ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2237/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la 27 martie 2023, reclamanții A. S.R.L. și B. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Organizația C.-Filiala Județeană Vaslui, Organizația C. a Mun. Bârlad și D. la plata unor daune morale în cuantum de 300.000 RON, pentru reclamanta A. S.R.L., respectiv de 100.000 RON, pentru reclamantul B..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 154 din 7 februarie 2024, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, a respins cererea, ca nefondată, și a obligat reclamanții la plată către pârâtul D. a sumei de 595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei decizii civile, reclamanții au declarat apel principal, iar pârâții au formulat apel incident, iar, prin decizia civilă nr. 76 din 26 februarie 2025, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 8 mai 2025, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Recurenții-reclamanți au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în sinteză, următoarele critici: instanța de apel nu a motivat înlăturarea înscrisurilor de la dosar și nu s-a pronunțat asupra cererii de audiere a martorilor propuși în fața primei instanțe; instanța de apel a reținut numai argumentele intimaților, fără a analiza toate probele administrate; instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.357 din C. civ., cu referire la existența faptei ilicite, în raport cu materialul probator administrat în cauză; instanța de apel a reținut nelegal că limitele criticii admisibile sunt mai largi, prin raportare la calitatea de om politic a pârâtului D., în condițiile în care nu trebuie avută în vedere calitatea autorului criticilor, ci calitatea persoanei vizate de respectivele critici; instanța de apel a făcut o interpretare greșită a jurisprudenței CEDO.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în baza prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcende interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, prin interpretarea și aplicarea uniformă a legii materiale și procesuale, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii instanțelor de fond. În acest context normativ, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului căii extraordinare de atac a recursului. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 264 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu a valorificat toate mijloacele de probă administrate în cauză, sens în care au făcut trimitere la înscrisurile depuse în vol. I al dosarului de fond, în mod special la cele două rapoarte de expertiză efectuate la cererea Inspectoratului Județean de Construcții Vaslui, pentru a constata calitatea lucrărilor efectuate. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit. După cum s-a arătat, aprecierea probelor este atributul exclusiv al instanței de apel, art. 264 din C. proc. civ. stipulând că "instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor" și că "în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare". Ca atare, valorificarea și coroborarea probelor administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, instanța de recurs neavând competența legală de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăresc recurenții-reclamanți. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurenții-reclamanți nu au invocat încălcarea unei norme de procedură, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci au criticat modul în care instanța de apel a apreciat mijloacele de probă. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și modul în care mijloacele de probă au fost apreciate. Ca atare, criticile invocate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât privesc temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea sa, întrucât tind la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel, recurenții-reclamanți fiind nemulțumiți, în realitate, de maniera în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, în urma interpretării și coroborării mijloacelor de probă. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat o parte din înscrisurile depuse la dosar. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenție instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble c. Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei). Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate, reținând, pe baza mijloacelor de probă, că "nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite de natură a aduce atingere dreptului reglementat de art. 8 din Convenție, activitatea întreprinsă de pârât încadrându-se în limitele libertății de exprimare, demersul partidului politic, prin intermediul unui membru al acestuia, ce deține și calitatea de parlamentar, având un scop legitim, respectiv ca scop informarea publicului cu privire la un subiect de interes local". Cu privire la criticile ce au vizat modul de administrare a probelor la prima instanță, în decizia recurată s-a argumentat că "instanța nu a înlăturat depozițiile martorilor, ci a coroborat susținerile acestora cu celelalte probe administrate, respectiv proba cu înscrisuri. Concluzia la care a ajuns prima instanță, în sensul existenței unei baze factuale suficiente este corectă, simpla susținere, cu caracter general, a martorului E., în sensul executării corecte a lucrărilor, necoroborată cu alte probe, nefiind suficientă pentru a conduce la înlăturarea mențiunilor procesului-verbal de control". Referitor la suplimentarea probei cu martori, instanța de apel a reținut că "este nefondată critica vizând greșita limitare a numărului martorilor, prin raportare la prevederile art. 258 alin. (3) din C. proc. civ., care permit instanței să limiteze numărul martorilor propuși; prin raportare la teza probatorie propusă și complexitatea litigiului, un număr de doi martori este suficient pentru dovedirea faptelor propuse.". Contrar susținerilor din memoriul de recurs, instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de audiere a martorilor propuși în fața primei instanțe, dar neaudiați, dar și asupra încuviințării probei cu martori în apel, apreciere care, față de cele reținute mai sus, nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs. Deși au invocat nemotivarea deciziei atacate, recurenții-reclamanți critică modul în care instanța de apel a coroborat și a valorificat mijloacele de probă administrate, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Criticile referitoare la modalitatea de realizare a lucrărilor de construcții nu pot fi analizate, întrucât instanțele de fond nu au fost învestite a stabili calitatea lucrărilor respective, ci a analiza, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe încălcarea dreptului la viață privată și la demnitate, dacă afirmațiile factuale ale pârâtului au avut o bază factuală suficientă. În acest context, recurenții-reclamanți nu pot combate, în această etapă procesuală, mijloacele de probă administrate de instanțele de fond cu privire la modalitatea de realizare a lucrărilor de construcții, recurenții-reclamanți pretinzând greșita stabilire a circumstanțelor de fapt, în urma aprecierii eronate a probelor administrate, întrucât situația de fapt nu poate fi cenzurată în etapa recursului. Împrejurarea că argumentele instanței de apel sunt contrare celor susținute de către recurenții-reclamanți nu conduce la concluzia nemotivării hotărârii, ci reprezintă expresia rolului suveran al instanței de a aprecia mijloacele de probă și de a interpreta și aplica normele legale, hotărârea fiind motivată dacă explică raționamentul juridic pe baza căruia a fost pronunțată soluția, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și ale art. 1.357 și urm. din C. civ. Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat. Având a analiza doar criticile de nelegalitate, nu și cele care tind să susțină netemeinicia deciziei, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, normele de drept material, prin raportare la situația de fapt reținută. În contextul în care litigiul impune soluționarea unui conflict între două drepturi/libertăți fundamentale, garantate de legislația internațională, europeană și internă, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, în mod corect instanța de apel a reținut că se impune a fi pus în balanță dreptul intimaților-pârâți de a comunica fapte sau idei în mod liber (art. 10 din CEDO) cu dreptul recurenților-reclamanți de a se bucura de protecția reputației, imaginii și demnității, ca elemente ale vieții sale private (art. 8 din CEDO). Curtea Europeană a dezvoltat mai multe principii jurisprudențiale, dintre care relevante sunt următoarele: dreptul la reputație este un element al vieții private, astfel că intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție (cauza Polanco Torres și Movilla Polanco c. Spaniei); noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputația reprezintă o parte din identitatea personală și fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenție impune nu numai obligația negativă a autorităților publice de a se abține de la orice ingerințe în viața privată, ci și obligații pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenței art. 8 din Convenție, trebuie ca atacul asupra reputației să atingă un anumit nivel de gravitate și să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viață privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenței unei ingerințe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputației unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franței). Sub acest ultim aspect, soluționarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertății de exprimare sau a dreptului la viață privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferință unuia. În ce privește punerea în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la imagine, criteriile care decurg din jurisprudența Curții Europene, începând cu cauza Axel Springer AG c. Germaniei, pot fi grupate în mai multe categorii, și anume: contribuția informațiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor; conținutul, forma și consecințele publicării; gravitatea sancțiunii aplicate. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, se constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de către Curtea Europeană în jurisprudența sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că faptele imputate intimaților-pârâți nu se încadrează în sfera ilicitului civil. Instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, potrivit căruia afirmațiile au o bază factuală suficientă, fiind, de altfel, informatii publice, ce prezintă un real interes pentru comunitatea locală. Cât privește judecățile de valoare exprimate în cadrul postărilor, instanța de apel a constatat că acestea nu depășesc doza de exagerare și provocare admisibilă, așa cum a fost descrisă în jurisprudența CEDO. Chiar dacă afirmațiile intimatului-pârât D. au fost pe alocuri critice, instanța de apel a reținut că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția nefiind de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea recurenților-reclamanți. A apreciat instanța de apel că majoritatea afirmațiilor se încadrează în noțiunea de "judecăți de valoare", iar cele care au privit situații de fapt obiective se circumscriu unei minime baze factuale. Împrejurarea că o parte dintre acuzații s-au bazat pe procesul-verbal de control din 15 decembrie 2022, fără a fi avute în vedere cele două rapoarte de expertiză întocmite ulterior, nu denotă lipsa unei minime baze factuale, atâta vreme cât buna-credință se raportează la momentul în care informația este adusă în spațiul public. Din această ultimă perspectivă, instanța de apel a valorificat, în mod corect, jurisprudența europeană, potrivit căreia "baza factuală" nu se poate rezuma la probe certe, căci, într-o atare interpretare, formularea de afirmații factuale ar deveni prohibitivă, iar libertatea de exprimare ar fi sever limitată, contrar exigențelor impuse de art. 10 din Convenție. Instanța de apel a mai observat că, deși unele din afirmațiile făcute au fost de natură negativă, acestea și-au păstrat consistența unor judecăți de valoare, întrucât nu au depășit limitele exercițiului firesc al dreptului de liberă exprimare, consacrat ca drept fundamental, cu atât mai mult cu cât limitele criticii admisibile sunt mai largi, prin raportare la calitatea de om politic a intimatului-pârât D.. În concluzie, punând în balanță libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, conform criteriilor ce decurg din jurisprudența Curții Europene, instanța de apel a reținut că intimatul-pârât nu a depășit limitele permise ale libertății de exprimare, astfel că afirmațiile sale sunt protejate de art. 10 din Convenție, ceea ce, în planul dreptului intern, echivalează cu lipsa unei fapte ilicite. Instanța de apel a valorificat, în mod corect, jurisprudența Curții Europene și sub acest aspectul calității de om politic a intimatului-pârât D., atunci când a reținut că esențial în stabilirea caracterului ilicit este "și contextul în care se manifestă libertatea de exprimare, acesta având o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, § 62.) Analiza instanțelor interne trebuie să țină seama de contextul politic în care au fost făcute afirmațiile și de interesul general în joc (Desjardin c. Franței, §39, Cîrlan c. României, §54)". În acest context, instanța de apel a constatat că "nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite de natură a aduce atingere dreptului reglementat de art. 8 CEDO, activitatea întreprinsă de pârât încadrându-se în limitele libertății de exprimare, demersul partidului politic, prin intermediul unui membru al acestuia, ce deține și calitatea de parlamentar, având un scop legitim, respectiv ca scop informarea publicului cu privire la un subiect de interes local". Ca atare, nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți că instanța de apel ar fi valorificat, în mod greșit, jurisprudența europeană și ar fi încălcat art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1.357 și urm. din C. civ.. Dimpotrivă, instanța de apel a aplicat, în mod corect, atât principiile dezvoltate de Curtea Europeană cu privire la balanța dintre dreptul prevăzut de art. 10 și cel prevăzut de art. 8 din Convenție, precum și normele din dreptul intern și a concluzionat, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, că intimații-pârâți nu au săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu moral. Constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.