ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 771/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la data de 24 martie 2023 pe rolul Tribunalului Vaslui, Secția civilă sub nr. x/89/2023, reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de lei 28.547 lei daune materiale ca urmare a pronunțării deciziei civile nr. 201/23.03.2022 a Curții de Apel Iași, precum și cheltuieli de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Vaslui, Secția civilă, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1019 din 12 octombrie 2023, Tribunalul Vaslui, Secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect „pretenții-daune materiale” formulată de reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, în apel:

Prin decizia nr. 205 din 27 mai 2024, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1019 din 12 octombrie 2023, pronunțate de Tribunalul Vaslui, Secția civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 205 din 27 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a I-civilă, la 14 ianuarie 2025, sub nr. x/89/2023*, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. x, care, prin rezoluția din 22 ianuarie 2025, a constatat următoarele: cererea de recurs a fost înregistrată la 09 august 2024 pe rolul Secției a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție; cererea de recurs a fost comunicată intimatului la 02 septembrie 2024 potrivit dovezii de comunicare aflate la fila 20 din dosarul de recurs aflat pe rolul Secției a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție; prin rezoluția instanței s-a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru aferentă cererii de recurs la suma de 730,71 lei, raportat la suma de 28.547 lei reprezentând cuantumul daunelor materiale la care a fost obligat pârâtul prin sentința primei instanțe, soluție menținută prin decizia recurată; recurenta-reclamantă a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță (100 lei și 631 lei) potrivit dovezilor aflate la filele 8 și 17 ale dosarului de recurs aflat pe rolul Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție; prin încheierea nr. 2296 din 10 decembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă s-a dispus declinarea competența de soluționare a cererii de recurs în favoarea Secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție; la 13 ianuarie 2025, intimatul-pârât a depus întâmpinare, astfel că s-a dispus comunicarea acesteia cu mențiunea de a depune răspuns la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, urmând ca recurentul-petent să ia cunoștință de conținutul acestuia de la dosar.

II.1. Motivele de recurs:

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta S.C. A S.R.L. a arătat că în urma controlului inspecției fiscale efectuat în perioada 08.07.2019-26.07.2019, cu referire la perioada verificată (01.01.2014-31.12.2018), ce a vizat baza de impunere, declarațiile fiscale în corelație cu evidența contabilă, îndeplinirea obligațiilor de către contribuabil, a fost emis raportul de inspecție fiscală din 26.09.2019 și decizia de impunere nr. 10279/26.07.2019 privind creanțele datorate bugetului local.

A menționat că prin sentința civilă nr. 327/CA/04.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/89/2019, Tribunalul Vaslui a anulat în parte raportul de inspecție financiară nr. 10278/26.07.2019 și decizia de impunere nr. 10279/26.07.2019, pentru sumele care depășesc suma de 6.453 lei, păstrând decizia de impunere pentru obligațiile fiscale reprezentând debit impozit clădiri: pentru anul 2014 - 2171 lei; pentru anul 2015 - 2.171 lei și pentru anul 2016 - 2.111 lei, cu obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 3.948 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A precizat că prin decizia civilă nr. 201/23.03.2022, Curtea de Apel Iași a admis recursul declarat de recurenta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Negrești împotriva sentinței civile nr. 327/C A/2021 a Tribunalului Vaslui, pe care a casat-o în parte și în rejudecare a respins contestația formulată de S.C. A S.R.L.

A susținut că decizia pronunțată în recurs de către Curtea de Apel Iași are la bază o eroare judiciară ce rezultă din aplicarea greșită a unei norme care nu era în vigoare la data analizată, arătând în acest sens că în calcule s-a aplicat o dispoziție legală valabilă pentru anul 2016 și nu pentru anii 2014-2015, acesta fiind motivul pentru care a sesizat Tribunalul Vaslui cu prezenta acțiune formulată în baza Legii nr. 303/2004.

A considerat că această eroare de calcul are valența unei erori judiciare cu consecințe extrem de grave pentru patrimoniul societății recurente, întrucât prin calculul expertului s-a majorat impozitul datorat pentru 2014 și 2015 cu peste 12.000 lei, fiind inechitabil să se calculeze impozitul datorat pentru acești ani în cazul clădirii nereevaluate în condițiile în care, pentru aceeași ani, toți contribuabilii au achitat impozitul conform legii aplicabile la acea dată.

Astfel, instanța de recurs și-a motivat soluția pe o altă bază de calcul decât cea indicată de textul de lege cu trimitere la propria declarație și înlăturarea raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, raționament pe care recurenta-reclamantă îl găsește greșit, de vreme ce instanța de recurs nu putea să aibă în vedere o altă bază de calcul decât cea stabilită de legiuitor chiar dacă contribuabilul ar fi făcut o declarație de impunere cu altă sumă.

Indiferent de declarația de impunere a contribuabilului raportarea/baza de calcul este stabilită de lege, astfel încât autoritatea locală chemată să stabilească impozitele are repere clare de stabilire a impozitului datorat, nu în mod aleatoriu.

Cu alte cuvinte, rigoarea calculului în stabilirea impozitului și a bazei corecte de calcul a acestuia nu sunt lăsate la aprecierea discreționară a autorității locale, aspect care pare să fi fost validat incorect de către instanța de recurs, aplicându-i astfel un „tratament preferențial”, cu obligarea achitării unui impozit nedatorat și mult mai mare decât impozitele datorate de alți contribuabili aflați în situații similare cu recurentul.

De altfel, nu este cu putință ca fiecare contribuabil să-și evalueze, după propria pricepere, bunul supus impozitării, iar autoritatea locală să stabilească impozitul pe baza declarației de valoare a contribuabilului. O astfel de ipoteză este exclusă cu desăvârșire și orice altă interpretare dată acestei situații nu reprezintă decât o nesocotire a dispozițiilor stabilite de legiuitor.

În altă ordine de idei, înlăturarea expertizei contabile de către instanța de recurs este o altă eroare menită să justifice soluția nelegală cât timp interpretarea dată de specialist (expert contabil) normei fiscale este corectă, curtea de apel nefiind în măsură să combată această interpretare decât prin „înlăturarea probei” fără justificare.

Chiar dacă expertul nu are căderea de a interpreta norma fiscală din punct de vedere juridic, opinia motivată și legală a acestuia se impunea a fi reținută câtă vreme este în acord cu dispoziția legală în materie.

Recurenta a mai susținut că nu se regăsesc în sentința apelată justificări legate de aplicarea unei alte dispoziții legale decât cea în vigoare la data controlului și care se impunea a fi aplicată situației date, redând conținutul art. 253 alin. (6 ind. 1) din Legea nr. 571/2003 (aplicabil până la 31.12.2015) care prevede modul de calcul al impozitului datorat de persoanele juridice, conform căruia, pentru impozitul datorat în anii 2014 și 2015, se are în vedere valoarea de inventar a clădirii, înainte de prima evaluare.

Or, prima evaluare s-a făcut în decembrie 2007, ceea ce înseamnă că valoarea de inventar anterioară acestei date este de 30.963 lei, valoare care reprezintă baza de calcul pentru impozitul datorat în anii 2014 și 2015.

Deși, instanța de recurs a reținut corect dispozițiile legale, făcând trimitere la art. 253 alin. (1) și (3) din Legea nr. 571/2002, a greșit în privința sumelor datorate, întrucât s-a raportat la valoarea de inventar de 40.375 lei rezultată din raportul de evaluare și valoarea de inventar de 51.388 lei rezultată din declarația făcută în 27 aprilie 2009.

Însă toate aceste valori ale imobilului sunt ulterioare primei evaluări și nu pot constitui baza de calcul pentru impozitul datorat în anii 2014 și 2015, situația fiind diferită pentru anul 2016 când legea a suportat modificări.

O altă eroare pe care a făcut-o instanța de recurs se referă la procentul aplicat pentru calculul impozitului la clădirile nerezidențiale, arătând că, potrivit art. 253 C. fisc. valabil pentru anul 2014 și 2015, cota de impozit se stabilește prin hotărâri ale consiliului local.

Astfel, prin H.C.L. nr. 39/19.07.2013 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale pentru anul 2014 și H.C.L. nr. 25/16.05.2014 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale se stabilește un procent de 10% pentru clădirile nereevaluate.

În mod corect instanța de fond a considerat că acest procent se aplică în cazul său, după cum s-a aplicat tuturor contribuabililor din orașul Negrești, însă instanța de recurs, în rejudecare, a apreciat că apelanta nu a cerut în mod expres aplicarea procentului mai favorabil, acesta fiind motivul pentru care se aplică procentul de 30% și nu cel prevăzut în hotărârile consiliului local.

Atunci când a argumentat cuantumul sumei de 51.388 lei, instanța de recurs a invocat articole de lege aplicabile clădirilor reevaluate și a stabilit procentul aplicat sumei impozabile prevalându-se de articole pentru clădiri nereevaluate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 13 ianuarie 2025, prin poștă, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, a făcut referire la dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor care reglementează atribuțiile pe care Ministerul Finanțelor le poate îndeplini pentru Statul Român, ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor de justiție, precum și în alte situații în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

În speță, față de cererea reclamantului, Statut Român, prin Ministerul Finanțelor nu poate răspunde în calitate de pârât prin raportare la dispozițiile art. 221, art. 222, art. 223 alin. (1), art. 224 alin. (1) C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția României.

A precizat că răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor este o răspundere directă, limitată, însă, doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare, neputându-se interpreta că acesta are o răspundere nelimitată și necondiționată, răspundere ce se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, dar și pe ideea de garanție și risc al activității, fiind deci o răspundere obiectivă.

În prezenta cauza nu sunt întrunite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate. În materia despăgubirilor civile s-a decis ca o cerere în pretenții pentru daune, indiferent dacă ar constitui o reparație simbolică sau o compensare veritabilă, trebuie să specifice natura daunei pretinse în relație cu condiția culpabilă imputată instituției/ autorității.

De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, întemeiate pe dispozițiile art. 1357 C. civ. și care presupun un suport probator, în privința daunelor morale, actori incubit onus probandi, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat, dacă acesta este dovedit.

A menționat că reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare, pentru care poate fi angajată răspunderea Statului este art. 538-541 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție care statuează că Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile produse prin erori judiciare.

Răspunderea statului este o răspundere obiectivă și directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și nu una subiectivă, bazată pe o culpă în supravegherea statului.

A considerat că decizia civilă nr. 205 din 27 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Iași este temeinică și legală sub toate aspectele, întrucât instanța de apel în mod corect a reținut că nu a avut de analizat prin decizia nr. 201/2023, cuantumul cotei de impozitare aplicată în condițiile în care criticile privind cota aplicată nu au fost indicate în contestația administrativă formulată și nici în fața primei instanțe de contencios administrativ fiscal potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că i s-a încălcat un drept de către intimatul-pârât pentru atragerea răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 1357 C. civ.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: „Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 24 martie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 22 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată la 23 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză, termen le care instanța a rămas în pronunțare, cu prioritate, asupra excepției nulității recursului, invocată din oficiu.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului, invocată din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Interpretarea acestor prevederi legale impune concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

În consecință, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel prin raportare la soluția adoptată și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea lor în motivele de casare strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., în caz contrar intervenind sancțiunea nulității recursului.

În speță, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L. nu a invocat prin intermediul cererii de declarare a căii extraordinare de atac niciunul dintre motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., preluând într-o manieră fidelă conținutul cererii de apel prin care a susținut că decizia civilă nr. 201 din 23 martie 2022 a Curții de Apel Iași, Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/89/2019, este rezultatul unei erori judiciare în sensul dispozițiilor Legii nr. 303/2004, ca urmare a aplicării greșite a unei norme care nu era în vigoare la momentul stabilirii bazei de calcul a impozitului datorat pentru anii 2014-2015, făcând trimitere în acest sens la dispozițiile art. 253 alin. (6) și (6 ind. 1) din Legea nr. 571/2003, aplicabile până la 31 decembrie 2015, și nici nu a dezvoltat în concret critici care să permită încadrarea lor în vreunul dintre motivele de nelegalitate menționate, necombătând cu nimic argumentele reținute de către instanța de apel în fundamentarea soluției adoptate.

Or, răspunzând criticilor formulate în apel, curtea de apel a validat raționamentul primei instanțe, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în vederea acordării despăgubirilor materiale ca efect al erorii judiciare pretins a fi fost săvârșită prin decizia civilă nr. 201 din 23 martie 2022 a Curții de Apel Iași, Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/89/2019, din moment ce acest text de lege condiționează acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, printre altele, de existența unei încălcări evidente a dispozițiilor de drept material.

Astfel, verificând modalitatea de stabilire a bazei de calcul a impozitului pe clădiri datorat de recurenta-reclamantă în cuantum de 51.388 lei, pe anii 2014-2016, cu indicarea elementelor de fapt și a probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a concluzionat că raționamentul expus în considerentele deciziei civile nr. 201 din 23 martie 2022 a Curții de Apel Iași, Secția contencios administrativ și fiscal nu reflectă o contrarietate evidentă între norma pretins încălcată și soluția judiciară, partea urmărind prin neregula reclamată, în realitate, repunerea în discuție a aceleiași problematici, cu mult peste termenul de contestare, asupra căreia s-a statuat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În legătură cu o altă eroare judiciară pretinsă de recurenta-reclamantă în legătură cu procentul aplicat pentru calculul impozitului la clădirile nerezidențiale, instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că susținerea vizând acest aspect a fost invocată pentru prima dată în calea de atac astfel că nu se impune a fi analizată în considerarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ.

Pe de altă parte, legat de respectarea limitelor învestirii stabilite de reclamantă, a apreciat că instanța de recurs nu a avut de analizat, prin decizia civilă nr. 201/2023, cuantumul cotei de impozitare aplicată de vreme ce criticile cu acest obiect nu au fost invocate pe calea contestației administrative și nici prin intermediul cererii de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar modificarea ulterioară a obiectului acesteia cu invocarea unui nou motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate în cauză ar fi presupus existența unui acord expres al părții adverse ceea ce nu rezultă din actele dosarului.

Cu toate acestea, prin redarea criticilor în cadrul recursului, similare celor precizate în cererea de apel, recurenta-reclamantă tinde la a provoca o reexaminare a fondului cauzei, chestiune incompatibilă cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale procedurii judiciare, ci legalitatea soluției adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanță de apel.

Or, așa cum s-a arătat deja, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică evidențierea greșelilor imputate instanței de apel, cu referire la raționamentul expus în justificarea soluției adoptate, respectiv o minimă argumentare a criticilor în drept, condiție pe care cererea de recurs formulate de reclamantă nu o îndeplinește.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în esență, criticile deduse judecății vizează mai degrabă dezlegările instanței de recurs din cuprinsul deciziei pronunțate în dosarul nr. x/89/2019, recurentul exprimând prin intermediul acestora opinia personală cu privire la modul în care litigiul anterior ar fi trebuit să fie soluționat.

Or, în cadrul prezentei căi de atac nu poate fi reevaluată soluția adoptată de instanța de contencios administrativ prin decizia nr. 201/2023, instanțele fiind chemate, în cauza de față, să stabilească, doar, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului ca urmare a săvârșirii unei erori judiciare în sensul pe care recurentul îl dă acestei noțiuni prin raportare la datele speței.

Simpla afirmare a împrejurării că raționamentul instanței de apel este eronat, urmată de solicitarea de a se reanaliza probele și situația de fapt nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea trebuie să fie legată de legea aplicabilă litigiului iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză, cu atât mai puțin a de chestiuni care au făcut obiectul judecății în litigiul anterior, soluționat definitiv.

Totodată, se constată că afirmația potrivit căreia instanța de recurs a aplicat în mod diferențiat dispozițiile legale în argumentarea cuantumului sumei de 51.388 lei, în legătură cu suma impozabilă pentru clădirile neevaluate și procentul aplicat acestei sume pentru clădirile nereevaluate, a fost invocată pentru prima dată în recurs, cu nesocotirea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Norma legală menționată consacră legislativ regula căii de atac formulate omisso medio, potrivit căreia recursul nu se poate exercita fără să se fi uzat de calea apelului (desigur când aceasta este deschisă de lege, așa cum este cazul în speță) și stabilește că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Prin urmare, așa cum recursul nu se poate exercita fără să se fi uzat de calea apelului, tot astfel în recurs nu se pot invoca, omisso medio, motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

În consecință, pentru considerentele expuse, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. și că, în cauză, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să constate nul recursul declarat de reclamanta S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 205 din 27 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 205 din 27 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.