ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6143/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Investițiilor si Proiectelor Europene, Agenția Naționala a Finanțelor Publice, Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași obligarea pârâților la plata sumei de 12.600.719,72 de RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a actelor anulate de către instanța de judecată, respectiv procesul-verbal nr. x/16.02.2017 și Certificatul de atestare fiscală nr. x/28.09.2018, din care 5.475.271,76 RON reprezintă prejudiciul suferit în urma blocării activității, 7.594, 96 de RON echivalentul prejudiciului suferit în urma indisponibilizării sumelor aflate în contul reclamantei și 7.117.853,29 RON cu titlu de daune morale.

Soluția instanței de fond 2.1. Prin încheierea din 16 martie 2022, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a respins excepția lipsei calității pasive a Ministerului Investițiilor și Fondurilor Europene și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune. 2.2. Prin sentința nr. 100 din 01 iulie 2022, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal: (i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală; (ii) a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei; (iii) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională Finanțelor Publice Iași; (iv) a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți. (v) a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași; (vi) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene; (vii) a obligat pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene să plătească reclamantei suma de 1.463.671,57 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale.

Cererile de recurs 3.1. Împotriva sentinței nr. 100 din 01 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. (în cele ce urmează "A.,,), cale pe care a solicitat casarea în parte a acesteia și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.482.866,72 de RON, reprezentând daune materiale și obligarea în solidar a tuturor intimaților la plata daunelor morale, în cuantumul stabilit de curtea de apel. În esență, în motivarea cererii, a arătat că instanța a înlăturat răspunderea D.R.G.F.P. Iași și A.J.F.P. Iași încălcând dispozițiile art. 1357 și art. 1382 C. civ. că determinarea conținutului și cuantumului beneficiului nerealizat s-a făcut în încălcarea dispozițiilor legale care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului - art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ. și cu o motivare contradictorie și că judecătorul fondului a aplicat greșit dispozițiile legale, art. 1385 alin. (4) C. civ., care reglementează pierderea unei șanse. Referitor la prima critică, a învederat că D.R.G.F.P. Iași - A.J.F.P. a procedat la ignorarea unei hotărâri judecătorești, cerând în schimb indicațiile emitentului actului vătămător, aspect care a favorizat prorogarea efectelor actului administrativ nelegal, înlăturând orice posibilitate a recurentei de a atrage finanțări. Cu alte cuvinte, AJFP Iași a condiționat aplicarea unei hotărâri judecătorești definitive de permisiunea ministerului, fără a oferi un temei legal pentru poziția adoptată, motiv pentru care, contribuția acesteia în prejudicierea recurentei nu poate fi eradicată. Astfel, a considerat că blocarea activității asociației are la bază activitatea conjunctă a intimatelor, manifestată atât sub forma emiterii actului administrativ, cât și prin punerea în executare și permiterea producerii efectelor sale proprii chiar și după stabilirea caracterului său nelegal de instanța de judecată. Astfel, a considerat că, prin înlăturarea răspunderii organului de executare, prima instanță a încălcat prevederile art. 1349, 1357 alin. (1) și 1382 C. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea set de critici, recurenta a arătat că, deși instanța inițial a reținut că prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, precizând că într-adevăr sumele menționate se regăsesc în bugetul proiectului ACT4TEH depus in copie la fila x voi. III dosar, nu a acordat cu titlu de despăgubiri și suma de 109.620 RON. Astfel, hotărârea instanței de acorda doar o parte din suma solicitată, relevă o contradicție între motivele reținute și individualizarea concretă a contravalorii acestui tip de prejudiciu. Totodată, a apreciat că situația expusă constituie, în egală măsură, o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1385 C. civ., text de lege care prevede obligativitatea reparării integrale a prejudiciului. Astfel, aplicarea corectă a dispoziției legale ar fi trebuit să conducă la acordarea contravalorii proiectului pierdut. Cât despre ultimele critici expuse, recurenta-reclamantă a expus, pe larg, argumentele pentru care a apreciat că judecătorul fondului a interpretat și aplicat greșit normele de drept material reprezentate de art. 1385 din C. civ. și 1532 C. civ. referitoare la pierderea șansei, deși a fost reținută culpa pârâtului și reaua-credință a acestuia în emiterea actului administrativ vătămător, golind astfel de conținut semnificația și forța juridică a cuvântului "probabilitate". În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 6 și 8 C. proc. civ. 3.2. Împotriva încheierii din 16 martie 2022 și a sentinței nr. 100 din 01 iulie 2022 a promovat recurs și pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cale pe care a solicitat casarea acestora și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar, în subsidiar, reținerea cauzei și în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Sub un prim aspect, a arătat că nelegal prima instanță nu a dispus citarea Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene la termenul de judecată din data de 20.04.2022 și, mai ales, la termenul de judecată din data de 25.05.2022 când au avut loc dezbaterile contradictorii. Astfel, deși prin întâmpinarea formulată, s-a indicat că are sediul procesual ales în București, nu a fost citată la adresă pentru termenul de judecată din data de 20.04.2022 și nici pentru termenul de judecată din data de 25.05.2022 când au avut loc dezbaterile contradictorii și instanța a rămas în pronunțare. Mai mult, în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din data de 25.05.2022, la solicitarea instanței, reclamanta a precizat că temeiul cererii este reprezentat de O.G. nr. 13/2013 și nu s-au solicitat dobânzi fiscale, astfel încât aceste noi precizări trebuiau supuse dezbaterii contradictorii a părților. Referitor la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a susținut că instanța nu a motivat lipsa de incidență în cauză a prevederilor art. 1381 alin. (2) din C. civ., pe care le invocase, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect. De asemenea, a considerat că în sentință nu se regăsește un raționament prin care să se arate de ce nu data emiterii procesului-verbal, cauză a prejudiciului în accepțiunea art. 1381 alin. (2) din C. civ., este data de la care începe să curgă prescripția dreptului la reparație. De asemenea, a considerat că instanța de fond a încălcat totodată prevederile art. 2517 C. civ. care reglementează termenul general de prescripție, întrucât reținerea și aplicarea corectă în cauză a prevederilor art. 1381 alin. (2) din C. civ. conducea la incidența acestui termen de prescripție de 3 ani și nu a celui de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În continuare, a susținut că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a art. 19 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) prevăzut de Legea nr. 554/2004. Așadar, deși instanța supremă a statuat prin Decizia nr. 22/2019 faptul că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nu este legat de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia, aspect reținut prin sentința atacată, instanța de fond, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) prevăzut de Legea nr. 554/2004 și în mod contradictoriu, reține ca termenul de prescripție a început să curgă "de la data de 17.12.2020 când prin decizia nr. 6961/17.12.2020 a înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul declarant împotriva sentinței nr. 82/2018 a Curții de Apel Iași ", prin urmare, chiar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare. Or "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" nu este data de 17.12.2020, neavând nicio relevanță faptul că, în accepțiunea instanței de fond, la această dată ar fi "încetat și imposibilitatea reclamantei de a accesa noi finanțări ca urmare a existenței creanței bugetare individualizate prin procesul-verbal". Și în situația în care în speță s-ar considera aplicabile prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, faptul că prin anularea definitivă a actului administrativ s-ar fi născut posibilitatea reclamantei de a accesa noi finanțări nu are nicio legătură cu faptul că aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei la fiecare dintre momentele succesive la care pretinde că a pierdut personalul, a pierdut spațiul în care își desfășura activitatea, a pierdut posibilitatea de a încheia contractul de finanțare deși fusese pronunțată hotărârea de adjudecare, a pierdut șanse de accesare de noi proiecte. O altă critică expusă de recurentul-pârât a vizat faptul că instanța de fond a apreciat în mod nelegal faptul că acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele D.G.R.F.P. Iași și A.J.F.P. Iași ar fi neîntemeiată, apreciind ca fiind relevante o parte dintre considerentele pentru care Tribunalul Iași a admis prin sentința nr. 278/2021 acțiunea formulată de reclamantă și care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 Astfel, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. apreciind în mod nelegal faptul că este ținută de aceste considerente. În ceea ce privește soluția pe fond, recurentul-pârât a considerat că, întrucât instanța de fond nu s-a aplecat asupra intervalului de timp dintre data suspendării procesului-verbal și cea a anulării definitive a acestuia și nu a vrut să observe faptul că adevăratul act prejudiciator în cauză a fost emis în această perioadă de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, fiind reprezentat de certificatul constatator care reținea existența datoriilor, aceasta a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 1349 și art. 1357 și următoarele C. civ., reținând în mod nelegal comiterea de către recurentul-pârât a unei fapte ilicite. Totodată, a susținut că instanța de fond a înțeles, conform unui raționament nelegal, să nu analizeze printr-o judecată proprie îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale cu privire la fapta Direcției Generale a Finanțelor Publice Iași și Administrației Județene a Finanțelor Publice Iași, nu s-a pronunțat pe niciuna dintre apărările sale vizând faptul că un lanț cauzal s-a rupt după emiterea de către MIPE a procesului-verbal nr. x/16.02.2017 și pronunțarea soluției de suspendare a executării efectelor acestuia de către Curtea de Apel Iași, în dosarul nr. x/2018. În continuare, a expus, pe larg, o serie de argumente pentru care a apreciat că prima instanță a reținut nelegal existența prejudiciului sau, după caz, a legăturii de cauzalitate între prejudiciul invocat de către reclamantă și fapta pretins ilicită, ceea ce a condus la o greșită aplicare a prevederilor 1349, 1357, 1385, 1532 C. civ. Referitor la considerentele și soluția prin care a instanța de fond a respins excepțiile invocate cu privire la petitul privind acordarea de dobânzi, sub un prim aspect, recurentul a arătat că, deoarece intimata-reclamantă a înțeles să parcurgă procedura prealabilă cu organele de executare silită, ca urmare a actelor de executare silită încheiate exclusiv de către acestea, sesizarea instanței era condiționată de parcurgerea unei proceduri prealabile distincte, astfel încât instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 7 și art. 12 din Legea nr. 554/2004, precum și pe cele ale art. 193 alin. (1) C. proc. civ. Sub un al doilea aspect, referitor la respingerea excepției lipsei calității procesuale, a arătat că analizarea acestei chestiuni presupunea analizarea existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, reclamantul fiind cel obligat a face dovada acestei calități. Or, instanța nu a înțeles să se pronunțe asupra excepției, apreciind în mod eronat faptul că în speță se pune problema răspunderii pentru prejudiciul invocat, constând în dobândă, aceasta fiind o chestiune de fond. De asemenea, considerentele încheierii de ședință pronunțată în data de 16.03.2022 referitoare la respingerea excepției lipsei calității sunt atât de succinte încât echivalează cu nemotivarea hotărârii. În continuare, a învederat că admiterea cererii de obligare la plata sumei de 7.594,96 Iei reprezentând dobânda aferentă sumei de 103.227,04 RON, instanța de fond, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 și art. 1357 și următoarele C. civ., nu a reținut comiterea și de către celelalte instituții pârâte a unei fapte ilicite, respingând față de ele acțiunea ca neîntemeiată. S-a arătat și că prima instanță nu a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale. Astfel, a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției la termenul din data de 16.03.2022, dispunând unirea acesteia cu fondul. Or, prin sentința nr. 100/01.07.2022 instanța a înțeles să se pronunțe pe excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la petitul privind acordarea de daune materiale, fără a se pronunța cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale, hotărârea fiind astfel nemotivată, din această perspectivă. În subsidiar, pentru situația în care s-ar considera faptul că prin considerentele și soluția pentru care au fost respinse excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la petitul privind acordarea de daune materiale, s-ar fi răspuns și excepției prescripției dreptului material la acțiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale, au arătat că sunt incidente criticile expuse anterior cu privire la această soluție. În fine, a expus, pe larg, o serie de argumente pentru care a apreciat că prima instanță a reținut nelegal existența prejudiciului sau, după caz, a legăturii de cauzalitate între prejudiciul moral invocat de către reclamantă și fapta pretins ilicită, ceea ce a condus la o greșită aplicare a prevederilor 1349, 1357, 13851532 C. civ. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 5, 6 și 8 C. proc. civ. 3.3. Pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași au formulat recurs incident împotriva încheierii din 16 martie 2022 și a sentinței nr. 100 din 01 iulie 2022, cale pe care au solicitat casarea acestora în ceea ce privește soluțiile de respingere a excepțiilor inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională Finanțelor Publice Iași, prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, în ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurentele-pârâte au considerat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe care nu le-a corelat cu cele ale art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) si ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În condițiile în care reclamanta A. a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care solicita acordarea daunelor in temeiul dispozițiilor speciale ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, era absolut necesara parcurgerea procedurii prealabile reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În continuare, în ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale întemeiată pe caracterul reparatoriu al dobânzilor astfel cum a fost reglementat de legiuitor, a considerat ca instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) si ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește soluția Curții de Apel Iași de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, nelegalitatea sentinței nr. 100/01.07.2022 rezultă din faptul că instanța de fond a interpretat și aplicat, atât în mod greșit, cât și în mod diferit (raportat la pârâții indicați de reclamantă), dispozițiile C. proc. civ. care reglementează calitatea procesuală a părților din proces, pe care nu le-a coroborat cu prevederile speciale ale Legii nr. 554/2004; de asemenea, instanța de fond a interpretat si aplicat in mod greșit prevederile art. 13 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 520/2013. În fine, recurentele-pârâte au pretins că nelegalitatea sentinței rezultă și din faptul că, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 19 alin. (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Deși în motivarea sentinței Curtea de Apel Iași a redat, în mod formal, considerente ale Deciziei nr. 22/2019, privitoare la determinarea momentului de la care începe sa curgă termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri, totuși instanța de fond nu le-a pus în aplicare, în sensul că nu a stabilit momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei. De asemenea, au susținut că, la pronunțarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, Curtea de Apel Iași, în aplicarea prevederilor art. 19 alin. (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu a analizat toate aspectele invocate de către organul fiscal, nici cele care legau termenul de prescripție de emiterea si comunicarea Procesului-verbal nr. x/16.02.2017, dar nici cele referitoare la actele subsecvente, respectiv actele emise de către A.J.F.P. Iași in cadrul procedurii de executare silită. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recurenta- reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene și la recursul incident declarat de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, solicitând respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. Recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a formulat întâmpinare și note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat. Recurentele-pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași au formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefundat. De asemenea, au formulat întâmpinare și la recursul formulat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

Procedura de soluționare a recursurilor În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.12.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 6.1. Circumstanțele cauzei Prezenta cauză are ca obiect recursurile formulate de reclamantă împotriva sentinței nr. 100 din 01 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, respectiv de pârâți împotriva sentinței amintite și a încheierii din 16 martie 2022. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2021, A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Investițiilor si Proiectelor Europene, Agenția Naționala a Finanțelor Publice, Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași a solicitat instanței de judecată ca prin sentința pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 12.600.719,72 de RON reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a actelor anulate de către instanța de judecată, respectiv procesul-verbal nr. x/16.02.2017 și Certificatul de atestare fiscală nr. x/28.09.2018, din care: 5.475.271,76 de RON, prejudiciul suferit în urma blocării activității; 7.594,96 de RON, prejudiciul suferit în urma indisponibilizării sumelor aflate în contul reclamatei; 7.117.853, 29 de RON, cu titlu de daune morale. Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. De asemenea, pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A-F și a D.G.R.F.P. Iași și excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile. Au invocat paratele si excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, prin raportare la prevederile art. 19 alin. (1) si 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în interpretarea și aplicarea dată textului legal de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 22/2019. publicată în MOF 853/22.10.2019. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de către A.. În cauză, a formulat întâmpinare și pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cale pe care, în ceea ce privește solicitarea de obligare a instituțiilor pârâte la plata dobânzii aferente sumei de 103.227,04 RON, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității prin raportare la faptul că poprirea asupra conturilor reclamantei s-a făcut de către organele fiscal îndrituite, conform legii. În ceea ce privește petitul privind obligarea la plata sumei solicitate cu titlul de daune morale a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 8 alin. (1), art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004 si Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de către A.. Prin încheierea din 16 martie 2022, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a respins excepția lipsei calității pasive a Ministerului Investițiilor și Fondurilor Europene și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune. Prin sentința nr. 100 din 01 iulie 2022, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal: (i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală; (ii) a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei; (iii) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională Finanțelor Publice Iași; (iv) a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți. (v) a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași; (vi) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene; (vii) a obligat pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene să plătească reclamantei suma de 1.463.671,57 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale. 6.2. Analiza recursurilor părților și a apărărilor corelative Înalta Curte va analiza motivele de casare în ordinea determinată de efectele pe care fiecare dintre acestea le produc. 6.2.1. Primul motiv de casare invocat de recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene se referă la lipsa de procedură și încălcarea dreptului la apărare, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 5 C. proc. civ. Astfel, recurentul-pârât a susținut că atât încheierea de ședință din data de 16.03.2022, cât și sentința civilă nr. 100/01.07.2022 au fost pronunțate de Curtea de Apel Iași fără să fi fost citat la termenul de judecată din data de 20.04.2022 și, mai ales, la cel la care au avut loc dezbaterile contradictorii. De asemenea, a învederat că în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din data de 25.05.2022, la solicitarea instanței, reclamanta a precizat că temeiul cererii este reprezentat de O.G. nr. 13/2013 și nu s-au solicitat dobânzi fiscale, astfel încât aceste noi precizări trebuiau supuse dezbaterii contradictorii a părților. În acest sens, recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Contrar celor susținute de partea adversă, în prezenta cauză nu pot fi reținute nici lipsa de procedură și nici încălcarea principiului contradictorialității. Pentru a susține nelegala citare, recurentul-pârât a precizat că era absolut necesară citarea instituției la termenele de judecată la care au avut loc dezbaterile ce au precedat pronunțării celor două hotărâri criticate. În pofida criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că la data de 10.02.2022 s-a procedat la citarea acestuia pentru termenul din data de 16.03.2022, la sediul ales situat în București, . În acest sens, a fost încheiată dovada de înmânare din data de 10.02.2022, menționându-se că citația a fost înmânată funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței. Or, art. 229 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, considerându-se că ea cunoaște termene/e de judecată ulterioare. Aceste dispoziții sunt aplicabile și părții căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată,,. Concluzia ce se poate desprinde din dispozițiile legale anterior menționate este aceea că în urma înmânării citației aferente termenului din data de 14.03.2022 funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței, recurentul-pârât a avut cunoștință și de termenele de judecată din 20.04.2022 și 25.05.2022, nefiind necesară citarea sa pentru fiecare termen. Cât despre pretinsa încălcare a principiului contradictorialității, grefată pe necomunicarea precizării temeiului juridic al dobânzilor solicitate de reclamantă, critica recurentului este, de asemenea, nefondată. După cum rezultă din cuprinsul acțiunii, reclamantul a solicitat și obligarea pârâtelor la plata contravalorii dobânzii legale calculate asupra sumei de 103.227,04 RON, pe care a cuantificat-o și a și expus modalitatea de calcul, indicând rata dobânzii monetare la care s-a raportat. Prin urmare, în legătură cu această solicitare, părțile pârâte aveau la dispoziție toate elementele necesare pentru a-și face apărarea încă de la momentul comunicării cererii de chemare în judecată, fiind astfel respectat art. 14 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea,,. Faptul că, în cadrul dezbaterilor fondului, recurenta-reclamantă a subliniat că dobânda legală solicitată este cea civilă, reglementată de O.G. nr. 13/2013, nu a reprezentat o modificare a cererii și nici un argument nou, ci doar redarea textului legal incident. Așadar, nu se impunea comunicarea acestei precizări nici din perspectiva art. 204 alin. (1) C. proc. civ. și nici a art. 14 C. proc. civ. 6.2.2. Cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene se referă la nemotivarea și, în subsidiar, la greșita aplicare a legii cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesual pasive a Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea instituțiilor pârâte la plata dobânzii aferente sumei de 103.227,04 RON. Criticile referitoare la nemotivare și care corespund cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ. nu sunt pertinente. După cum rezultă din cuprinsul încheierii recurate, judecătorul fondului a reținut legitimarea procesuală pasivă a recurentului prin prisma calității acestuia de emitent al actului cu privire l-a care s-a solicitat angajarea răspunderii, reținând suplimentar că împrejurările expuse cu privire la plata dobânzii vizează fondul raportului juridic dedus judecății. Astfel, se constată că încheierea recurată cuprinde motivele care au determinat luarea soluției. Cât despre motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ., acesta este, de asemenea, nefondat. După cum rezultă din cuprinsul acțiunii și răspunsului la întâmpinare, reclamanta a pretins că privarea de suma de 103.227,04 RON (cu privire la care a solicitat contravaloarea dobânzii legale), poprită în urma executării silite, a fost determinată tot de Procesul-verbal nr. x/16.02.2016 emis de recurentul-pârât, titlul executoriu în baza căruia a fost derulată executarea silită. Prin urmare, recurentul-pârât este subiectul pasiv al raportului juridic de răspundere, astfel cum acesta a fost configurat de reclamantă, motiv pentru care se constată că judecătorul fondului a făcut o justă aplicare a prevederilor art. 36 C. proc. civ. Existența legăturii de cauzalitate între actul emis de recurentul-pârât și prejudiciul afirmat de recurenta-reclamantă reprezintă o chestiune de fond care excedează analizei excepției lipsei calității procesuale pasive. 6.2.3. Un prim motiv de casare invocat de recurentele-pârâte D.G.R.F.P. Iași și A.J.F.P. Iași se referă la motivarea contradictorie și, în subsidiar, la greșita aplicare a legii cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei D.G.R.F.P. Iași Contrar celor invocate de recurentă hotărârea nu este contradictorie. Astfel, instanța de fond a explicat cu claritate motivele pentru care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F, respectiv pentru care a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a D.G.R.F.P. Iași, acestea fiind concordante. Astfel, elementul central de diferență relevat de prima instanță a fost reprezentat de neparticiparea A.N.A.F. la Dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Iași. De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o justă aplicare a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b), art. 36 si art. 40 C. proc. civ. în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive. Fără a nega faptul că emitentă a actului administrativ cu privire la care s-a solicitat angajarea răspunderii este doar recurenta-pârâtă A.J.F.P. Iași., Înalta Curte observă că acționarea recurentei-pârâte D.G.R.F.P. Iași în instanță s-a făcut nu în această calitate, ci în aceea de titular al patrimoniului ce eventual ar urma să fie grevat de creanța în despăgubire pretinsă de reclamantă. Așadar, având în vedere faptul că hotărârea judecătorească reprezintă și temei al executării silite, iar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași are patrimoniu și, deci, prerogativa de a executa obligațiile stabilite de instanța de judecată în sarcina structurii fără personalitate juridică, A.J.F.P. Iași, se constată că în mod corect instanța de fond a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive. Sunt nefondate astfel, atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ., cât și cel prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. 6.2.4. Un motiv de casare invocat de toți recurenții-pârâți a fost reprezentat greșita aplicare a legii cu privire la soluția dată excepției de inadmisibilitate, prin încheierea de ședință din data de 16.03.2022. Din perspectiva conținutului acestui motiv de casare, Înalta Curte observă că recurentele-pârâte D.G.R.G.F. Iași și AJFP Iași, prin întâmpinarea nr. 201215/19.01.2022, au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, prin prisma mai multor considerente, și anume: inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din legea nr. 554/2004;; inadmisibilitatea acțiunii pentru căpătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale întemeiată, pe faptul ca legiuitorul a reglementat posibilitatea acordării dobânzilor. Totodată, prin întâmpinarea formulată Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea dobânzilor pentru lipsa procedurii prealabile. Criticile sunt nefondate. În primul rând, după cum corect a reținut și prima instanță, acțiunea în răspundere, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este condiționată de îndeplinirea procedurii prealabile (plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sau cererii administrative de recunoaștere a dreptului). Astfel după cum rezultă din conținutul art. 7 din Legea nr. 554/2004, el este incident în cazul acțiunilor în contencios administrativ subiectiv având ca obiect anularea actelor administrative tipice. De asemenea, prin raportare la art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererea administrativă reprezintă o condiție de procedibilitate a acțiunilor în contencios administrativ subiectiv grefate pe un act administrativ asimilat. Cât despre faptul că alin. (3) al art. 19 ar trimite la dispozițiile legale anterior amintite din Legea nr. 554/2004, alegațiile sunt lipsite de fundament. Astfel, alineatul în discuție se referă expres la procedura de judecată propriu-zisă, iar nu la procedura prealabilă administrativă, care constituie o etapă anterioară sesizării instanței cu acțiunea în contencios administrativ subiectiv. Nici rațiunea textului nu ar conduce spre o altă concluzie, câtă vreme acțiunea separată pentru despăgubiri este o etapă ulterioară acțiunii principale îndreptate împotriva actului vătămător, acțiune care, la rândul său, a fost precedată de procedura prealabilă administrativă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru petitul referitor la acordarea daunelor morale întemeiată pe faptul că legiuitorul a reglementat posibilitatea acordării dobânzilor, de asemenea, în mod corect, a fost respinsă de instanța de fond. Astfel, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede extrem de clar faptul că, în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Așadar, întrucât legiuitorul prevede posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale în urma anulării actului administrativ nelegal, în mod corect instanța a procedat la respingerea acestei excepții. Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ., nu poate fi primit. 6.2.5. Alte motive de casare invocate de toți recurenții-pârâți au vizat nemotivarea și, în subsidiar, greșita aplicare a legii cu privire la soluția dată excepției de prescripție, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1). 6 și 8 C. proc. civ. În primul rând, recurenții au invocat nemotivarea soluției date excepției. Astfel, organele fiscale au apreciat că prima instanță nu a analizat toate aspectele invocate, nici cele care legau termenul de prescripție de emiterea și comunicarea Procesului-verbal nr. x/16.02.2017, dar nici cele referitoare la actele subsecvente, respectiv actele emise de către A.J.F.P. Iași in cadrul procedurii de executare silită. La rândul său, Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a considerat că prima instanță nu a oferit o motivare punctuală cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale. Alegațiile sunt nefondate. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, se reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Pe de altă parte, după cum rezultă dintr-o amplă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, deși instanțele naționale sunt obligate să-și motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei – MC- pct. 26). Astfel, această obligație impune doar ca instanța să examineze în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale. Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., interpretate în lumina art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, sentința recurată a fost motivată, iar considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil. Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 100/2022, a punctat extrem de clar principalele aspecte care au condus la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, respectiv care este termenul de prescripție, de ce se aplică termenul de prescripție special de 1 an, iar nu cel general și care este momentul de la care termenul începe să curgă. În legătură cu acest din urmă element, judecătorul fondului, în aplicarea Deciziei nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a apreciat că termenul de prescripție nu a început sa curgă de la momentul la care reclamanta a luat cunoștința de conținutul procesului-verbal nr. x/16.02.2017, menționând că la acea dată reclamanta nu avea nici un reper pentru a putea determina întinderea efectiva a pagubei pretinse. Prima instanță a reținut că, atâta timp cât prejudiciul invocat de reclamantă este strâns legat de perioada de timp în care acesta nu a putut sa își desfășoare activitatea, termenul de prescripție nu a început sa curgă de la data la care aceasta a luat cunoștință de emiterea procesului-verbal nr. x/16.02.2017 și cu atât mai puțin de la data emiterii acestui proces-verbal. Corelativ, a constatat că termenul de prescripție a început sa curgă de la data de 17.12.2020 când, prin Decizia nr. 6961/17.12.2020 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, a fost respins recursul declarat împotriva sentinței nr. 82/2018 a Curții de Apel Iași, prin care procesul-verbal nr. x/16.02.2017 a fost anulat, pentru că abia de la această dată a încetat și imposibilitatea reclamantei de a accesa noi finanțări ca urmare a existentei creanței bugetare individualizate prin procesul-verbal menționat. Faptul că recurenții nu împărtășesc aceste argumente nu deschide calea recursului pentru nemotivare, criticile vizând pretins greșita aplicare a normelor referitoare la prescripție, urmând a fi analizate ulterior în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. În ceea ce privește aspectul că prima instanță nu a oferit o motivare punctuală referitoare a excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale, alegațiile recurentului sunt lipsite de pertinență, în contextul în care niciun argument expus de judecătorul fondului nu poate relaționa considerentele expuse doar cu daunele materiale solicitate. Față de aceste considerente, rezultă că acest motiv de casare este nefondat. Legat de greșita aplicare a legii, o primă alegație formulată de recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a fost cea referitoare la durata termenului de prescripție, partea susținând că prima instanță a reținut eronat incidența termenului de 1 an. Contrar celor susținute de recurent, Înalta Curte reamintește că termenul de prescripție, așa cum a constatat și prima instanță, în acord cu prevederile art. 2517 C. civ., este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen. Cu alte cuvinte, termenul general de prescripție este de 3 ani cu condiția ca prin lege sa nu fie reglementat un alt termen de prescripție. Or, articolul 19 din Legea nr. 554/2004 stabilește faptul că termenul de prescripție pentru acțiunea în despăgubire este de un an. Prin urmare, judecătorul fondului nu a încălcat dispozițiile art. 2517 C. civ., după cum a pretins recurentul. În fine, părțile recurente au criticat modalitatea în care prima instanță a interpretat și aplicat art. 19 din Legea nr. 554/2004, sub aspectul începutului cursului termenului de prescripție. Motivul de recurs este fondat. Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,,(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei,,. Astfel, prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii întinderii pagubei; fie de la momentul obiectiv al datei la care, după împrejurări, întinderea pagubei trebuia sa fie cunoscută. De asemenea, după cum corect a observat și prima instanță, potrivit Deciziei nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. Deși a punctat corect aceste aspecte de drept, totuși judecătorul fondului, în dezlegarea dată excepției, nu le-a aplicat corect. În acest sens, se observă că prima instanță a cuplat momentul de pornire a termenului de prescripție de cel al rămânerii definitive a hotărârii de anulare a procesului-verbal nr. x/16.02.2017, considerând că, de atunci, a încetat imposibilitatea reclamantei de a accesa noi finanțări. Astfel, a dezlegat problema de drept, pornind de la ipoteza conform căreia prejudiciul pretins s-a grefat doar pe pierderea șansei accesării finanțărilor din fonduri europene. Or, această premisă a fost stabilită eronat, în condițiile în care, prin acțiune, reclamanta a invocat și alte tipuri de prejudicii, după cum urmează: costurile efectuate cu scrierea unor proiecte respinse, pierderea personalului, pierderea sediului principal, pierderea unei finanțări câștigate, dar care nu a mai fost acordată, indisponibilizarea sumei executate silit nelegal, daune morale constând în atingeri aduse imaginii și reputației. În plus, în cazul prejudiciului pretins ca urmare a pierderii unei șanse, cuantificarea acestuia a fost realizată și din perspectiva unor evenimente succesive, bine conturate, respectiv respingerea unor proiecte menționate în acțiune, Înalta Curte reține că, pentru fiecare dintre aceste prejudicii, configurate distinct din perspectiva modului de producere și a momentului la care aceasta a avut loc, prima instanță avea obligația de a stabili, pe bază de probe, momentele la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea acestora. Neprocedând astfel, a aplicat greșit prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ., fiind astfel fondat. Față de faptul că motivul de casare vizează soluția dată excepției prescripției, efectul acestuia se produce și asupra hotărârii date fondului acțiunii, prin raportare la prevederile art. 179 alin. (3) C. proc. civ. Corelativ, rămâne de prisos analiza motivelor de casare invocate de părți cu privire la acesta din urmă.

Temeiul procesual al soluției date recursurilor Față de considerentele de mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene și recursul incident formulat de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, împotriva încheierii din 16 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. De asemenea, va admite recursurile formulate de reclamanta A. și pârâții Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței nr. 100 din 01 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal și va casa în parte sentința recurată (în ceea ce privește soluțiile date excepției de prescripție și fondului acțiunii), menținând soluția dată pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională Finanțelor Publice Iași. De asemenea, luând în calcul că justa soluționare a fondului excepției prescripției presupune ana