în mod deliberat pentru a nu fi controversată, deoarece, altminteri, ar fi creat serioase probleme la nivelul unor State Membre, ale căror curți constituționale ar fi decis că "primordialitatea dreptului UE în fața constituției naționale nu este constituțional posibilă, sau ar impune revizuirea constituției" (P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, Cases and Materials. UK Version, 7
th
Edition, Oxford University Press, New York, 2020, p. 326).
Astfel fiind, în lipsa unui text expres la nivelul izvoarelor primare ale dreptului UE, care să tranșeze normativ, în termeni neechivoci, complexa problemă de drept a raportului dintre dreptul unional și dreptul constituțional al Statelor Membre, principiul primordialității dreptului UE se impune a fi înțeles și abordat ca un concept bidimensional. Această perspectivă adaugă dimensiunii rezultate din jurisprudența CJUE o dimensiune distinctă, aceea a ordinilor constituționale ale Statelor Membre, de care depinde incorporarea și acceptarea rangului prioritar al dreptului unional la nivelul sistemelor de drept naționale, fiind necesară urmărirea evoluției modului în care această dimensiune a primordialității a fost afirmată de către instanțele supreme și constituționale ale Statelor Membre (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 327-328)
Din analiza pozițiilor exprimate de numeroase instanțe supreme și/sau jurisdicții constituționale ale unor State Membre - bunăoară, din Germania, Italia, Franța, Polonia și Republica Cehă - reiese că temeiul de drept al acceptării preeminenței/primordialității dreptului UE față de dreptul național rezidă - invariabil - chiar în normele propriilor constituții ale Statelor Membre (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 329, 341, 348, 352, 353).
Așa fiind, în același spirit de raționament juridic ancorat în argumentele ce preced, analizând dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 148 alin. (2) și art. 152 alin. (2) din Constituție, Înalta Curte constată că, la nivelul sistemului nostru de drept:
(i) "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne " [art. 148 alin. (2) Constituție];
(ii) numeroase prevederi constituționale creează o fermă și incontestabilă dihotomie a nivelurilor normative ce compun ordinea noastră juridică, în sensul că disting, în plan vertical, între Constituție, pe de o parte și "legi" [art. 1 alin. (5) Constituție], respectiv "legile interne" [art. 20 alin. (2) Constituție], pe de altă parte, astfel încât, în accepțiunea constituantului, dispozițiile art. 148 alin. (2) - unicul temei normativ al acceptării preeminenței/primordialității dreptului UE față de dreptul nostru național - limitează primordialitatea, în sensul că aceasta acționează exclusiv în raport cu dreptul infraconstituțional ("legile interne" în sens formal);
(iii) concluzia primordialității dreptului UE față de dreptul intern infraconstituțional, respectiv limitarea sa la acest nivel normativ, este deopotrivă impusă de limitele revizuirii legii fundamentale, de vreme ce efectul de excluziune (lăsare neaplicată) a unui standard național de protecție de rang constituțional în virtutea priorității dreptului unional, ar fi inconciliabil cu prohibiția categorică a revizuirii legii fundamentale care ar avea ca rezultat suprimarea garanțiilor drepturilor și/sau a libertăților fundamentale [art. 152 alin. (2) teza finală Constituție]; altfel spus, prohibiția inderogabilă de a suprima o garanție constituțională a unui drept fundamental prin intermediul revizuirii legii fundamentale justifică rațiunea pentru care este de neconceput ca o asemenea garanție să poată fi suprimată implicit, ca efect al lăsării neaplicate a normei constituționale care o reglementează, în virtutea principiului primordialității dreptului UE;
(iv) interpretând sistematic dispozițiile constituționale sus iterate, se observă că, în sistemul nostru de drept, Constituția României este singurul act normativ poziționat la apexul ordinii juridice, fiind înzestrată cu "supremație", în vreme ce normele dreptului UE - rezultate din tratatele constitutive, precum și din celelalte reglementări cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene - beneficiază, în mod calificat - "cu respectarea prevederilor actului de aderare" (îndeosebi a competențelor partajate, sau transferate exclusiv către Uniune) -, de prioritate;
(v) așa-numita supraconstituționalitate, în sens de "superioritate ierahică" a unor norme de drept față de constituție, este "conceptual imposibilă, (...) neputând exista în cadrul aceluiași sistem de drept o constituție formală și ceva deasupra acesteia", ci doar o "pluralitate de straturi de drept constituțional formal, ierarhic ordonate" (L. Favoreau, P. Gaia, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit constitutionnel, 23 eme édition, Editions Dalloz, Paris, 2021, p. 105, citată în continuare L. Favoreau et alin. I), caz în care este preferabil să ne referim la norme de rang constituțional, astfel cum sunt, prin excelență, orice norme de drept prin care se realizează la nivel supralegislativ protecția drepturilor fundamentale;
(vi) atât în contextul principiului supremației constituției, cât și al prevederilor art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) Constituție, prioritatea/preeminența/primordialitatea dreptului EU nu se manifestă în raport de Constituția României și/sau orice altă normă de rang constituțional, astfel cum sunt, prin excelență, dispozițiile CEDO care asigură un standard superior de protecție a unui drept fundamental [art. 20 alin. (2) Constituție], ci vizează exclusiv dispozițiile contrare din "legile interne";
(vii) apartenența CEDO la ordinea juridică internă ca efect al ratificării sale [art. 11 alin. (2) Constituție], nu a produs vreo consecință juridică și în planul nivelului său normativ - supralegislativ - de vreme ce, constituantul distinge neechivoc între "tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte", pe de o parte, și "legile interne", prin care se asigură protecția drepturilor fundamentale, pe de altă parte [art. 20 alin. (2) Constituție];
(viii) sfera conceptului de "standard național de protecție", la care se referă jurisprudența CJUE (hotărârea Lin și ordonanța din 09.01.2024), este limitată la dreptul infraconstituțional (legislativ și a fortiori infralegislativ);
(ix) din perspectivă jurisprudențială, în contextul limitării primordialității dreptului UE la nivelul normativ infraconstituțional al dreptului național, principiul Simmenthal - care legitimează în virtutea efectului de excluziune neaplicarea unei practici judiciare care contravine efectivității dreptului unional - este de plano inaplicabil jurisprudenței general obligatorii a Curții Constituționale, care, potrivit art. 142 alin. (1) Constituție, "este garantul supremației Constituției";
În consecință, Înalta Curte apreciază că efectul de excluziune a standardului național de protecție a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior), în virtutea preeminenței art. 325 alin. (1) TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, respectiv Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, potrivit jurisprudenței CJUE analizate (hotărârea Lin și ordonanța din 09.01.2024), nu se referă la standardul de protecție conferit de CEDO și/sau jurisprudența CEDO, ci vizează exclusiv standardul național de protecție, în sensul sus iterat.
I.3. Obligația instanțelor de a asigura justițiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale
Distinct de contenciosul constituțional al normelor, garanțiile formale (jurisdicționale) prin care se realizează protecția drepturilor fundamentale impun în egală măsură accesul efectiv la instanțele judecătorești, deoarece caracteristica primordială a oricărui drept fundamental este aceea de a fi un drept justițiabil, adică susceptibil de a fi ocrotit în mod concret de un judecător (L. Favoreau et alin. I, op. cit., p. 962).
Mai mult, în aceeași ordine de idei, nu trebuie omis că, potrivit art. 13 CEDO [Dreptul la un recurs efectiv], "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.". Or, dreptul la un recurs efectiv impune per se inclusiv un examen efectiv din partea jurisdicției învestite să ocrotească dreptul fundamental susceptibil de protecție, altminteri justițiabilitatea acestuia rămânâne o simplă noțiune teoretică și iluzorie, contrară principiului efectivității.
Chiar dacă subsecvent Tratatului de la Lisabona, obligația UE de aderare la CEDO, deși asumată în mod explicit [art. 6 alin. (2) TUE], nu a fost materializată efectiv, este de necontestat că "CJUE a tratat CEDO ca o sursă de inspirație (…) reținând că dreptul UE poate merge mai presus de aceasta (…) ideea CEDO ca prag minim, iar nu ca plafon, în dreptul UE al drepturilor omului fiind menținută de art. 52 alin. (3) din Cartă (…)" (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 435-436), potrivit cărora "[î]n măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă."
Prin urmare, chiar în contextul intrării în vigoare a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (citată în continuare CDFUE) și al multiplicării, pe această cale, a sistemelor de protecție a drepturilor fundamentale, dispozițiile CEDO rămân incontestabil un etalon minim de protecție, care poate fi extins, dar niciodată restrâns [art. 52 alin. (3) teza a II-a CDFUE; art. 20 alin. (2) Constituție].
Potrivit literaturii de specialitate, dreptul la un recurs se înscrie în obiectivul de a face posibilă apărarea drepturilor și libertăților afirmate de CEDO. În acest sens, acest drept plasează primul eșalon de protecție la nivelul instanțelor naționale sub rezerva de a apela la mecanismul european de protecție după epuizarea cailor de atac interne, controlul european fiind menit să completeze controlul național, iar nu să îl substituie (L. Favoreau, A. Duffy-Meunier, I. Fassassi, P. Gaia, O. le Bot, L. Pech, A. Pena, A. Roux, G. Scoffoni, Droit des libertés fondamenteles, 8
e
éd., Editions Dalloz, Paris, 2021, p. 734, citată în continuare L. Favoreau et alin. II).
Prin urmare, justițiabilitatea drepturilor fundamentale constituie o veritabilă dogmă juridică, de vreme ce, într-o deplină sinergie axiologică, respectarea drepturilor fundamentale constituie una dintre valorile supreme atât la nivelul ordinii juridice a Uniunii Europene [art. 2 TUE], cât și la nivelul sistemului nostru de drept [art. 1 alin. (3) Constituție], existând așadar o viziune unitară în această privință între cele două ordini juridice.
De aceea, este incontestabil că protecția efectivă, completă și concretă a drepturilor fundamentale trebuie asigurată prin intermediul actului de justiție realizat de instanțele judecătorești, la apexul cărora se poziționează Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea rolului său constituțional [art. 126 alin. (1) din Constituție].
În mod similar, având ca reper prevederile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022, magistratul procuror are, la rândul său, obligația apărării acestor drepturi fundamentale întocmai, prin intermediul actelor efectuate în virtutea funcției judiciare pe care o exercită în cadrul procesului penal.
Astfel, ori de câte ori efectele substanțiale ale unui act judiciar interferează cu protecția unui drept fundamental, orice instanță judecătorească (orice jurisdicție penală), în limitele competenței sale, este obligată să identifice și să statueze motivat care este standardul de drept - noțiune comprehensivă ce reunește atât normele juridice (principii și reguli) cât și dreptul de sorginte jurisdicțională (jurisprudențele obligatorii) - incident în concret în procedura judiciară în care a fost învestită, urmând să îl aplice pentru a tranșa în baza acestuia raportul juridic litigios.
Trebuie adăugat totodată că, spre deosebire de actul administrativ (în cazul competenței legate), actul de justiție - prin care se asigură inter alia justițiabilitatea drepturilor fundamentale - nu se poate rezuma la aplicarea mecanică a unui anumit standard de drept, pe considerentul că ar avea prima facie un caracter preeminent, ci, dimpotrivă, impune un examen riguros și comprehensiv al tuturor normelor (principii și reguli) și izvoarelor relevante de drept jurisdicțional, în fiecare procedură judiciară în parte, din partea jurisdicției (penale) legalmente învestite să statueze asupra raportului litigios.
Așa fiind, Înalta Curte - ca, de altfel, orice instanță judecătorească - este obligată să efectueze un atare examen judiciar pentru a statua motivat care este standardul de drept în concret aplicabil în cauza pendinte, de vreme ce soluția pe care urmează să o pronunțe influențează indeniabil protecția drepturilor fundamentale.
Având în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 magistratura este activitatea judiciară desfășurată de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor și parchetelor le revine în mod corelativ o obligație similară în cauzele pendinte.
În consecință, se poate aprecia că instanțele judecătorești au obligația de rang constituțional să asigure justițiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecție impus de normele de drept. Actul de justiție este indispensabil pentru protecția efectivă a drepturilor fundamentale.
Înalta Curte apreciază că realizarea justiției într-un stat de drept nu este posibilă fără respectarea drepturilor fundamentale prin raportare la particularitățile fiecărei cauze, la standardele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, respectiv a celor ce decurg din jurisprudența CJUE, în măsura în care sunt apte să asigure un nivel de protecție a drepturilor fundamentale echivalent sau superior celui din blocul convențional.
Înalta Curte remarcă din prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare CEDO sau Convenția europeană) că cea mai mare parte a acestor drepturi nu sunt nelimitate într-o societate democratică, fiind justificată restrângerea lor în numele siguranței publice sau al securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al drepturilor și libertăților altuia, al prevenirii dezordinii și delincvenței. În plus, potrivit art. 15 parag. 1 din Convenția europeană statelor le este permis, în anumite circumstanțe, să deroge de la obligațiile lor în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. Dar chiar și în aceste împrejurări, niciun stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și a neretroactivității legii penale mai severe, respectiv a retroactivității legii penale mai favorabile (art. 15 parag. 2).
Particularitatea standardului convențional de protecție a dreptului fundamental la neretroactivitatea legii penale mai severe, respectiv la retroactivitatea legii penale mai favorabile, în raport cu standardul național, respectiv cu cel unional, vizează caracterul absolut inderogabil al acestui drept fundamental - interdicția oricărui test de proporționalitate în raport de alte drepturi fundamentale, principii de drept și/sau interese publice concurente -, în contextul în care prevederile art. 15 parag. (2) CEDO statuează, în mod expres, că nu este permisă statelor contractante nicio derogare de la prevederile art. 2 - cu excepția decesului rezultat din acte licite de război - art. 3, art. 4 parag. (1) și art. 7 CEDO, chiar și în caz de război sau alt pericol public ce amenință viața națiunii, situație în care, referitor la celelalte drepturi protejate de Convenție, potrivit art. 15 parag. (1) CEDO, acestea pot deroga în mod condiționat și temporar de la obligațiile impuse de Convenție.
Astfel fiind, existența drepturilor inderogabile indică faptul că, în sistemul Convenției, acestea sunt considerate cele mai elementare drepturi fundamentale [A. Ashworth, The Exclusion Of Evidence Obtained by Violating a